Exclusiv INTERVIU Mihaela Noroc, creatoarea „Atlasului Frumuseții“: „Sunt femei care nu se lasă fotografiate pentru că nu le lasă soțul sau tatăl“
0După ce a străbătut lumea în lung și-n lat, Mihaela Noroc a găsit cele două fețe ale esteticului: pe de o parte, omenirea tinde să se uniformizeze într-un fel sau altul, pe de cealaltă parte, fiecare femeie își păstrează încă propria amprentă.
Înainte să cunosc fotografa, văd în Mihaela un călător neobosit. În ultimii 12 ani, drumul a dus-o în peste 100 de țări, de la metropole cosmopolite la sate izolate, de la piețe aglomerate la zone de conflict. A dormit în gări, s-a odihnit pe borduri, a vizitat capitale și monumente ale lumii. Pretutindeni, a căutat frumusețea, nu cea standardizată, ci esența autentică, diversă și puternică a femeilor.
Într-o lume în care granițele se estompează, iar poveștile se împletesc într-un mozaic vibrant, fotografa Mihaela Noroc a ales să-și transforme aparatul foto într-un pașaport către inima umanității. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, acordat cu ocazia lansării celui de-al doilea volum „Atlasul Frumuseții“, a cărui traducere a apărut recent la Editura Humanitas, artista ne-a deschis ușa către lumile pe care le-a vizitat și ne-a lăsat să privim, alături de ea, către sufletele femeilor din toate colțurile planetei, dincolo de clișee și stereotipuri.
„Weekend Adevărul“: Primul volum al „Atlasului Frumuseții“ a apărut în 2017 și, dintre toate, am găsit în ea mult curaj. Cum a fost începutul proiectului?
Mihaela Noroc: Inițial, nu a fost ceva concret. În principal, eram pur și simplu curioasă de ce vedeam în jurul meu, călătorind, pentru că așa am ajuns și să fac proiectul ăsta. Prima dată am călătorit și după aceea am prins curaj să opresc femeile, să le fac fotografii, ca să nu mai zic că primul volum are foarte puține povești, asta pentru că sunt începuturile mele acolo. Pe parcurs, am început să le pun întrebări femeilor pe care le fotografiam. De asta, volumul II cuprinde foarte, foarte multe povești inspiraționale și interesante. Am început pur și simplu călătorind. Cred că una dintre călătoriile cele mai interesante a fost în Etiopia. E o țară pe care absolut o ador acum – am fost de trei ori și aș merge și mâine cu ochii închiși. E foarte bogată cultural vorbind, sunt diferite etnii care trăiesc în armonie sau mai puțin în armonie, dar ai oameni de toate religiile acolo: musulmani, creștini, ai hinduși, îi mai ai și pe oamenii care trăiesc în triburi și care au religiile și credințele lor. A fost foarte interesant pentru mine venind de aici, din estul Europei, să descopăr pământul acela.
Căutai ceva anume? Poate un tip de frumusețe nemaiîntâlnită?
De foarte multe ori auzim „domn’e, frumusețea nu contează, nu-i importantă“, dar, din păcate, pe noi ne preocupă acest subiect de când suntem foarte, foarte mici. De-asta am și publicat anul trecut o carte adresată strict fetelor (n.r. – „Lumea fetelor. Portrete și povești din jurul pământului“, Editura Humanitas). Problema frumuseții e una foarte răsunătoare. Ne macină de când suntem foarte mici. Inclusiv eu: în adolescență, am avut și bulimie, și anorexie, deci le-am bifat pe toate. Nu am avut o adolescență liniștită în care să zic că am fost mulțumită de cum arătam. Când am început să lucrez la proiect, mă uitam spre femei cu admirație și mă fascinau cele care arătau într-un anumit fel. Eram poate curioasă și din perspectiva varietății geografice, culturale. Dar, în același timp, mă și atrăgeau elementele de armonie pe care le descopeream. Când am pornit, nu știam că o să fie un proiect și nu știam că urmează să fac o carte, că urmează să pun cap la cap ca pe un puzzle fiecare fotografie lângă cealaltă și să vorbească. La început, nu căutam – pur și simplu eram atrasă de ce se întâmpla vizual în jurul meu. Dar ulterior, crescând, mi-am dat seama că pot și eu să învăț ceva de la femeile astea. Că pot și eu să mă accept așa cum sunt. Că nu e nicio problemă să am kilograme în plus. Că nu e nicio problemă că am orice ar putea fi catalogat drept defect. Multe dintre femeile din jurul meu sunt mult mai încrezătoare și mai puternice decât am fost sau voi fi eu vreodată. Personal, prin proiectul pe care îl fac, învăț. Și sper să învețe și celelalte femei.
Neîncrederea, materie primă pentru îmbrățișarea destinului
E o poveste pe care ai tot spus-o: despre cum facultatea nu a fost cea mai bună experiență pentru tine și despre cum, de fapt, te-a îndepărtat de fotografie. În același timp, momentul finalizării studiilor tale acolo este și momentul primei ediții din „Atlasul Frumuseții“. Știu că erai foarte aproape să renunți atunci. Cum ai reușit să transformi resemnarea în determinare, în curaj?
Am și renunțat o bună perioadă de vreme la fotografie și din probleme financiare, că trebuia să-mi plătesc facultatea. Atunci era 500 de euro pe an, dar pentru mine era o sumă, așa, de căzuse cerul peste mine. Așa că m-am angajat și am lucrat foarte mult. Mi-era greu să mă țin și de facultate, oricum acolo nici nu primeam mare sprijin și nici nu înțelegeam ce fotografie se practică acolo. Și așa că am renunțat. Am terminat facultatea și am dat licența după ce am publicat primul volum. Am prins curajul de a face fotografie pe drum, prin proiectul acesta. Până atunci, nu, tot timpul aveam senzația că sunt mulți fotografi și mulți sunt mai buni decât mine. Credeam că fotografia nu este pentru mine. Dar asta venea dintr-o profundă neîncredere pe care o aveam eu. Nu e corect să nu-ți dai o șansă. Acum, privind în urmă, mi se pare super important să poți să lupți pentru șansa ta și să lucrezi chiar dacă ți se pare că nu ești cel mai bun. Poți și tu să ai o voce.
Cum ai transformat această profundă neîncredere în forță, în dorința de a-ți da o șansă, până la urmă?
Tot călătorind. Mergând pe străzile pământului și văzând oamenii din jurul meu, n-au mai contat ideile pe care le găseam eu în facultate sau ideile pe care le aveam eu în mica mea bulă din viața mea. Lumea era mult mai mare, cu lucruri mult mai interesante. Plecam din satul meu și descopeream orașe întregi unde nu mai conta nimic.
Țelul, atins dincolo de zona de confort
Ai spus cândva că nu îți place să călătorești. Ce te-a convins să te înhami la un proiect așa vast și să pleci?
Nu-mi plăcea să călătoresc așa cum o fac acum, în sensul că nu-mi place să călătoresc singură. Nu-mi place, dar trebuie să o fac, pentru că fiica mea a intrat acum la școală – deja mă simt oricum ca și cum aș fi la închisoare de când a intrat la școală (râde). Da, e complicat și din punct de vedere financiar, pentru că după pandemie au explodat prețurile. Dacă o iau și pe ea cu mine, trebuie neapărat să îl iau și pe soț, pentru că el trebuie să aibă grijă de ea cât eu lucrez. Sunt plecată cu orele, stau pe drumuri și ar fi mult mai dificil. Călătoresc în continuare, n-am încotro, dar ideal pentru mine ar fi să pot să-i iau și pe ei.
La început nu te-a speriat faptul că urmează să faci ceva ce nu îți era deloc confortabil?
Eu tot timpul fac ceva ce nu-mi e confortabil, întotdeauna ies din zona de confort. Adică și acum, de exemplu, a trebuit să mă reinventez, să fac și partea de video (n.r. – pentru promovarea cărții). Întotdeauna o să fac ceva care nu-mi face plăcere neapărat, dar scopul este unul mai mare, am un țel mai puternic pe care vreau eu să-l ating, cum sunt aceste cărți, cum sunt expozițiile. Mă bucur foarte mult să văd toate aceste imagini puse una lângă cealaltă și cum îți vorbesc femeile acestea în felul lor. Uite, acum sunt două volume (n.r. – arată spre raft). Mi se pare fabulos! Mă uit și nu-mi vine să cred că sunt cărțile mele acolo, una lângă alta, și sunt o mie de femei împreună. Sunt din toate colțurile Pământului, în diferite ipostaze. Este un rollercoaster, o enciclopedie. E mai presus decât frica mea de avion sau dorul meu de casă, dorul meu de familie.
Cum faci față dorului?
Uneori e răvășitor. Eram la un moment dat în Nepal și trebuia să iau avionul înapoi spre casă. Și în aeroport era o mamă care avea cu ea cele două fetițe și soțul era undeva în spate, dar era clar că ea urma să plece singură, să lucreze cine știe pe unde, iar fetițele ei rămâneau acasă. Plângeau fetele alea într-un mare, mare fel. Mi se rupea inima în mine și mă duceam cu gândul înapoi la fata mea. Nu puteam să mă plâng. Ea pleca pentru un an, că foarte mulți pleacă și nu-și permit să se întoarcă. Eu mă întorceam după o lună și tot mi s-a părut foarte greu.
Și adevărul este că, la noi, nici nu sunt așa mulți oameni care să facă genul acesta de albume foto îmbinate cu storytelling.
Nu prea sunt, nu. Dar în străinătate sunt din ce în ce mai mulți, iar acum pe video au început să apară foarte mulți, au prins curaj, ceea ce e foarte bine. Fotografia de stradă, pentru care trebuie să abordezi oameni, oricum e inconfortabilă, nu știi ce reacție o să primești și, de multe ori, se întâmplă să fie și unele negative. Dar, în același timp, fotografia de stradă vine și cu niște surprize extraordinare. Spre exemplu, în primul volum: când îți iese în cale o femeie din apă, în fluviul Gange, în India. Cum stătea ea acolo și cum cădea lumina pe ea și tot ce se întâmpla în jurul ei... chiar ți se pare că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior. Și sunt multe momente așa în carte. În volumul al doilea am fotografiat o femeie care are doi soți. Asta era tradiția locală de mii de ani, nu era o chestie modernă, cum acum vorbim despre poliandrie. Am găsit-o, așa, pur și simplu. O văzusem, mă atrăgea ceva la ea, era ceva interesant la ea, dar nu știam exact ce se întâmplă acolo. Bine, știam că ajung într-o comunitate interesantă, era foarte greu accesibilă, mă documentasem mult înainte.
„De multe ori, am dormit prin gări“
Privit la microscop, cum decurg lucrurile, în fapt, pentru tine? Faci o documentare în prealabil asupra persoanelor pe care le întâlnești, cauți și planifici aceste întâlniri sau lași hazardul să lucreze în favoarea ta?
Călătoriile pe care le fac acum s-au schimbat față de primele, când aveam bagajul în spate, mergeam și prin couchsurfing (n.r. – un serviciu de ospitalitate internațional gratuit, accesibil online), făceam autostopul... Spre exemplu, din România până în Japonia nu luasem avion și atunci am avut ocazia să cunosc lumea prin altă perspectivă. Acum nu mai pot să călătoresc la fel ca atunci, dar încerc să mă documentez mult și am o listă lungă în telefon de locuri în care vreau să ajung și femei pe care vreau să le cunosc. Și fac un mix: femeile pe care deja le-am găsit online și știu niște povești super interesante, dar și femei pe care le întâlnesc pur și simplu pe stradă.
Dar tu cum te-ai schimbat prin experiența venită odată cu aceste întâlniri?
Mai puțin decât mi-ar plăcea, sincer. Mi-ar plăcea să fiu și mai încrezătoare, mai puternică, să fiu mai mult asemenea femeilor pe care le-am fotografiat, știi? Încă am foarte multe frici, dar asta îmi dau seama că vin și odată cu vârsta, contribuie și faptul că am făcut copil, adică... Bate la ușă bătrânețea, cu toate că sunt departe. Încerc să-mi păstrez mintea clară și să-mi dau seama că viața e frumoasă și trebuie să cresc și să mă țin în priză. E complicat și să ții pasul financiar cu un asemenea proiect de anvergură, pentru că este foarte scump efectiv să-l fac. De multe ori, am dormit prin gări.
Ai un prim portret care te-a marcat? Care ți-a servit drept confirmare că „Atlasul Frumuseții“ are sens?
Sunt multe momente care mi-au plăcut la nebunie și multe femei care sunt inspiraționale. Am aici o doamnă din Polonia care are 86 de ani și este DJ. Am fost la petrecere în Polonia, într-un orășel foarte mic. Era în aer liber, a fost super cool, am dansat pe muzica ei. Era mai mult adresat bătrâneilor, dar nu contează, am dansat pe ABBA! DJ Vika este ea. Purta un tricou roz cu albastru deschis, pe care scria „relax, take it easy“, „slow down and smile“, totul era bine gândit la ea.
FEMEILE. „Câte contraste, câtă umanitate și câtă culoare“
În albumele tale se regăsesc și multe ipostaze mamă-fiică. Și mi se pare cu atât mai special cu cât regăsim la începutul volumului II și o fotografie cu tine și cu Natalia.
Da, pentru că m-a influențat – te influențează foarte mult viața personală în ceea ce alegi să faci. Mi-a fost greu să împac rolul de mamă și rolul de fotograf. După ce am născut, știu că mă uitam la un fotograf din altă țară, pe care îl admir foarte mult, și soția lui născuse cam în aceeași perioadă cu mine. El era după o lună prin Ecuador și făcea pozele liniștit. Iar eu stăteam acasă și mă chinuiam cu alăptat și cu alte categorii de probleme. Asta este o diferență extraordinară, apropo de motivele pentru care nu avem femei în tot felul de ipostaze. Este complicat și acum. Fetița e mare, are șase ani și jumătate, dar tot mi-este greu să o las. Am o prietenă care îmi zice că sunt puternică și de-asta am putut să o fac, dar nu e adevărat. Iubesc foarte mult proiectul ăsta, efectiv îl ador. Mi se pare că a fost un dar care a venit, și dacă îl las, nu știu, mă îmbolnăvesc de ceva foarte grav. Uneori, așa mă gândesc, că dacă nu lupt destul să-l duc la bun sfârșit și să-l fac ca pe o menire a vieții mele, o să pățesc ceva foarte rău. E o nebunie! (râde) Când vezi femeile astea… câte contraste, câtă umanitate și câtă culoare. E un alt tip de frumusețe.
Când ai știut că urmează și un al doilea volum?
După ce l-am terminat pe primul, pentru că nu eram mulțumită din perspectiva poveștilor. De-abia începusem să-i dau un sens și de-abia începusem să merg un pic mai în profunzime și, iată, eram aproape de final, trebuia să termin cartea și nu eram mulțumită de material. Nici acum nu pot să zic că sunt mulțumită. Visez la un volum trei și mai profund. Oricum, pe cel de față l-am făcut în opt ani. Poate al treilea o să vină peste zece, dar nu e nicio problemă. Nu mă grăbesc nicăieri (râde).
Hazardul de a deveni operă de artă
Pe copertă o vedem pe Insha, o femeie de origine indiană, fotografiată în orașul ei natal, Leh. Scrii în carte că, aici, lanțurile montane parcă găzduiesc diversitatea etnică și ajută la conservarea tradițiilor. Cum a fost întâlnirea cu ea?
Zona Ladakh-ului este la graniță cu China, de-asta cumva nici fizionomia ei nu inspiră a indiancă, ci mai mult duce spre Tibet, spre asiaticii mai estici. Când am ajuns în Leh, nu știam exact ce urmează să se întâmple, a doua zi dimineață chiar am și plecat, asta este ultima fotografie pe care făcut-o acolo.
Aveai vreun plan anume când ai decis să mergi acolo?
Da, era un mix foarte interesant acolo: au și musulmani – ea, spre exemplu, e musulmană –, au și budiști, au și hinduși. Au niște comunități interesante, cum ar fi brokpa (n.r. – o comunitate de munteni din mica vale himalayană Dha-Hanu, din nordul Ladakh-ului, Micul Tibet). Îmi recomandase cineva să o întâlnesc și am zis „bine, hai că-i fac și ei o poză“, dar cum trebuia să plec a doua zi, eram concentrată pe plecare, voiam să mă duc la fetița mea. Când m-am întâlnit cu ea, mi-a zis că vrea să mă ducă în locul ei preferat. Era aproape noapte, dar i-am zis că mergem unde dorește. M-a dus aproape de o mănăstire budistă, pe un deal de unde puteai să vezi tot orășelul ei, și mi-a zis „uite, aici vreau să mă pozezi“. Am făcut cum a vrut ea și așa a ieșit coperta. Mi se întâmplă să las lucrurile să se mai întâmple și după cum vor persoanele pe care le întâlnesc. Am învățat să nu mă împotrivesc, pentru că uneori ele știu mai bine decât mine și nu am de ce să pun eu restricțiile. Am o fotografie, în prima carte, cu Gazal, o fată din Iran, o fată obișnuită pe care tot așa am cunoscut-o. Mi-a zis că vrea să ne întâlnim următoarea dimineață la ora 9.00 și că tot atunci s-o și pozez. Și a doua zi m-a dus într-una dintre cele mai frumoase moschei din Iran, Moscheea Roz (n.r. – Moscheea Nasir-Ol Molk) – era absolut fantastic! Astea sunt plănuite de ele. Sunt dorințele lor pe care le-am îndeplinit.
Ce fel de femei ai întâlnit în căutările tale pentru al doilea album?
De toate, tot ce vrei. Femei care fac absolut orice. Aș zice că le-am ales, bineînțeles, pe cele care sunt mai… expresive și care poate să fie mai ușor de abordat. Și asta este o chestie importantă. Mergi pe stradă și nu oricine este abordabil. Unii, pur și simplu, simți că sunt într-o pasă proastă și că, dacă te duci la ei, poate să degenereze. Mă duc la un om care simt eu că poate nu o să mă respingă sau unde cred că am o șansă.
Îmi imaginez că ai trăit numeroase șocuri culturale în toți anii de călătorit. Cum a fost să iei contact cu atâtea medii diferite și să te mulezi pe specificul cultural al fiecărui loc, al fiecărei persoane?
Nu am avut așa șocuri. Acum suntem bombardați cu tot felul de informații și deja știm la ce să ne așteptăm. Cumva, asta mi se pare mai trist, că nu ne mai surprinde nimic. Avem prea multe informații, le vedem pe toate, le știm pe toate. Bine, la nivel superficial – și călătoriile mele sunt superficiale comparativ cu ale altora care poate iau contact mai profund. Ce m-a surprins a fost, de exemplu, o discuție pe care am avut-o în nordul Namibiei. Eram undeva într-un trib, la niște femei pe care le vizitam, și mă întreabă una dintre ele câți copii am. I-am zis că unul singur și m-a întrebat cum reușesc să-mi opresc bărbatul. M-a șocat întrebarea. Așa se pune problema. E o sabie care are două tăișuri: poate copiii lor sunt mai mulțumiți că au mai mulți frați, comunitatea e mai bogată, fiica mea este singură, de exemplu.
Cum te descurci să comunici cu oamenii, mai ales acolo unde nu se vorbește engleză?
Se întâmplă de multe ori. Mă ajută și celelalte limbi pe care le dibuiesc – nu sunt as în niciuna, dar mă descurc pentru o conversație cât de cât ușurică. În rest, nu știu, limbajul semnelor, încerc să mai opresc oameni diverși pe stradă, în speranța că poate știu ei engleză și mă pot ajuta. Mai folosesc aplicații pe telefon.
O mie și una de femei... și tot atâtea refuzuri
Cum a fost în țările care au o situație politică mai deosebită, precum cele unde este stare de război?
A fost greu. Cred că în Afganistan a fost cel mai dificil, pentru că fotografiam femei și auzeam în același timp împușcături. Era chiar înainte cu o lună să vină talibanii la putere. Acum poți să mergi și să vizitezi, nu e nicio problemă. Talibanii vor să aibă turiști, deci e o situație ok. Dar atunci nu știam care o să fie situația și m-am dus pentru că m-am gândit că poate nu voi mai avea șansa. Din Kabul, voiam să ajung undeva în Bamiyan, voiam să intru în contact cu niște comunități de acolo. Drumul a fost foarte greu, pentru că trebuia să mă ascund cumva. Mi-am pus o burka albastră (n.r. – haină purtată de femei în unele tradiții islamice pentru a acoperi trupurile în locurile publice). Dacă talibanii veneau să controleze mașina, eu să par afgană – o nebunie din asta! Am stat un pic cu frica în sân. O lăsasem pe Nati cu Ștefan (n.r. – fiica și soțul ei) acasă și mi-era foarte, foarte dor de ea. Mai și alăptam. A fost foarte greu, foarte greu.
Ai întâmpinat și altfel de provocări?
Da, tot felul! Când stai cu orele și oprești femei care poate ar vrea să fie fotografiate, dar nu se lasă fotografiate din cauză că nu le lasă bărbatul, soțul, tatăl, fratele și mai știu eu cine. Și e frustrant...
Au fost și femei care au refuzat să fie fotografiate?
Da, au fost foarte multe refuzuri. În cărțile astea sunt în total o mie de femei, dar probabil mai sunt încă pe atâtea refuzuri. Iar asta din diferite considerente: că nu s-au simțit ele destul de frumoase în momentul în care le-am abordat eu, că n-aveau voie din cauza societății în care trăiau, că le era frică pentru că nu știau cine sunt și aveau senzația că nu e sigur. În Columbia, spre exemplu, îmi spuneau că fac parte din mafie, li se părea prea dubios ce făceam. Am fost privită în toate felurile pe lumea asta. Oamenii s-au uitat la mine cu milă, cu jenă, cu furie. În aproape 100 de țări, ai tot felul de reacții și, cultural vorbind, oamenii te privesc în tot atâtea feluri. În Rusia mi-arătau și degetul (râde).
Cum ai gestionat refuzul?
Nu este ușor să fii refuzat. Am luat-o foarte personal multă vreme. Mi-a fost greu să înțeleg că femeile astea au problemele lor și că nu aveau nimic cu mine. Uneori, și acum sunt frustrată, dar bineînțeles că după ce am reușit să fac aceste două cărți, sunt mai relaxată. Îmi pare rău că femeile respective nu se văd așa cum le văd eu, că nu mă lasă să le fotografiez, îmi pare rău în continuare, nu m-am vindecat complet. Dar sunt ok. Înainte mi-era foarte greu și mă frustram atât de tare încât parcă simțeam că mă înnegresc la față. E și aici o artă a relaxării, pentru că abordând oameni pe stradă trebuie să fii tot timpul, de fapt, relaxat și să nu te intereseze. Culmea!
Imaginea ca moștenire a omenirii
Spuneai că simți că proiectul acesta e ceva peste tine, că este un dar. Care vezi că e misiunea din spate?
În primul rând, să nu mă opresc, pentru că este foarte complicat să lucrez la proiect. Fizic este dificil să-l duc la bun sfârșit: mi-e frică să zbor, să mă urc în avion e o provocare; nu-mi place să călătoresc singură, dar trebuie să o fac; e greu să respect un buget permanent în călătorie, dar o fac. Și sunt atât de multe provocări. Nu mai zic că visez la... cărți pe nu știu ce fel de hârtie, expoziții. Acum, de exemplu, vreau neapărat să fac în Sibiu o casă a femeilor, un muzeu – m-am mutat acolo de patru ani.
Ne apropiem să o vedem întâmplându-se?
Ne apropiem! S-ar putea la vară să reușesc. Toate aceste proiecte artistice, până la urmă, nu sunt lucruri bănoase financiar, dar ele costă și apasă mult pe umerii mei din perspectiva asta. Însă mie mi se pare că oamenii au nevoie de genul ăsta de lucruri, doar că nu conștientizează poate adevărata nu neapărat valoare – „valoare“ e un cuvânt mult prea simandicos –, dar frumusețea adevărată care se ascunde în acest proiect. Pentru că și noi suntem obișnuiți chiar și aici în România, dar și în multe locuri, să vorbim despre frumusețe în anumite tipare. Dar eu am ales o cale alternativă.
Pierderea tatălui tău a declanșat un alt subiect-cheie din noul volum. Folosești ocazia asta pentru a vorbi puțin despre moștenirea noastră imaterială. Tu ce vrei să lași în urmă?
Cărțile astea, neapărat cărțile, să fie cel puțin trei, dacă se poate. Taică-miu, toată viața așa mi-a zis, și uneori așa se adeverește: „uite, tablourile, tablourile îți vor rămâne ție, îți vor rămâne aici“. Așa a repetat toată viața și, într-adevăr, după ce a plecat, bucuria – că el a fost un om foarte vesel și iubit de oameni pentru veselia lui –, veselia și culoarea au rămas încă acolo, în tablourile lui. Asta sper și eu să las în urmă. Acum, eu nu știu dacă vreau neapărat să fie numele meu acolo – mi-ar fi totuna dacă nu ar scrie pe ele Mihaela Noroc. Dar, cum zicea tata, să știu că nu am făcut umbră degeaba pământului. Nu știi ce se întâmplă după ce închizi ochii.
„Atlasul Frumuseții“ surprinde diversitatea culturală și socială a femeilor din întreaga lume. Crezi că portretele și poveștile pe care le-ai adunat contribuie la conservarea și promovarea moștenirii imateriale a diferitelor comunități?
Sigur că da, și, la un moment dat, oamenii se vor întoarce, se vor uita la imaginile acestea și vor aprecia cu alți ochi. Așa cum și noi ne uităm la fotografii de pe la 1900 și vorbim despre cum erau îmbrăcați, ce vieți aveau, ce tradiții interesante. Acum se schimbă atât de repede totul. Ne uniformizăm, în diferite direcții, într-adevăr, dar se întâmplă o uniformizare. Și o să avem nevoie de bogățiile astea pe care eu încerc să le găsesc peste tot. Poveștile astea sunt personale și, până la urmă, aici cred că AI-ul nu o să reușească să ne înlocuiască: e vorba despre dramele personale și la cum am reușit noi să trecem peste ele.
„Lucrurile s-ar schimba și dacă femeile ar fi mai bune cu ele însele“
Trăim într-un context socio-politic și cultural care standardizează şi limitează frumusețea, reducând totul la priviri seducătoare, trăsături simetrice sau un anume tip de corp. Cum ai defini tu frumusețea?
Ce aș vrea eu să învețe și fata mea din frumusețe, dar și orice fată pe lumea asta: să fii așa cum ești tu. Asta îi spun și lui Nati: fetele sunt frumoase și cu părul scurt, că ești ok și într-o pereche de pantaloni. Înseamnă să fii mai încrezătoare, să fii mai liberă. Să ne asumăm personalitatea și să ne arătăm așa cum suntem noi.
A evoluat perspectiva ta asupra frumuseții de-a lungul anilor, de-a lungul acestor două volume?
Sigur că da. Într-un fel am pornit și în alt fel am ajuns, în sensul în care la început eram clar mult mai axată pe o frumusețe mai în standard. Și eu veneam cu un bagaj local. După, m-au șocat femeile din Tibet și de prin alte locuri și am zis „wow, putem să fim și așa!“.
De multe ori, în carte, legi frumusețea de putere: să alegi să-ți folosești puterea ca să faci bine. Și e cu atât mai interesant că varianta în engleză chiar cuprinde conceptul încă din titlu („The Power of Women. An Atlas of Beauty Book“, Particular Books, 2025).
Pentru varianta română, m-am gândit că le-ar fi fost mai greu oamenilor să înțeleagă că e, de fapt, o continuare. Numele „Atlasul Frumuseții“ a fost important în România. Oamenii s-au legat cumva de denumirea asta și am vrut să o păstrez.
„Frumusețea va schimba lumea“, spune prințul Mîșkin și o spui și tu, în carte. Ce loc vezi că ocupă ea în lume?
Mă refer tot la calitățile umane. Adică tot un om bun la suflet și un om care vrea să facă ceva bun, tot el va muta o mică piatră și de acolo se va rostogoli un bolovan și tot așa.
De mână cu frica
Vorbești mult și de curaj în relație cu frumusețea, dar nu poziționându-l ca o lipsă a fricilor, ci ca o predispoziție de a-ți înfrunta temerile. Care au fost sau poate că încă mai sunt fricile tale în toți anii ăștia de fotografiat?
Nu există să nu ai frici. Îți iei frica de mână și mergi cu ea peste tot. Or fi câțiva oameni pe planeta asta care se nasc așa, fără nicio problemă, dar eu nu sunt acea persoană. Eu sunt o persoană care are foarte multe probleme, anxietăți și o listă de frici după mine, dar plec cu ele peste tot.
Femei din trib lângă femei în burka și lângă femei din New York, casnice, artiste, oameni de știință, toate una lângă cealaltă. Legi frumusețea și de conceptul de libertate. Este frumusețea dependentă de constrângeri și convenții?
Să știi că frumusețea poate să fie în orice fel, adică poate să fie foarte frumoasă și o femeie care a stat toată viața în casă și în pătrățica ei, e o paletă nesfârșită.
Acum câțiva ani spuneai că speri ca proiectul tău să arate ce înseamnă diversitatea și că te aștepți ca el să contribuie la o mai mare unitate a comunităților. Ți-au fost îndeplinite așteptările, din acest punct de vedere?
Nu. Suntem din ce în ce mai închiși. Adică mie nu îmi vine să cred ce se întâmplă acum, la nivel global. Nu ne învățăm lecțiile. Sunt acolo o mână de oameni care apreciază, dar mi-ar plăcea ca bula asta să se extindă și să se mărească și să fim cu toții mai deschiși.
Ce mesaje dorești să transmiți tinerilor fotografi și artiști care sunt inspirați de munca ta?
Eu cred că lucrurile se pot schimba și dacă noi, ca femei, ne asumăm anumite lucruri. Dacă ne-am înțelege mai mult, dacă am fi mai bune cu noi însene, dacă ne-am iubi mai mult. Dacă nu ne-am mai biciui să fim într-un anume fel. Da, e foarte greu...
Ai simțit impactul pe care proiectul tău l-a avut asupra femeilor pe care le-ai fotografiat?
La unele, da. Unele sunt foarte mândre să fie în cartea asta. Unele au fost foarte fericite să împărtășească cu mine poveștile lor, dar altele poate nu, încă nu au ajuns în momentul acela al vieții lor și poate vor aprecia mai târziu.
Se încarcă comentariile...
