Ziua în care Spania și-a alungat evreii. Povestea exodului sefard: de la crimele din Al-Andalus la adăpostul din Principatele Române

Pe 31 iulie 1492, peste 200.000 de evrei au fost expulzați din Spania, într-unul dintre cele mai odioase acte anti-semite din Europa. Amenințați cu moarte de Inchiziție, evreii au fost salvați de musulmanii din Imperiul Otoman. Plecare lor a adus un dezechilibru economic în Spania.

Evrei masacrați în Spania FOTO wikipedia

Pe data de 31 iulie 1492, începea un alt exod al evreilor. Mai precis, peste 200.000 de sefarzi (evrei din Spania) au fost nevoiți să ia calea exilului, după ce au refuzat să-și renege tradițiile și să se convertească la creștinism.

Alungarea evreilor din Spania, după un mileniu și jumătate de conviețuire, a fost o decizie luată de regii Spaniei, Ferdinand al II-lea de Aragon și Isabela I de Castilia, la presiunea infamului lider al Inchiziției spaniole, călugărul dominican Tomás de Torquemada.

Decretul prin care evreii erau somați fie să se convertească la creștinism, fie să părăsească de urgență țara a fost dat pe 31 martie 1492. Evreii au avut la dispoziție patru luni pentru a se hotărî. Cei care nici nu s-ar fi convertit, nici nu ar fi plecat în exil ar fi fost uciși.

O parte a sefarzilor au plecat în Portugalia, alte zeci de mii au părăsit Peninsula Iberică, luând calea exilului spre Imperiul Otoman, Africa de Nord sau alte țări din Europa, inclusiv Principatele Române.

Culmea, cei care i-au salvat pe sefarzii fugari din calea atrocităților puse la cale de inchizitori au fost musulmanii. Mai precis, amiralul flotei otomane, cu permisiunea sultanului Baiazid al II-lea.

Exodul sefarzilor este unul dintre cele mai întunecate acte antisemite din istoria Europei, cu multiple consecințe, culmea, inclusiv pentru Spania medievală.

Spania, noua patrie a evreilor

Povestea evreilor din Spania începe la începutul mileniului I d.Hr., mai precis în primul secol al erei creștine. Practic, exodul evreiesc începe după distrugerea celui de-al Doilea Templu, în anul 70 d.Hr., în timpul primei revolte evreiești împotriva stăpânirii romane. Trupele romane conduse de Titus au cucerit Ierusalimul și au dărâmat al Doilea Templu, provocând fuga și robia multor evrei.

Ulterior, a urmat revolta lui Bar Kokhba, în perioada 132–136 d.Hr. După ce romanii au înfrânt și această răscoală evreiască, împăratul Hadrian a interzis prezența evreilor în Ierusalim, a schimbat numele provinciei în Syria Palaestina și a vândut mulți supraviețuitori ca sclavi, desăvârșind împrăștierea poporului evreu în lumea romană.

Mulți evrei au călătorit pe drumurile romane și au întemeiat comunități în numeroase provincii. Fără să dețină pământ și având ulterior interdicția de a deține pământ, aceștia s-au specializat în comerț, activități bancare și diferite meserii liberale, inclusiv medicina.

Evreii s-au extins în tot bazinul Mării Mediterane, într-o asemenea măsură încât numai în Roma existau peste 7.000 de evrei. Inclusiv istoricul evreu Josephus confirma faptul că în Europa romană existau numeroase comunități evreiești, în special din triburile lui Iuda și Beniamin. O parte a acestor evrei s-au așezat și în Hispania, o bogată provincie romană din care se trăgea inclusiv împăratul Traian (nu era hispanic la origine, tatăl său fiind guvernator în zonă).

„Rădăcinile evreimii sefarde coboară adânc în Antichitate, făcând legătura între Levantul antic și țărmurile însorite ale Europei Occidentale. Deși tradițiile populare asociază adesea primele sosiri ale evreilor cu vechile rute comerciale maritime, dovezile arheologice și istorice confirmă faptul că, în perioada romană, existau deja comunități evreiești importante și bine consolidate în Hispania. După distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 d.Hr. și înăbușirea revoltei lui Bar Kokhba, sute de mii de evrei — atât captivi, cât și comercianți care au migrat de bunăvoie — s-au răspândit în întregul Imperiu Roman, stabilindu-se în provinciile maritime prospere ale Hispania Tarraconensis, Baetica și Lusitania. Trăind alături de coloniști romani, vizigoți și populațiile indigene ale Peninsulei Iberice, aceste comunități timpurii au întemeiat sinagogi, au cultivat terenuri agricole și s-au integrat în viața economică și civică a peninsulei cu mult înainte de apariția Al-Andalusului”, precizează specialiștii de la Sephardic U.

Sefarzii, un mileniu de conviețuire pașnică și progres

Ulterior, după cucerirea Andaluziei și a regatelor vizigote din Spania, în anul 711, de către arabii și maurii din Africa de Nord, a început o adevărată Epocă de Aur a evreilor din Peninsula Iberică.

Culmea, musulmanii îi tolerau și i-au integrat în viața socială și economică a Al-Andalusului. Evreii din Spania purtau numele de sefarzi. În ebraică, „sefard” înseamnă „spaniol”. Arabii au deschis porțile întrepătrunderii culturale și ale progresului economic prin accesul la rute comerciale care legau Europa de Africa, Arabia și India.

„Evreii din Spania medievală reprezentau cel mai mic și cel mai vulnerabil dintre cele trei mari grupuri religioase ale epocii (islamul, creștinismul și iudaismul). Ei au fost persecutați sporadic atât de creștini, cât și de musulmani, însă au reușit să coexiste cu ambele comunități și chiar să prospere, remarcându-se prin bogăție și erudiție. Comunitatea evreiască a atins apogeul dezvoltării sale în perioada dominației musulmane, începută odată cu invazia lui Ṭāriq ibn Ziyād din Maroc în anul 711. În speranța unei îmbunătățiri a situației lor religioase și politice, evreii i-au întâmpinat favorabil pe arabi. Din punct de vedere economic, cucerirea musulmană a fost deosebit de avantajoasă pentru ei, deoarece le-a deschis accesul la piețele Africii de Nord și ale întregii lumi musulmane, întinse până în India. Pe plan intelectual, arabii aveau, de asemenea, multe de oferit. Ei au adus o cultură dinamică, în care moștenirea Greciei și a Romei se împletea cu tradițiile Persiei și ale Indiei. Limba arabă a devenit limba internațională a vastului Califat”, preciza Robert Talbott în „Jews Are Expelled from Spain”, publicat pe EBSCO.

„În opinia mea, identitatea sefardă conține trei elemente, vizibile sau nu: creștină, musulmană și evreiască. Prin aceasta mă refer la simbioza culturală puternică și minunată — autentică sau nu — care a existat în așa-numita Epocă de Aur, în primele secole ale primului mileniu. Din acea perioadă există texte foarte importante despre înțelegerea care a existat între aceste trei culturi. Și astfel, când creștinii au dominat complet Spania, care a devenit un teritoriu fervent catolic, amintirea simbiozei dintre tradițiile creștine, musulmane și evreiești a rămas încă în identitatea sefardă. Această amintire a fost atât de intensă încât, chiar și după expulzarea evreilor și a musulmanilor, a persistat în Spania și poate că acest lucru explică cruzimea cu care Inchiziția a căutat să purifice teritoriul de orice credință eretică sau pur și simplu necreștină”, precizează și scriitorul Abraham B. Yehoshua în „Identitatea evreului sefard: dincolo de folclor”.

În perioada ocupației arabe, cultura sefardă a ajuns la zenit, cu numeroase progrese în domeniul filosofiei, medicinei și poeziei, printre care se distingeau personalități-cheie precum Maimonides. Nu mai vorbim de faptul că evreii sefarzi erau medici de top și negustori cu afaceri importante, care aduceau venituri semnificative și ofereau locuri de muncă oamenilor din zonă.

Fanatism religios, lăcomie și începutul unei epoci a brutalității

Lucrurile s-au schimbat odată cu Reconquista, adică odată cu recucerirea teritoriilor spaniole de sub stăpânire arabă, mai ales în timpul lui Ferdinand al II-lea de Aragon și al Isabelei I de Castilia. Cei doi monarhi, care aveau să unească regatul Spaniei și să-i ofere noi vremuri glorioase, au fost influențați de un călugăr dominican care conducea una dintre cele mai infame „poliții religioase”. Era vorba, evident, despre Inchiziție, iar călugărul cu pricina era Tomás de Torquemada, una dintre eminențele cenușii ale Europei medievale.

Torquemada i-a convins că evreii trebuiau alungați sau convertiți, atât pentru unitatea religioasă a Spaniei, cât și fiindcă îi bănuia de partizanat cu musulmanii. În primul rând, Torquemada a promovat fanatismul religios și pedepsirea tuturor celor care nu erau de acord cu bigotismul și anxietățile sale legate de erezie.

De altfel, evreii care s-au convertit de frică și pentru a-și păstra afacerile au fost în continuare bănuiți, alungați și oprimați. Înainte de Torquemada au fost și alții care au promovat fanatismul religios și ura împotriva evreilor, mai ales fiindcă aceștia erau văzuți ca susținători ai musulmanilor și, totodată, ca un factor străin și periculos în procesul de recucerire a teritoriilor spaniole. În acest context, la finele secolului al XIV-lea, au avut loc puternice pogromuri îndreptate împotriva evreilor sefarzi.

„Violențele împotriva evreilor au atins punctul culminant în anul 1391, când au avut loc masacre în cartierele evreiești din Sevilla, Barcelona, Toledo și alte orașe importante. Mii de evrei au acceptat sau au fost constrânși să se convertească la creștinism. Unii dintre ei, cunoscuți sub numele de cripto-evrei, marrani (sau „cei blestemați”), au simulat convertirea, continuând însă să practice iudaismul în secret. Evreii convertiți au ajuns să formeze o importantă minoritate și erau priviți cu suspiciune de creștini, care le puneau la îndoială sinceritatea, dar și cu neîncredere de către evrei. În calitate de „creștini noi”, ei nu mai erau supuși restricțiilor legale impuse evreilor și au reușit să ocupe unele dintre cele mai înalte funcții în administrație, în Biserică și în comerț, fapt care a alimentat și mai mult ostilitatea față de evrei.Conflictul dintre „creștinii noi” și „creștinii vechi” a devenit din ce în ce mai acut. În unele orașe, creștinilor noi li s-a interzis prin lege să ocupe funcții publice.  Preoți și călugări, inclusiv cardinalul Mendoza, arhiepiscop de Sevilla, și Tomás de Torquemada, i-au denunțat pe creștinii noi, acuzându-i că, în realitate, erau evrei care își practicau în ascuns vechea credință”, preciza Robert Talbott în lucrarea deja menționată.

Culmea, cel care a aranjat căsătoria lui Ferdinand al II-lea de Aragon cu Isabela I de Castilia a fost un evreu. Pe 31 martie 1492, cei doi suverani, sub presiunea lui Torquemada, au semnat Decretul de la Alhambra. Sefarzii ori se converteau, ori trebuiau să părăsească Spania.

Marele exod sefard și intervenția salvatoare a unui amiral otoman

Peste 200.000 de evrei sefarzi au fugit din calea Inchiziției. Corăbiile otomane i-au ajutat pe evreii sefarzi să scape din Spania. Sultanul Baiazid al II-lea a trimis flota imperială sub conducerea lui Kemal Reis pentru a-i evacua pe evreii prigoniți de Decretul de la Alhambra.

„Se spune că regele Ferdinand este un rege înțelept. Dar, alungându-i pe evrei, și-a sărăcit țara și mi-a îmbogățit-o pe ea”, afirmase sultanul Baiazid al II-lea.

Și avea dreptate. Plecarea comunității evreiești, cu mulți medici, intelectuali, specialiști în diferite domenii și chiar negustori bogați, a lăsat niște goluri economice și sociale incredibile. În tot acest timp, otomanii au avut grijă să îi colonizeze pe sefarzi în teritoriile lor, sporindu-și astfel veniturile. Sefarzii au ajuns și pe teritoriul Principatelor Române.

„România este singura țară din regiune în care au supraviețuit comunități sefarde – precum cele din București, Craiova și Timișoara –, consolidate ulterior de un val de sefarzi veniți îndeosebi din Bulgaria după Tratatul de la Adrianopol (1829). Implicați în comerțul de import-export, aceștia au înființat noi comunități în porturi dunărene precum Călărași, Giurgiu, Turnu Măgurele și Calafat. Cea mai importantă dintre acestea a fost cea de la Turnu Severin; în 1833, aici locuiau numeroși evrei veniți din Balcani, din București și din Ungaria, două treimi dintre aceștia fiind sefarzi”, preciza Alexander Avraham în „Sephardim”.