„Incluziunea este cel mai rău lucru care s-a întâmplat educației”. Dezbaterea care a aprins internetul

Politicile de „incluziune totală” din școli, menite să aducă echitate, riscă să provoace exact opusul: haos, epuizare și abandon educațional mascat. Mii de profesori din SUA, Canada și Europa scriu pe forumuri de specialitate că modelul actual, care pune în aceeași clasă copii cu nevoi și niveluri cognitive complet diferite, „a distrus meseria de profesor”. În spatele idealului moral al „echității”, mulți văd un paravan pentru austeritate: „Au ascuns tăierile de buget sub pretextul incluziunii.”

Sursă foto: Shutterstock

„Educația incluzivă a fost gândită ca o formă de reparație socială și morală. Ideea de a oferi șanse egale tuturor copiilor, indiferent de particularitățile lor cognitive, emoționale sau sociale, rămâne un ideal nobil. Problema nu este principiul, ci aplicarea lui”, declară pentru „Adevărul”, Oana Ispas, cadru didactic universitar la Universitatea Româno-Americană și cercetător științific la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române.

Ea explică faptul că în multe sisteme europene, inclusiv în România, conceptul de educație incluzivă a fost implementat pe repede-înainte, fără o infrastructură adecvată și fără o formare reală a profesorilor. „Ceea ce trebuia să fie o politică de sprijin s-a transformat, treptat, într-o politică de austeritate mascată. În loc să angajeze mai mulți specialiști de sprijin: psihopedagogi, consilieri, asistenți educaționali, statul a mutat povara asupra profesorului din clasă, care trebuie să fie simultan dascăl, psiholog, mediator și terapeut. Mulți profesori vorbesc despre epuizare profesională, burnout și sentimentul că nu mai pot preda eficient”, explică ea.

În acest climat, spune Oana Ispas, echitatea s-a transformat într-o iluzie. Copiii cu nevoi educaționale speciale nu primesc intervențiile personalizate de care ar avea nevoie, iar elevii cu performanțe ridicate se simt adesea blocați într-un ritm comun, gândit să acopere medii foarte diferite. „În loc să egalizeze șansele, sistemul a produs o nivelare generală în jos și o confuzie privind obiectivele reale ale școlii”, susține specialista.

Cercetătoarea subliniază că a vorbi despre limitele educației incluzive nu înseamnă a contesta dreptul copiilor vulnerabili de a învăța alături de ceilalți, ci a recunoaște că includerea autentică presupune resurse, expertiză și diferențiere, nu doar o formulă birocratică. Din păcate, arată ea, multe guverne au folosit retorica incluziunii pentru a justifica tăieri de buget și reducerea standardelor. „În lipsa investițiilor, ceea ce se numește astăzi incluziune riscă să fie doar o formă de excludere elegantă: o manieră de a ascunde eșecul de a sprijini real copiii care au nevoie de ajutor.”

Problema e documentată și de studii internaționale. Un raport publicat în International Journal of Inclusive Education arată că sistemele care au implementat reforma fără echipe multidisciplinare au înregistrat creșteri ale absenteismului și ale burnoutului în rândul profesorilor.

„Incluziunea nu înseamnă doar așezarea tuturor copiilor în aceeași clasă, ci adaptarea reală a școlii la nevoile lor diverse. Profesorul nu poate fi lăsat singur în acest proces”, afirmă Oana Ispas. Dincolo de dezbaterea ideologică, datele arată că fără investiții în formare și resurse umane, școala riscă să devină scena unei egalități doar de formă.

Reacțiile profesorilor din întreaga lume

Dezbaterea despre educația incluzivă a trecut de mult de zona teoretică. Pe Reddit, într-o discuție care a strâns mai bine de 22.000 de voturi, un profesor scria: „Incluziunea este cel mai rău lucru care s-a întâmplat educației.”

„A devenit imposibil să-mi mai fac meseria. Este motivul pentru care îi dezamăgim pe copii. Nimeni nu are de câștigat din acest model. Nici elevii cu dificultăți, nici cei medii, nici cei performanți. Și, cu siguranță, nici profesorii”, a scris cineva.

Aceeași persoană povestea cum, pe hârtie, predă la clasa a opta, dar în realitate are elevi care scriu la nivel de liceu și alții care abia recunosc literele. „Predau copiilor care scriu și citesc fluent și altora care nu pot vorbi engleza sau nu știu să citească nici în limba lor maternă. De ce sunt toți în aceeași sală?”

În sute de comentarii, dascăli din SUA, Europa, Canada sau Marea Britanie descriu același tablou: clase suprapopulate, diferențe cognitive uriașe, lipsă de sprijin specializat și presiunea constantă de a adapta lecțiile pentru niveluri complet diferite. „Ni se cere să facem totul cu nimic”, scria altcineva. „Incluziunea fără sprijin este abandon.”

Alt profesor observă că: „Au ascuns tăierile de buget sub pretextul incluziunii. Au abandonat copiii în sala de clasă. Cei care pot ține pasul învață. Cei care nu pot, primesc un program și o verificare săptămânală. Cum poate fi asta corect pentru ei?” 

De altfel, mulți participanți la discuție povestesc cum standardele au fost coborâte pentru a permite promovarea tuturor elevilor, chiar și a celor care nu ating nivelul minim. „Ne tot cer să-i trecem mai departe. Majoritatea claselor mele sunt despre a recupera materia din a șasea sau a șaptea.”

 „Cred că ideea de incluziune e bună. Dar o singură persoană nu o poate duce singură”, spune cineva. Alții observă că intenția a fost bună, aceea de a oferi șanse egale, însă implementarea fără resurse a transformat idealul în epuizare.

„Am pierdut complet esența”, scrie un profesor. „Nu pot să-i condamn pe părinți că își mută copiii la școli private. Dacă îți pasă de educația copilului tău, e firesc să cauți un mediu unde învățarea chiar contează.”

„Copiii nu sunt proști”, adaugă un altul. „Își dau seama cât de mult rămân în urmă. Se vede de fiecare dată când pui o întrebare și un elev răspunde în 30 de secunde, iar altul are nevoie de cinci minute. Cum proiectezi o lecție care funcționează pentru amândoi?”

Pe măsură ce discuția avansează, profesorii nu mai vorbesc despre egalitate, ci despre realism. Mulți consideră că sistemul a fost deturnat politic: „Incluziunea a fost o idee bună folosită prost. A devenit o metodă de a ascunde tăierile de fonduri și lipsa de personal.”

În loc de echitate, a apărut o formă de nivelare generală. În loc de sprijin, epuizare. În loc de o șansă reală, o iluzie administrativă.

Reacția Alianței pentru Boli Rare România: ,,Educația incluzivă rămâne un drept fundamental"

,,ANBRaRo afirmă clar că educația incluzivă rămâne un drept fundamental, consfințit de Convenția ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (ratificată și de România). <<Incluziunea nu e opțională, ci o obligație morală și legală. Problema nu este principiul, ci modul deficitar de implementare>>”, transmit reprezentanții Alianței.

Dorina Dan, președinta ANBRaRo spune că în multe școli nu există profesori de sprijin sau logopezi, normele pentru asistenți educaționali sunt insuficiente, clasele sunt uneori suprapopulate, iar profesorii nu sunt formați în adaptarea curriculară.

De aceea, ANBRaRo solicită Ministerului Educației:

- formare continuă reală în educație incluzivă;

- reducerea numărului de elevi per clasă;

- posturi suplimentare pentru profesori de sprijin și consilieri. 

Organizația propune și crearea unei strategii naționale de incluziune educațională bazată pe: consultare reală cu părinți, ONG-uri de profil și profesori; finanțare suplimentară per elev cu CES, nu redistribuire din bugetul existent;  echipe multidisciplinare la nivelul fiecărei școli sau grup de școli (psihopedagog, consilier, asistent social);  formare continuă obligatorie pentru profesori în domeniul adaptărilor curriculare și gestionării diversității, precum și monitorizare transparentă a implementării politicilor incluzive. 

„Susținem educația incluzivă ca drept fundamental al copiilor cu dizabilități, dar cerem implementarea ei reală, cu resurse, specialiști și respect pentru toți angajații din școală. Incluziunea nu poate fi un paravan pentru austeritate. Fără investiții și responsabilitate, ceea ce numim astăzi incluziune riscă să devină o nouă formă de excludere.0, subliniază Dorica Dan.