Interviu Daniel Jones, jurnalist „The New York Times“: „Tehnologia schimbă complet modul în care ne găsim partenerii romantici“
0Aplicațiile de dating au înlocuit întâmplarea cu programarea. Într-o lume dominată de ecrane și algoritmi, modul în care oamenii se întâlnesc, flirtează și se îndrăgostesc nu mai seamănă deloc cu cel de acum un deceniu.
De peste două decenii, Daniel Jones citește, selectează și publică unele dintre cele mai intime, curajoase și emoționante confesiuni despre dragoste în rubrica „Modern Love“ a ziarului „The New York Times“. Din 2004 și până azi, el a editat mii de povești despre relații, despărțiri, tandrețe, rușine, umor, suferință și regăsire. În tot acest timp, a învățat că, deși formele iubirii se schimbă, trăirile care o pun în mișcare sunt surprinzător de universale. Astfel că, „Modern Love“ a devenit o rubrică îndrăgită și o oglindă a epocii noastre – un spațiu în care oamenii își pun inima pe masă, iar cititorii se regăsesc în poveștile altora.
„Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu Daniel Jones în cadrul festivalului UNFINISHED, unde a fost invitat să exploreze, alături de public, temele vulnerabilității, intimității și schimbării în felul în care vorbim despre iubire. El a povestit cum s-a născut „Modern Love“, cum selectează eseurile care ajung în paginile „The New York Times“, ce au schimbat aplicațiile de dating și de ce uneori întrebarea nu e „cum să treci peste o relație?“, ci „ce ai primit cu adevărat din ea?“.
„Weekend Adevărul“: Să ne întoarcem în 2004. Cum a apărut ideea pentru rubrica „Modern Love“ și ce v-a făcut să simțiți că există un public pentru eseuri atât de personale și intime?
Daniel Jones: Rubrica „Modern Love“ a pornit dintr-un context foarte personal. Eu și soția mea eram scriitori și editori, iar ea tocmai publicase o carte în care femei scriau, în principal, despre căsătoria la vârsta de mijloc și despre provocările care vin odată cu asta, dar și despre alte tipuri de relații. A fost un succes uriaș – a ajuns bestseller „The New York Times“. Erau eseuri foarte directe, sincere, iar oamenii au apreciat exact această onestitate. Cartea ei se numește „The Bitch in the House“, iar eu am venit apoi cu un fel de replică masculină: o colecție de eseuri scrise doar de bărbați, care s-a numit „The Bastard on the Couch“.
Editorul secțiunii Style de la „The New York Times“ a citit ambele cărți și a scris un articol despre noi. De fapt, ideea rubricii i-a aparținut lui. El a fost cel care a spus că ar trebui să existe o rubrică recurentă care să continue acel tip de scriitură – personală, curajoasă, cu miez. Știam deja că există un public pentru asta, fiindcă și cărțile avuseseră un public numeros. Iar el cunoștea foarte bine cititorii „The New York Times“ și simțea că lipsește ceva: genul acela de eseu personal, mai amplu, care cândva fusese prezent în paginile ziarului, dar care dispăruse treptat. Voia să readucă acel tip de voce în ziar, mai ales în secțiunea Style. Soția mea lucra deja la o altă carte și nu voia să se implice într-un proiect constant, ca acesta, așa că l-am preluat eu. Am decis să-l numesc „Modern Love“ – pur și simplu pentru că mi-a venit în minte piesa lui David Bowie. Mi s-a părut un titlu sonor, ușor de reținut. Am început în toamna lui 2004 și, ca să fiu sincer, mă așteptam să fie un job de colaborare pentru un an, poate doi. Chiar editorul care m-a angajat mi-a spus: „Genul ăsta de rubrică are, de obicei, o durată limitată“. Dar au trecut 21 de ani și rubrica merge în continuare. A devenit, cumva, viața mea. Uneori, lucrurile importante se nasc exact așa – dintr-o idee mică, la care nu te-ai fi gândit că o să dureze.
Dragostea, negru pe alb
Cum alegeţi ce poveste ajunge să fie publicată și ce poveste nu? Ce face un eseu să iasă în evidență?
Primim cam 10.000 de eseuri pe an și publicăm doar 52. Asta înseamnă unul pe săptămână. Adevărul este că aproape toată lumea are o poveste care merită spusă, dar diferența o face felul în care e spusă. Eseurile pe care le publicăm vin de la oameni care nu doar că își spun povestea, dar reușesc să o și înțeleagă. Să extragă ceva din ea. Să ofere un strop de înțelepciune care te face să te gândești altfel la relații – sau poate chiar la propria ta viață. Genul ăsta de scriitură se întâlnește rar. Foarte rar. Probabil sub 1% din textele pe care le primim ajung la acel nivel de claritate, de profunzime. Și mai e ceva important: rubrica se numește „Modern Love“. E publicată într-o secțiune a ziarului care se cheamă Style, o secțiune despre tendințe și despre ce se întâmplă acum, în prezent. Așa că ne atrag mai ales poveștile care nu sunt doar clasice povești de dragoste, ci care vorbesc despre tehnologie, despre cum se schimbă felul în care societatea acceptă anumite tipuri de relații – povești care reflectă momentul actual. Nu neapărat știrile zilei, ci ceea ce trăim acum, ca oameni.
Aţi observat anumite tipare în felul în care oamenii scriu despre dragoste? Există ceva constant în modul în care vorbim despre iubire?
Aș răspunde așa: există un tipar clar atunci când oamenii scriu prost despre iubire – și anume că dau vina pe celălalt pentru tot ce nu merge în relație. Și asta se întâmplă constant, de 21 de ani. E reflexul acela de a crede că problema e mereu la celălalt. Dar și în relații, în general, tindem să facem asta, să vedem greșelile doar în cealaltă persoană. Pe de altă parte, oamenii care scriu bine despre iubire sunt cei curioși, nu cei care judecă. Sunt cei care își pun întrebări: de ce ne simțim așa? De ce a mers relația asta și cealaltă nu? Cum m-a influențat copilăria și felul în care am fost crescut în ceea ce caut azi într-o relație romantică? Cei care au genul acesta de curiozitate – care nu scriu din amărăciune sau din dorința de a da vina pe cineva – sunt cei care ajung să scrie eseuri cu adevărat bune, care contează și pentru alții. Asta e o constantă pe care o văd mereu.
Am vorbit despre lucrurile care rămân constante, dar ce s-a schimbat cel mai mult în acești 20 de ani?
Cred că răspunsul cel mai evident e că tehnologia a schimbat complet modul în care ne găsim partenerii romantici. Și a făcut-o atât de rapid și de radical încât nici nu cred că ne dăm seama cu adevărat cât de diferit e totul acum. Acum 20 de ani, când a început rubrica „Modern Love“, cei mai mulți oameni ieșeau cu cineva din comunitatea lor – o persoană pe care o știau deja, despre care le știau familia, poate le erau chiar colegi sau vecini. Nu era deloc obișnuit să ieși cu un necunoscut. Acum, e mai comun să ieșim cu un străin decât cu cineva cunoscut. Iar asta mi se pare uimitor. Toată această schimbare a afectat profund și modul în care avem încredere unii în alții. A afectat și viața noastră imaginară – fantezia. E greu să-ți faci o poveste în minte despre cineva pe care îl cunoști deja bine. Dar e foarte ușor când nu știi nimic despre persoana respectivă, în afară de cum arată și câteva calități aparent grozave. Restul, umpli tu cu imaginația.
Așa că azi avem, pe de-o parte, mai multe opțiuni ca niciodată când vine vorba de întâlniri. Dar suntem și mai predispuși să ne facem filme și apoi să fim dezamăgiți. Totul vine la pachet cu suișuri și coborâșuri mai intense decât înainte. Acum, să nu pară că vorbesc negativ despre tehnologie – pentru că a deschis lumea pentru o mulțime de oameni care altfel ar fi rămas izolați, singuri, fără opțiuni, sau prea timizi ca să se apropie de cineva față în față. A oferit șanse reale celor din grupuri marginalizate, care nu reușeau să-și găsească un partener altfel. Deci, ca orice altceva, are și părți bune, și părți rele. Dar e clar că printre ele sunt și foarte multe aspecte pozitive.
Răspunsul despre noi înșine vine din copilărie
Că tot vorbim de tehnologie, care e părerea dumneavoastră despre aplicațiile de dating, atât de populare astăzi?
Auzim des oameni frustrați din cauza aplicațiilor de dating. Și cred că multe dintre lucrurile despre care tocmai vorbeam se leagă direct de asta. Aplicațiile chiar au revoluționat felul în care putem găsi dragostea. Dar totul ține de cum le folosești. Și felul în care le folosește fiecare om diferă foarte mult. Sociologul Helen Fisher, care a scris multe cărți despre relații romantice și despre ce se întâmplă în creierul nostru când ne îndrăgostim, avea o poziție clară: aplicațiile astea sunt, în fond, doar niște unelte. Și chiar spunea că ar trebui să le numim „aplicații de întâlnire“, nu „de dating“. Sunt foarte bune ca să cunoști pe cineva, dar trebuie să te vezi în persoană cât mai repede, pentru că asta face toată diferența. Cu cât amâni mai mult o întâlnire reală și rămâi doar în mesaje – zile, săptămâni sau luni – cu atât scad șansele să existe o conexiune reală atunci când vă întâlniți față în față. Versiunea online a unei persoane e întotdeauna diferită de cea din viața reală. Ea spunea chiar că inclusiv felul în care cineva miroase contează în atracție – iar asta e ceva ce nu ai cum să simți prin ecranul unui telefon. Deci da, aplicațiile de dating sunt o unealtă. Una foarte bună. Dar, ca orice unealtă, dacă o folosești ca să te ascunzi de contactul real, o să te rănească.
Mulți oameni au senzația că ajung să iasă mereu cu același tip de partener. Din perspectiva dumneavoastră, ca editor al rubricii „Modern Love“, ați observat acest tipar în eseurile primite?
Da. Oamenii tind să repete aceleași tipare: în relații, ajung să aibă mereu aceleași certuri, iar când vine vorba de întâlniri, aleg din nou și din nou același tip de partener, fără să-și dea seama. E fascinant cum ne blocăm uneori în aceste bucle. Iar cauza, aproape întotdeauna, vine din copilărie. Totul pornește de la relația cu părinții – de la ceea ce am învățat, poate inconștient, că înseamnă o relație. Dacă ai crescut într-un mediu în care părinții tăi au fost, în același timp, iubitori și violenți, e foarte posibil ca, la maturitate, să cauți același tip de dinamică într-un partener – fie el bărbat sau femeie – chiar dacă e nocivă pentru tine. Și s-ar putea să o repeți din nou și din nou. Cred că primul pas pentru a ieși din acest cerc e să înțelegi de ce se întâmplă asta. Să te întrebi, cu adevărat, de ce alegi anumite lucruri, de ce reacționezi într-un anumit fel. Nu zic că e ușor de schimbat, dar conștientizarea e esențială. Răspunsul, în cele mai multe cazuri, se află undeva în copilărie și în familia din care venim.
„Cei care aleg să comunice deschis par să fie mai degrabă excepția, nu regula“
Să vorbim puțin și despre egalitatea într-o relație. Azi există atât de multe opinii diferite despre rolurile pe care ar trebui să le aibă partenerii – roluri tradiționale versus așteptările moderne legate de echilibru și egalitate. Ce ați observat, din eseuri, despre felul în care cuplurile negociază puterea și echilibrul într-o relație?
E un subiect care apare des. Și e strâns legat de ce am văzut fiecare acasă, când eram mici. De cum ni s-a spus sau ni s-a arătat că „așa trebuie să fie un bărbat sau o femeie într-o căsnicie“. Și încă există multă presiune ca bărbatul să fie cel care aduce banii în casă. În același timp, mai ales în Statele Unite ale Americii, vedem tot mai multe femei care merg la facultate, care avansează în carieră, care ocupă poziții de conducere. Și unii bărbați pot simți asta ca pe o amenințare. Se pot simți slăbiți sau dați la o parte, ca și cum nu mai dețin controlul. Apoi, intervine și aspectul legat de responsabilitățile din casă – creșterea copiilor, treburile casnice – unde, în continuare, mulți bărbați opun rezistență. Așa că vedem femei care ajung să fie și cele care întrețin familia, și cele care au grijă de tot ce ține de casă. Și da, toate aceste dinamici apar în eseurile pe care le primim. Oamenii le reflectă, le pun sub lupă, le chestionează. Cred că trecerea către modele mai echilibrate e un proces lung. Nu se schimbă totul peste noapte. Asta ia timp – uneori, chiar generații întregi, până când lucrurile se așază.
Într-o relație, unii oferă mai mult, alții mai puțin. Și apare, inevitabil, un dezechilibru între parteneri. Mulți cititori se întreabă ce e de făcut atunci când simt că doar ei duc relația în spate. Ce fel de perspective sau puncte de cotitură apar în eseurile care vorbesc despre genul ăsta de dezechilibru?
Văd foarte des genul acesta de situații. Și cred că există un sentiment care e tot mai prezent în zilele noastre, comparativ cu trecutul: ideea că undeva acolo e „relația perfectă“ – doar trebuie să o găsești. Simțim că avem la dispoziție atât de mulți oameni, mai ales prin aplicațiile de dating. Sunt pe telefonul tău, ai sute de match-uri, oameni care poate ar putea fi „acea“ persoană. Și atunci, apare presiunea. Presiunea ca primele întâlniri să fie perfecte. Să simți chimia imediat. Dar, realist vorbind, genul acesta de conexiune nu apare instant. Necesită timp și disponibilitate. Doar că, dacă încerci să treci prin sute de opțiuni, asta e tot ce le oferi: un moment scurt, o șansă rapidă. Și cred că ne e frică să ne implicăm prea mult, pentru că ne gândim că celălalt va începe să aibă așteptări. Și poate că nici n-am vrut să ajungem chiar acolo, pentru că în mintea noastră e ideea asta: dar dacă persoana perfectă e încă acolo, la un swipe distanță? Astfel, ajungi să nu mai vrei să investești timp sau energie ca să descoperi dacă persoana din fața ta chiar e „cea potrivită“.
Tăcerea care doare
Unele povești de dragoste pur și simplu se termină. Ce v-au învățat eseurile pe care le-ați citit despre felul în care oamenii trec printr-o despărțire?
Unul dintre cele mai proaspete și oneste texte pe care le-am citit despre despărțiri mi-a rămas cu adevărat în minte. Pentru că, în general, când vine vorba de relații romantice – fie că e vorba de începuturi sau de despărțiri – avem cu toții un scenariu despre cum ar trebui să se întâmple lucrurile. Un tipar care poate vine din familie, din filmele pe care le-am văzut, din povești sau din cultura pop, în general. Și e la fel și în cazul despărțirilor. Ni se pare adesea că un divorț e un eșec, chiar dacă, de fapt, a fost o căsnicie care a durat 20 de ani și a avut sensul ei. Îmi amintesc de un text publicat acum câțiva ani, scris de o femeie care încă era îndrăgostită de fostul ei partener. Nu fuseseră căsătoriți, dar erau împreună de mulți ani, iar el a decis să se despartă. Pentru ea, a fost devastator. Nu înțelegea de ce. Nu reușea să accepte. Cred că titlul eseului era ceva de genul „Despărțirea care a durat 12 ore“, pentru că au stat împreună în mașină timp de 12 ore, iar ea încerca să afle răspunsul. Dar el nu mai voia să fie cu ea. Oricât ai fi încercat să explici motivul, pur și simplu nu mai voia. Ani de zile după aceea, ea a încercat să treacă peste. A mers la terapie, a vorbit despre asta, și la un moment dat, exasperată, i-a spus terapeutei: „Nu pot să-l uit. Nu pot să trec peste. Cum fac asta?“. Iar răspunsul a fost genial. Terapeuta i-a spus: „Pui întrebarea greșită. Scopul nu e să treci peste, ci să apreciezi ce a fost“. În cazul ei, relația aceea îi trezise o pasiune nouă, ceva legat de biologie marină, domeniu pe care apoi chiar a început să îl studieze. Și, dintr-odată, întreaga experiență a început să capete alt sens – ca un dar. Asta poate schimba total felul în care privim relațiile. Suntem obișnuiți să credem că o relație reușită trebuie să dureze. Dar unele relații nu sunt făcute să dureze. Sunt făcute să existe atunci, pentru o perioadă. Și e în regulă.
Tocmai am vorbit despre cum s-au schimbat iubirea și întâlnirile, iar ghostingul (n.e. – când o persoană dispare pur și simplu dintr-o relație, fără niciun motiv aparent, nu mai răspunde la apeluri sau mesaje) pare că a devenit parte din vocabularul relațiilor de azi. Cât de des apare, în eseurile primite, și ce ne spune asta despre felul în care gestionăm vulnerabilitatea în prezent?
Da, ghostingul e incredibil de des întâlnit. Și cred că e o consecință directă a numărului uriaș de oameni care îți sunt la îndemână prin aplicațiile de dating. Ajungem să vedem nu doar aplicația ca pe ceva „consumabil“, ci și oamenii. Dacă nu îți merge cu cineva, e foarte ușor să crezi că oricând mai e cineva „în telefon“, cineva cu care ai făcut match (trad. – potrivire) și care poate e „persoana perfectă“. Și de la un punct încolo, când un comportament devine atât de răspândit, ajunge să fie acceptat ca normă. Devine pur și simplu modul în care ieși dintr-o situație: nu mai răspunzi. Am vorbit cu cineva, un bărbat de vârstă mijlocie, care mi s-a părut foarte sincer și deschis. Spunea că, de fiecare dată când iese la o întâlnire sau două și simte că nu vrea să continue, trimite un mesaj clar. Spunea ceva de genul: „Mi-a făcut plăcere să ne vedem, dar nu simt acea conexiune specială“. Și mi-a zis că simte că e de datoria lui să fie sincer, iar femeile chiar apreciază asta, pentru că le oferă claritate. Dar, din păcate, oameni ca el sunt puțini. Cei care aleg să comunice deschis par să fie mai degrabă excepția, nu regula.
„Nu poți să te cunoști cu adevărat fără așteptările și dorințele celorlalți“
De-a lungul a generații întregi de texte primite, ați observat schimbări în atitudinea față de cine ar trebui să facă primul pas? Fie că vorbim de începutul unei relații sau de cine repară problemele din ea?
Pot să vorbesc, în primul rând, din perspectiva a ceea ce am văzut în Statele Unite, dar da, lucrurile s-au schimbat mult, mai ales când vine vorba de femei. Azi, cine face primul pas e o chestiune mult mai echilibrată. Aplicația Bumble, de exemplu: a funcționat ani la rând după o regulă clară: femeia era cea care trebuia să scrie prima. Ideea era că asta le face pe femei să se simtă mai în siguranță, mai în control, fără să simtă că sunt „vânate“ pe o aplicație de dating. Și cred că a contat. Și în alte privințe s-au schimbat lucrurile. De exemplu, cine plătește la primele întâlniri – a devenit aproape o normă să se împartă nota încă de la început. Sigur, sunt în continuare oameni care se așteaptă ca bărbatul să plătească prima cină, dar după aceea, lucrurile tind să se echilibreze. Totuși, cred că femeile sunt încă cele care se implică mai mult ca o relație să meargă. Ele sunt, de cele mai multe ori, cele care își conving partenerii să meargă la terapie de cuplu, de exemplu. Dar și asta începe să se schimbe – și e o schimbare în direcția bună. Cred că o mare parte din aceste transformări vin și din faptul că femeile au tot mai multă putere – financiară și nu numai.
În eseurile despre relații de lungă durată, cum vorbesc oamenii despre păstrarea curiozității sau despre felul în care gestionează conflictele? Întreb asta, pentru că într-o relație care durează ani, inevitabil apar situații. Cum fac oamenii să mențină flacăra vie?
Cred că cel mai bun răspuns e că mulți dintre noi avem o idee greșită despre iubire și, sincer, destul de periculoasă. Ni se tot spune că „iubirea e liniște“, că „iubirea vindecă tot“, „iubirea e răspunsul“, „iubirea e tot ce ai nevoie“... toate clișeele acestea. Dar adevărul e că o relație nu poate crește fără conflict. Și nici nu poți să ajungi cu adevărat să cunoști pe cineva fără tensiune, fără presiune. Sigur, prea mult conflict poate distruge o relație sau poate scoate la iveală incompatibilități majore. Dar chiar și atunci... e mai bine să le descoperi, decât să le ascunzi sub preș. Cele mai înțelepte eseuri pe tema conflictelor vin de la oameni care învață cum să se certe. Cum să-și exprime nevoile fără să arunce vina pe celălalt. Fără amărăciune. Fără reproșuri. Oameni care învață să spună ce simt și ce au nevoie, într-un mod sincer și direct. Iar asta nu distruge relația – din contră, o face mai profundă. Îi dă viață, în loc s-o lase să stagneze.
Aveți exemple de oameni care au scris un eseu, l-au publicat, iar povestea respectivă le-a schimbat viața? Sau poate a influențat în mod neașteptat cititorii?
Foarte multe. Dar cel mai evident exemplu este, de fapt, cel mai popular eseu pe care l-am publicat vreodată. Se numește „To Fall in Love with Anyone, Do This“ (trad. – „Cum să te îndrăgostești de oricine. Fă asta“). A fost scris de o femeie care făcea cercetare despre iubire și relații, pe vremea când era studentă la master, în Columbia Britanică (n.e. – provincie din Canada). A dat peste un studiu psihologic mai puțin cunoscut, în care cercetătorii propuneau 36 de întrebări menite să creeze intimitate între două persoane, suficient de profundă încât să ducă la îndrăgostire. Și, din curiozitate, a decis să încerce acest experiment cu un cunoscut. Au ajuns să se îndrăgostească. Iar de curând s-au și căsătorit. Am publicat eseul împreună cu un chenar care conținea toate cele 36 de întrebări. Iar ideea de întâlnire – care pentru mulți e o perspectivă înfricoșătoare – s-a transformat într-un joc în care te dezvălui treptat. Dura aproximativ două ore să răspunzi pe rând la întrebări. Unele erau amuzante, altele te duceau înapoi în copilărie: „Ce relație ai cu mama ta?“, de exemplu. Întrebări care te făceau să spui povești. Și tocmai asta era esența. Eseul a avut un impact imens. Articolul, mai ales chenarul cu întrebările, a devenit unul dintre cele mai citite materiale publicate vreodată în „The New York Times“. Și a schimbat vieți – milioane, aș spune. Nu doar că a dus la povești de dragoste, dar și la ceva și mai profund: oameni din aceeași familie care au început să se cunoască mai bine, să se înțeleagă mai sincer, mai empatic. Sunt convins că este cel mai important lucru cu care am fost vreodată asociat.
Masa și dansul fac o poveste de dragoste autentică
Primiți eseuri din toată lumea?
Da, din toată lumea. Asta a început cu adevărat acum vreo nouă ani, când am lansat podcastul „Modern Love“. Rubrica scrisă e citită în principal în SUA și în alte țări vorbitoare de engleză, dar podcastul a fost cel care a dus poveștile noastre cu adevărat peste tot în lume. Prin el, rubrica a devenit cunoscută pentru oameni din locuri unde poate „The New York Times“ nu era neapărat o lectură obișnuită. Și am început să primim tot mai multe eseuri internaționale, din toate colțurile lumii. Ce e și mai surprinzător e că, în afara Statelor Unite, cea mai mare audiență a podcastului e în China. Lucru care i-a surprins pe toți. „The New York Times“ are multe podcasturi foarte populare, dar „Modern Love“ e singurul unde mai mult de jumătate dintre ascultători sunt din afara SUA.
În eseurile venite din alte țări, oamenii vorbesc diferit despre iubire? Se simte o diferență culturală?
Nu primim un volum suficient de mare și constant din anumite țări încât să pot face generalizări. Dar „Modern Love“ a avut un serial pe Amazon; două sezoane în Statele Unite și apoi s-au făcut mai multe adaptări internaționale. Trei au fost în India, unul în Amsterdam și unul în Tokyo. A fost un experiment foarte interesant, pentru că toate au fost realizate pe plan local – cu regizori, scenariști și actori din acele țări –, iar eseurile au fost alese din rubrică, dar rescrise complet pentru publicul local. Și tocmai acolo s-au văzut diferențele culturale. De exemplu, toate poveștile din India – deși erau din orașe diferite, cu contexte politice și sociale diferite – aveau ceva în comun: mâncarea și dansul. Aproape fiecare episod avea o scenă în jurul mesei sau un moment de dans. Episodul din Japonia, în schimb, era foarte tăcut, silențios. Reținut. Emoțiile și pasiunea erau acolo, dar exprimate cu multă discreție. Iar în Amsterdam... totul era extrem de relaxat, foarte progresist. Foarte multe lucruri erau pur și simplu acceptate, fără drame sau tabuuri. A fost un experiment care a scos la iveală diferențe reale între felul în care diferite culturi privesc iubirea.
În toate aceste eseuri, oamenii vorbesc și despre relația cu ei înșiși și despre cât de importantă e?
Da, absolut. Cred că nu poți să ajungi să te cunoști cu adevărat fără presiunea, așteptările și dorințele celorlalți. Adică fără acel proces în care îți dorești ceva sau pe cineva pe care nu poți să-l ai – sau, invers, ești dorit de cineva pe care tu nu-l vrei. Tocmai jocul de atracție și respingere e ceea ce ajunge să-ți spună cine ești. De unde vii. Ce cauți, ce-ți imaginezi despre viitorul tău. Toate eseurile bune pe care le primim sunt, într-un fel, exerciții de auto-descoperire. Oameni care încearcă să înțeleagă ceva, exact cum faci și la terapie. Își pun întrebări de genul „Cine sunt eu?“ și „Cum am ajuns să fiu așa?“. Iar cele mai bune texte sunt cele în care oamenii chiar reușesc să afle răspunsuri.
Se încarcă comentariile...
