Interviu În umbra universului „Peaky Blinders“. Cillian Murphy: „Nu ne-am propus ca Tommy Shelby să fie un model“
0„By order of the Peaky Blinders“: Cillian Murphy, laureat cu Oscar, regizorul Tom Harper și cineastul Steven Knight și-au dat întâlnire la Londra cu „Weekend Adevărul“ – în exclusivitate pentru o publicație print din România – și au dezvăluit sub ce formă găsim nemurirea în filmul „Peaky Blinders: The Immortal Man“: cinema, cărți și muzică. Ei s-au întors până în prima jumătate a secolului XX și au vorbit despre ce înseamnă sindromul posttraumatic și care este filtrul prin care ar trebui să judecăm istoria.
Sfârșit de ianuarie. 15.20, ora Londrei. Am intrat într-o sufragerie mică, dar cu tavane înalte și geamuri mari, acoperite parțial de perdele albe și draperii grele, de catifea crem – totul era de fapt din această gamă de culori calde, primitoare. În mijloc, o măsuță dreptunghiulară de cafea, înconjurată de trei fotolii și o canapea de două locuri. Plecasem de la București cu bagajul plin cu emoții, însă odată ce le-am văzut fețele zâmbitoare, forfota, agitația din interior s-au calmat. În prima secundă, l-am recunoscut pe Steven Knight – ne știam deja dintr-un interviu recent, în care am fost despărțiți doar de ecranul unui device. Așadar, o figură familiară despre care știam că istoria îi este punctul-forte, dar și călcâiul lui Ahile. El împărțea canapeaua cu Tom Harper, regizorul serialului și filmului – jovial și deschis, cu un aer prietenos specific mai tânărului actor Tom Holland.
Nu simțeam încăperea a fi dominată de silueta impunătoare a lui Tommy Shelby – și pentru câteva fragmente de secundă, eram nedumerită. Pe fotoliul din stânga mea era Cillian Murphy – nu J. Robert Oppenheimer, nu Steve, nu Scarecrow, nu Bill Furlong și nicidecum Tommy Shelby. Doar Cillian Murphy. Într-un costum negru, clasic, elegant, cu revere din mătase, și o cămașă tot neagră, desfăcută lejer la primul nasture. Părul brunet, cu câteva spice gri, și-l purta așa cum o face deja de ceva vreme: mai scurt pe margini și mai lung de la jumătate în sus, despărțit simetric cu o cărare, acoperindu-i discret tâmplele. Mi-am acordat puțin mai mult de o secundă, atât cât ne-am strâns mâinile, să îi memorez chipul autentic – cu mult diferit față de cel din filme, interviuri sau fotografii. Cu mâinile minții am încercat să îi simt, ca un orb, adânciturile ochilor, maxilarul proeminent, pomeții ascuțiți. Nu erau acolo. Nici măcar pistruii nu erau de găsit. Cillian Murphy este un bărbat micuț de statură, cu o alură elegantă, delicată, care este accentuată și mai mult datorită tenului imaculat. Am căutat, involuntar și aparent în zadar, culoarea electrizantă a mării agitate din ochii lui Tommy Shelby. În schimb, am găsit un albastru clar, calm, aproape bleu, fără striații, fără vreo altă pată pigmentară – un cer spălat de o ploaie caldă de vară.
Căile încurcate ale istoriei
După ce curtoaziile s-au încheiat și am ocupat fiecare un loc pe fotoliile adunate în jurul mesei, am plonjat în istorie fără o centură de siguranță. Steven Knight, un adevărat îmblânzitor al istoriilor contrafactuale, a plasat „Peaky Blinders: The Immortal Man“ direct în focul ultimului cerc al iadului imaginat de Dante: cel al trădătorilor. Cine își va trăda familia, prietenii? Cine își va trăda țara? Cine se va trăda pe sine însuși?
Suntem în 1940 și cel de-Al Treilea Reich vrea să distrugă lumea (și) din interior. Knight croiește după calapodul universului Peaky Blinders un capitol existent în cărțile de istorie: Operațiunea Bernhard, care și-a atins apogeul în 1943. În timp ce Europa era cuprinsă de flăcări, naziștii au pus la cale un plan pentru a destabiliza Marea Britanie, inundându-i economia cu bancnote falsificate. Folosindu-se de expertiza și de munca forțată a meșteșugarilor evrei închiși, aceștia au început să producă miliarde de bancnote de cinci lire aproape perfecte. În film, figura principală care conduce naziștii este John Beckett, unul dintre oamenii de bază ai Uniunii Britanice a Fasciștilor, interpretat cu o viclenie diavolească perfectă de către Tim Roth – „Heil f*cking Hitler!“ strigă el cu privirea tulbure, chiar în deschiderea filmului.
Knight își modelează personajele la focul puternic al istoriei așa cum făcea odinioară tatăl său, fierar și potcovar într-un depozit de fier din Birmingham condus de romi: „Ceea ce încerc să fac este să iau evenimente care s-au întâmplat cu adevărat și să profit la maximum de ele pentru a crea personajele. Felul în care lucrurile se întâmplă, deciziile pe care le iau oamenii sunt atât de ciudate, de extraordinare, de haotice și chiar aleatorii, încât dacă reușești să le introduci operei la care lucrezi, îi oferi cu adevărat o autoritate fantastică. Mă uit cu atenție la toate acele evenimente reale și mă gândesc cum pot să găsesc o cale prin care să navighez printre ele cu personaje fictive. Însă cel mai important lucru pentru mine este să creez personaje autentice. Să fie atât de bine conturate în mintea mea încât atunci când le ofer un eveniment politic să știi cum vor reacționa. Iată, îl avem pe Tommy în această perioadă de ascensiune a fascismului. Dacă îl cunoști suficient de bine, știi cum va aborda lucrurile. Deci pentru mine personajul este mai important decât faptul că în acea zi, la acea oră, s-a întâmplat acest lucru anume“.
Jocul de-a dadaismul
Lecția de creație a fost întreruptă de entuziasmul regizorului Tom Harper care l-a dat de gol pe Knight: este un mic dadaist. „Spuneai la un moment dat că îți place să iei cuvinte aleatorii, legate de un scenariu anume, și să faci o poveste pornind de la ele“. Knight râde și explică cum, de la cuvinte simple, ajunge la o adevărată documentare și la evenimente reale din istorie: „Da, folosesc această metodă de cercetare, de creare a poveștilor. De exemplu, ai o acțiune care se desfășoară în New York, 1956, ai deja acești doi termeni de pornire și mai apoi adaugi și... înghețată. Dacă nu faci asta, nu poți obține lucruri ciudate, inedite, ci ajungi să vorbești tot despre ceva ce deja lumea știe. Într-un fel, la povestea falsificării bancnotelor, una adevărată de altfel, am ajuns tot prin această metodă“.
Unul dintre subiectele care declanșează dezbateri aprinse este respectarea adevărului istoric în filmele artistice și dacă și cât pot învăța oamenii istorie din ele. Adesea, decorurile, costumele păcălesc spectatorul, iar legătura cu un anumit personaj se transformă în credința că „așa erau lucrurile atunci“. Creator al mai multor universuri plasate în Anglia secolelor XIX-XX, Steven Knight avertizează că filmele artistice nu sunt o lecție de istorie: „Nu aș recomanda ca o alternativă la istoria de la școală. Nu le-aș spune copiilor mei asta. Sigur, dacă dramatizezi, le poți sugera oamenilor un anumit context, o anumită atmosferă, pentru ca ei să aibă capacitatea de a plasa altfel evenimentele. De exemplu, eu romantizez Birminghamul interbelic, unde are loc acțiunea Peaky Blinders. Vremurile nu erau chiar așa; era plin de sărăcie, de boli, de mizerie. De asemenea, cred că trebuie să subliniezi modul în care oamenii de atunci au suferit consecințele acțiunilor – în special dacă înfățișezi războiul, ar trebui să clarifici că este ceva groaznic, teribil. Și astfel, când acei oameni vor lua anumite decizii, își vor aduce aminte că nu e o idee așa de bună“.
„Prima senzație nu dispare niciodată“
Pentru a seta cât mai bine nota tragică în care trăia Anglia în acel moment, dar și cu atât mai mult pentru a sublinia greutatea actelor de trădare ale căror consecințe le-au îndurat, de cele mai multe ori, oamenii simpli, filmul coase în înșiruirea contextului încă un eveniment istoric: bombardarea fabricii de muniție și armament din cartierul Small Heath, în urma căreia au murit 53 de oameni. Nu este singurul atac-fulger al Luftwaffe – moartea a venit din cer de mai multe ori, făcând din Birmingham al treilea cel mai bombardat oraș britanic din Al Doilea Război Mondial. Astfel, încă de la început, prin acest „Big Bang“ care a îmbrăcat moartea în haine portocalii, filmul te ține alert, cu anxietatea înnodată pe post de papion. Scena este cu adevărat impresionantă și într-o lume în care senzaționalul este la degetul mic al Inteligenței Artificiale, cel mai la îndemână ar fi să crezi că așa a fost creată. Regizorul Tom Harper, cu un entuziasm molipsitor, lămurește că filmul a fost făcut la firul ierbii, de la zero: „Dacă vrei să fii onest, este un răspuns greu. AI-ul este acum interconectat la atât de multe aplicații, până la telefoanele pe care le folosim zi de zi, încât este greu să ai un răspuns precis – nu îi poți știi limita. Însă pot spune cu siguranță că nu avem niciun cadru generat cu AI“.
Cu toate că acțiunea are loc în cea mai mare parte în Birmingham, chiar orașul natal al lui Steven Knight, locurile de filmare s-au extins în mult mai multe locații de pe teritoriul regatului. De exemplu, scena bombardării – cu toate efectele pirotehnice de rigoare – a fost filmată în zona Leeds, mai exact la Montague Burton, vechea fabrică de haine, care a fost închisă în 2021, la fix un secol de la inaugurare. Întregul proces a fost anevoios, dar mai ales meticulos, că așa-i de obicei cu oamenii pasionați: „Totul a început cu cercetarea de imagini. Am avut o cercetătoare de imagini extraordinară care a lucrat câteva săptămâni bune. Totul a fost foarte old school: am scos la imprimantă toate imaginile, le-am lipit pe un perete și am analizat diferite lucruri. Apoi am lucrat cu câțiva artiști conceptuali și am avut o idee destul de clară despre ce fel de senzație doream să trasmitem. Pe măsură ce am început să găsim locurile pe care doream să le folosim, ne-am apucat să facem fotografii locațiilor reale, am introdus locațiile în proces, iar apoi am transformat totul într-un produs artistic conceptual. Și de aici a crescut totul“, a explicat Harper.
În timpul discuției cu cei trei oameni de bază ai universului Peaky Blinders am observat bucuria, entuziasmul și pasiunea comune cu care au lucrat la această producție – câteodată, o viziune comună este poate mai valoroasă chiar și decât o prietenie, dar de cele mai multe ori se transformă într-o relație solidă. Pornit pe acest drum al retrospecției, Harper a devenit nostalgic și și-a amintit de primele interacțiuni cu viziunea lui Knight: „Pentru a face filmul a trebuit să realizăm o prezentare pentru Netflix ca să obținem banii, iar pentru asta am pus cap la cap un întreg mood board cu scene diferite, pe care Steve le scrisese și cum am crezut eu că ar trebui să arate și să se simtă. Și mă uitam la asta chiar zilele trecute și, cu toate că totul e diferit pentru că locațiile s-au schimbat, cadrele s-au schimbat, senzația a rămas aceeași, a rămas constantă. Este uimitor cât de mult din primele etape ale filmului rămâne aproape de mine ca regizor, atunci, la cald, când primesc scenariul – chiar dacă multe se schimbă și evoluează, acea primă senzație nu dispare niciodată“.
„These are the things that keep a dreamin' man awake“
Cu filmul proaspăt imprimat în minte, am ajuns în mod firesc pe drumul conversației către Tommy Shelby, care are deja pe post de mantră, de accesoriu, de imn, cunoscută de toată lumea, melodia lui Nick Cave „Red Right Hand“. Astfel că, alături de Birmingham, Harper și Knight au promovat în fruntea „distribuției“, ca actor principal, muzica. Lumea apocaliptică din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cu profunde valențe distopice – totalitarism, opresiune, teroare, violență –, îmbracă încă din prima secundă o haină agresivă de punker anti-sistem. Prezentă din prima până în ultima secundă, muzica nu este un element de umplutură, adăugat doar în momentele cu temperatura ridicată, ci este elementul care întregește filmul – în sala de cinema te copleșește, te incită, îți face inima să bată puternic.
Cu un strop de subiectivitate, muzica a primit prioritate încă din stadiul de proiect și din partea lui Cillian Murphy, un meloman în ADN și încă un muzician în suflet. Tot cu același entuziasm și cu aceeași destindere, ca la o șuetă între prieteni, Tom Harper a început să spună, râzând, povestea creării soundtrackului de 36 de melodii – care este mai mult decât o înșiruire de detalii tehnice sau creative, cât mai degrabă esența a ceea ce stă în spatele unei producții impecabile: „Chiar prin etapele timpurii ale scenariului, am fost la tine acasă, Cillian, mi-ai făcut un ou poșat și niște Marmite (n.r. – o pastă tartinabilă obținută din extract de drojdie) pe pâine prăjită și ai pus să ascultăm Lankum“. Cu zâmbetul până la urechi, Cillian își aduce aminte: „Ooh, da, acea zi. Ce demult pare...“.
Harper continuă: „Cill este o parte importantă din geneza muzicii pentru film. Este foarte implicat, iar propunerile lui au fost extraordinare. El l-a recomandat pe Antony Genn care este extraordinar; nu doar un compozitor și un muzician fantastic, ci este foarte conectat cu alți artiști și trupe incredibile. Primul lucru pe care l-a făcut când a venit la lucru a fost să scrie o grămadă de muzică și să mi-o trimită. Aceea a fost muzica pe care am folosit-o cât am filmat. Apoi unele dintre scene au fost tăiate, și la fel și muzica, dar el s-a ocupat de tot, să recalibreze. Am lucrat luni bune în studio și cu alți artiști, precum Grian Chatten de la Fontaines D.C. Acest soundtrack a fost ca un organism viu pe care toată lumea îl alimenta cu idei noi. Și cred că doar așa poți avea o coloană sonoră unică. Iar eu o simt ca fiind ceva foarte armonios cu acțiunea de pe ecran“.
Deja implicat în discuție, Cillian Murphy completează cu o poveste despre formația care l-a inspirat pentru coloana sonoră – melodia „Puppet“ aduce esența filmului; bassul hipnotic și vocea profundă, shelbyriană, oferă cadrul perfect al familiei marcată de nihilism – și al cărei fan declarat este: „Am fost cu Tom și compozitorii la lansarea celui mai recent album al Fontaines D.C. – a fost grozav, nu-i așa, Tom?“, spune Cillian energic, entuziasmat. „Eram în mulțime și ascultam muzica lor și chiar i-am spus lui Tom: «muzica asta sună foarte... Peaky f*cking Blinders». Au avut un cântec cu versuri legate de «pigs in the pen»“. Cillian începe să îngâne melodia pentru a-și aduce aminte și se ajută de gesturi discrete de cântat la chitară... și se oprește brusc: „A fost uimitor. Parcă era scrisă special pentru film. După concert am avut șansa să vorbesc cu Grian și de aici încolo s-au legat lucrurile“.
Steven Knight, creatorul viitorului „James Bond“: „În loc să mă duc la școală, mergeam cu tata, potcovar, într-un depozit de fier vechi condus de romi“Ultimul ceai al domnului Shelby
Momentul său de visare a fost întrerupt. Cineva i-a adus, într-o cană albă, un ceai englezesc, cu lapte, pe care i-a așezat-o în dreptul meu. Doar vârful ascuțit al unui cuțit fierbinte mi-a trecut prin inimă pentru o clipă, căci încă îmi doream să regăsesc măcar puțin din Tommy Shelby. M-am bucurat: era ceai, și nu rom – „I’m a man who drinks tea“, spunea Mr. Shelby. Lângă cană, era și o ciocolată neagră, medie, învelită într-un ambalaj elegant, alb, cu un scris auriu discret. A împărțit-o cu mine, cu Tom și cu Steve – acum deja ne putem spune pe numele mic, da? Tot pentru o clipă am zâmbit: era ciocolată, și nu cafea, dar tot mi-am adus aminte de Marin Sorescu: „O cafea neagră voi servi, totuși./ Din mâna ta./ Îmi place că tu știi s-o faci/ Amară“.
Cu soundtrackul care cânta deja pe fundalul minții, ne-am apropiat în discuție de cel al cărui destin avea să se încheie cu o baladă irlandeză sfâșietoare, care sparge al patrulea zid și transformă totul într-o experiență senzorială: o ceremonie funerară specifică culturii rome, în care simți cum toate fenomenele naturii îți seacă sufletul și ți-l trec printr-un fier ars. „Hunting the wren“, într-o reinterpretare specială pentru film realizată de formația Lankum și Grian Chatten, este un recviem perfect. „A fost magic. Am simțit din prima că este ceea ce îl reprezintă pe Tommy în acel moment final... tot întunericul, toată durerea, adunate“, a spus Cillian.
Nu același lucru s-a întâmplat și cu emblematica „Red right hand“. Odată ce începe, te aștepți să vezi mersul specific al lui Tommy, ochii umbriți de cozoroc, paltonul fluturând – să simți vântul rece al violenței adus de un „tall and handsome man“. Acum nu s-a potrivit – nici pentru Harper, nici pentru Murphy. Omul matur, cu rănile cicatrizate pe post de medalii, care vine pe un cal negru ca un cavaler al Apocalipsei, are nevoie de un alt ritm. „Era singurul moment pe care îl așteptam cu sufletul la gură. Și când s-a întâmplat... ceva părea greșit. Am realizat că acel vibe era pentru un Tommy mult mai tânăr, era un alt fel de bărbat. Însă Cillian a rezolvat situația“, și-a adus aminte Harper. „Daaa, l-am sunat pe Nick și l-am convins să reînregistrăm melodia. Până la urmă, totul a ieșit așa cum trebuie“, a confirmat Murphy.
„There is God, and there is Peaky Blinders“
Pentru Tommy Shelby nimic nu mai era la fel și totodată toate rămăseseră la fel. Și-a pierdut aproape întreaga familie, a rupt legătura cu lumea și a rămas blocat în tunelurile de pe front alături de fantome. Creat de Steven Knight și adus la viață de Cillian Murphy, Tommy Shelby a devenit pentru mulți băieți și bărbați idealul masculin: un soldat transformat în gangster care, în scurt timp, și-a pus haina de politician în parlamentul britanic. A crezut în dragoste și în familie, în renume și în origini, până când toți și toate s-au întors împotriva lui și l-au trădat – prin fapte, prin vorbe sau prin moarte. „Am citit foarte multe despre perioada interbelică din Anglia, dar și despre ce înseamnă sindromul posttraumatic“, explică meticulos Cillian cum i-a dat o formă personajului. „Am lucrat în timp la felul în care merge, foarte apăsat, foarte determinat, mai ales pentru că trebuia să îi ofer acea impozanță fizică pe care eu nu o am de la natură“ – și râde. Când vorbește, lui Cillian nu îi identifici în ton accentul brummie, specific Birminghamului; nu are vocea joasă sau răgușită, iar zâmbetul pare că nu îi ascunde nicio tristețe. Și poate că abia așa își poate da seama cu adevărat cineva ce înseamnă a fi câștigător de Oscar.
Vorbim și despre bărbații de azi care se lasă conduși de setea de putere, de violență și de ură, care aderă cu credință în ceea ce se numește astăzi manosferă. Ferm, Cillian punctează: „În niciun moment nu ne-am propus ca Tommy Shelby să fie un model. În final este alegerea lor cum vor să fie, însă trebuie să înțeleagă că Tommy este un personaj ficțional, un gangster stilizat, cu emoții și atitudini amplificate. În plus, nu poți transpune moralitatea de acum o sută de ani în prezent; oamenii nu mai acționează la fel, nu mai simt la fel. În portretizarea personajelor din «Peaky Blinders» totul este colorizat de experiența Primului Război Mondial, tot ce au trăit ei în acea perioadă i-a modelat. Ce au experimentat a fost dincolo de orice ne putem imagina. Deci nu ar fi corect nici să-i judecăm după standardele de astăzi“.
„Cititul este cea mai profundă formă de empatie“
În noul film, pe Tommy îl regăsim retras în ruinele unui conac din afara Birminghamului, cu cimitir în spatele curții unde își are îngropate trecutul și viitorul: fratele mai mare, Arthur, și fiica, Ruby. Impunătoare prin istoria sa, casa există și este un monument protejat: ridicată în stil baroc provincial, Calke Abbey și-a deschis ușile în 1704, iar în secolul următor a primit o „reîmprospătare“ neo-clasică. Într-o cameră mare, cu pereți goi și scorojiți, Tommy Shelby își ține fantomele aproape: înconjurat de teancuri de cărți și hârtii, își scrie memoriile. Abia acum recunoșteam o legătură familiară dintre actor și personaj: nu umbra lui Shelby rămasă agățată de Cillian, ci invers, o amprentă personală pusă personajului, la final. Cărțile.
Cât de mult contribuie cititul la formarea unui caracter puternic? Am dat pagina către acest capitol fără să știu că urma să găsesc Narnia. Oxford, Webster, DEX, toate dicționarele lumii au nevoie de o actualizare urgentă. Cillian și-a început răspunsul cu cea mai frumoasă definiție: „Cititul este cea mai profundă formă de empatie“. Harper și Knight l-au aprobat din fundal: „Daaa, într-adevăr“. Și pe măsură ce răspunsul se desfășura, privirea i se lumina din ce în ce în mai mult, ca o completare, ca o dorință de a se înțelege importanța mesajului, de parcă cuvintele nu îl ajutau pe măsura simțirii: „Să stai în mintea unei persoane, a unui personaj, o perioadă îndelungată este una dintre cele mai bune căi de a cunoaște ființa umană. Tipul acela de lectură profundă, pe care îl experimentezi în adolescență și la vârsta anilor 20, te construiește, te definește. Sunt un mare fan al literaturii. Și nu cred că există vreo altă formă de artă care te poate trimite atât de adânc, atât de profund într-un personaj, să-i descoperi monologul interior. Mai mult de atât, cititul este sănătos“.
Bucuria de a se afla într-o discuție cu oameni la fel de pasionați de același subiect le-a devenit combustibil. Într-un iureș de replici, cei trei cineaști au spus cât de mult înseamnă pentru ei cititul, mai ales cel pe hârtie, ca la o întrecere între copii, care mai de care să fie mai convingător. „Tehnologia a stricat totul. F*cking phones!“, a spus Cillian. Fără să-i lase un răgaz, Tom Harper punctează: „Eu nu pot să lucrez la un film fără să am scenariul pe hârtie. Dacă îl primesc digital, îl scot la imprimantă. Doar așa pot fi serios în privința lui“. În aceeași notă a continuat și Steven Knight: „Dacă nu citesc dintr-o carte, de pe hârtie, nu îmi pot imagina universurile, nu pot să creez“. După tot acest ping-pong năucitor, m-am întors cu întrebarea către Cillian Murphy: „Așadar, putem spune că «Scrolling on paper is better»?“. Răspunsul a venit de la toți trei. Murphy: „Exaact“. Harper: „Absolut“. Knight: „100% de acord“.
Insuportabila ușurătate a nemuririi
Într-o autoexilare monahală, o penitență pentru ispășirea păcatelor, Tommy Shelby se detașase de tot și toate. Nu avea curajul să moară, dar nici pe acela de a trăi. În depărtare, lumea se dezlănțuise: războiul era în toi, iar grupul Peaky Blinders era condus de către fiul său, Duke, „ca și cum ar fi iar 1919“, după cum îl anunța îngrijorată Ada Shelby, sora lui. Moartea, trecutul, pericolul, datoria față de familie și față de țară l-au scos din ascunzătoare – și a plătit în fața lor prețul cerut. Și-a salvat moștenitorul tronului – oare cât de grea va fi coroana noului Rom Baro, rege al romilor? –, a salvat țara, și-a salvat oamenii și, în final, s-a salvat și pe sine – „The only person who could ever kill Thomas Shelby is Thomas Shelby“.
REPORTAJ Între Leicester Square și „Peaky Blinders“: orașul în care istoria te prinde din urmăCe înseamnă însă pentru Tommy Shelby a fi nemuritor, așa cum ne spune titlul filmului? Raportându-ne strict la impactul de dincolo de ecran, Steven Knight a spus: „Cred că am simțit mereu, în sensul poveștii Peaky Blinders, că este vorba despre o persoană ale cărei consecințe vor dura mult timp. Și sper ca, în ceea ce privește fenomenul Peaky Blinders, Tommy Shelby să fi devenit cineva mai mult decât un simplu personaj într-un serial TV. Oamenii vorbesc despre Tommy Shelby, există fotografii cu Tommy Shelby, există un mod de a fi Tommy Shelby. Și cred că asta este un fel de nemurire“. Tom Harper aduce în discuție familia și moștenirea, de această dată, mai mult o traumă transgenerațională, care, asemenea unui bulgăre de zăpadă, pe măsura experienței, a devenit din ce în ce mai mare și mai greu de dus: „Totul revine la moștenire. Cred că oamenii puternici au sentimentul că trebuie să acționeze într-un mod prin care vor lăsa o mare moștenire de-a lungul timpului. Iar aceasta este o poveste despre transmiterea de la o generație la alta, de la tată la fiu. Și se referă atât la bogăție, regat și teritoriu și cine conduce banda, dar există, de asemenea, și trauma care este dată mai departe. Așa că asta aș spune, că și prin aceste teme definim nemurirea“.
După 13 ani de când i-a îmbrăcat pentru prima dată haina, Cillian înțelege ce înseamnă cu adevărat nemurirea pentru Tommy. A privit în ochi moartea pe câmpurile Flandrei și de atunci tot ce a însemnat viață a fost „un bonus“ – „in the bleak midwinter“, așa marcau întâlnirile cu moartea el și frații lui, conform melodiei de Crăciun pe care au cântat-o, ca o rugăciune de mântuire, în așteptarea inamicului pe front. Cu o atitudine liniștită, împăcată, ca atunci când ți se ia o piatră de pe inimă, actorul irlandez a spus: „Cred că o parte din lupta lui Tommy pe parcursul întregului serial e faptul că își dorea să fie mort. Și se simțea de parcă nu putea. Era pur și simplu o situație fără ieșire. Așa că se simțea de parcă ar fi nemuritor. Aproape că simțea că a trecut într-un alt tărâm. Dar în final, desigur, nu este nemuritor. Desigur că este doar un om ca toți ceilalți. Și de aceea am simțit mereu că nemurirea lui Tommy are un dublu tăiș“.
Ex animo. Ex silentio
Finalul te lasă pustiit, cu un gol apăsător mult timp după ce filmul s-a terminat. Depresie, anxietate, sentimentul vinovăției, sindromul posttraumatic – doar moartea le este vindecarea? Și-a găsit Tommy în sfârșit liniștea? Sau capitulăm resemnați cu gândul la concluzia pictorului Vincent van Gogh că „tristețea va rămâne pentru totdeauna“? Toate aceste întrebări adresate au fost de fapt un „de ce?“ împachetat în hainele bune de duminică. După un moment de tăcere și de privit în gol, tristețea i-a umbrit chipul lui Cillian: „Nu știu... Chiar nu știu“.
Dacă sufletul lui Tommy Shelby a rămas neînțeles, un răspuns a încercat să ofere, ca o alinare, creatorul său, Steven Knight: „Tommy este un simbol al PTSD. Este cineva a cărui umanitate a fost scoasă din priză, smulsă din rădăcini de masculinitatea toxică. Iar statul a decretat: avem nevoie de multă masculinitate toxică pentru că te vom arunca împotriva unei grămezi de alți oameni și vă veți ucide între voi. Și apoi vă aducem acasă și spunem stop. Iar asta nu se întâmplă. Din proiectele în care am cercetat oameni care s-au întors din experiențe de război foarte traumatizante am descoperit ceva interesant la mulți dintre ei – și ei înșiși spun asta – nu pot suporta nedreptatea. Dacă văd nedreptate, intră în multe probleme pentru că intervin. Iar cine ia această decizie o face cu gândul că este un ultim lucru bun. Așa este și în cazul lui Tommy Shelby, trebuie să vedem care este până la urmă consecința acțiunilor sale: a eliminat o armă cu adevărat puternică ce era activată de fasciști, care ar fi putut schimba cursul războiului, care ar fi putut duce la un rău masiv“. Însă de la Tommy știm că „În Flandra, m-am obișnuit să văd oameni morți. Dar niciodată nu m-am obișnuit să văd caii murind. Ei mor greu“. Și tot el spune, în final: „Sunt un cal“. Iar întrebarea care decide între viață și moarte rămâne fără răspuns...
„Peaky Blinders: The Immortal Man“ te lasă să speri până în ultima clipă că binele va triumfa – fie că vorbim despre sfârșitul războiului, despre împăcarea cu trecutul, reînnodarea legăturilor de familie sau găsirea unei căi de a ușura povara sufletului. Însă nu ni se oferă un final de Hollywood, ci unul shakespearian, iar tot ce rămâne este replica rostită de Red (Morgan Freeman) în „Închisoarea Îngerilor“: „Speranța este un lucru periculos“.
După 20 de minute, eram iar în vâltoarea orașului. Amurgise și mirosea a mosc. În drumul spre aeroport, stopurile mașinilor formau o bandă roșie de necuprins cu privirea. Dacă până nu demult, pentru Tommy, marginea raiului era hotarul Birminghamului, acum, aceasta era eșarfa roșie a lui Ruby. Fiecare cu povara lui și cu propria margine de paradis...
Ceasul de buzunar al lui Tommy Shelby se va opri în fața întregii lumi din 20 martie, pe platforma Netflix.
„In the bleak midwinter“...
Se încarcă comentariile...
