Interviu Steven Knight, creatorul viitorului „James Bond“: „În loc să mă duc la școală, mergeam cu tata, potcovar, într-un depozit de fier vechi condus de romi“
0Copilăria cu parfum de epocă victoriană, alături de tatăl său fierar și potcovar și de romii cu cai și căruțe i-au influențat viața și mai ales cariera cineastului britanic Steven Knight, după cum mărturisește într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“.
În ceața densă a Londrei victoriene, poveștile despre supraviețuire capătă adesea aerul unor legende urbane. „A Thousand Blows“, noul serial semnat de Steven Knight, creatorul „Peaky Blinders“, pornește tocmai de aici: din zona în care istoria documentată se întâlnește cu mitul, iar violența devine limbaj social. Knight revine la universul său predilect – lumea celor marginalizați, a indivizilor prinși între sărăcie, ambiție și structuri de putere opresive –, dar mută acțiunea mai adânc în trecut, în East Endul londonez al anilor 1880. Rezultatul nu este un simplu serial despre box, ci o frescă socială despre clasă, rasă, gen și Imperiul britanic, construită cu aceeași mână sigură care i-a definit opera anterioară.
Bare-knuckle boxing – luptele fără mănuși, organizate ilegal în hanuri, subsoluri și curți ascunse – reprezintă nucleul narativ al serialului. Înainte ca boxul să fie „civilizat“ și transformat într-un sport respectabil, el era un spectacol crud, dar profund simbolic. Pentru bărbații clasei muncitoare, pentru imigranți și excluși, ringul improvizat devenea unul dintre puținele spații în care puteau negocia statutul, onoarea și supraviețuirea. Astfel, titlul ales de Knight funcționează ca o metaforă discretă, dar persistentă: o mie de lovituri nu sunt doar cele încasate într-o luptă, ci și cele aplicate zilnic de societate – săracilor de către bogați, femeilor de către bărbați, coloniilor de către metropolă.
Serialul își ancorează ficțiunea în personaje reale, atent recuperate din arhivele istorice. Hezekiah Moscow, interpretat de Malachi Kirby, a existat cu adevărat: un tânăr jamaican care ajunge la Londra atras de promisiunea exotică a unui loc de muncă drept îmblânzitor de lei – o ofertă care spune multe despre imaginarul colonial al epocii. În locul visului, găsește însă brutalitatea Estului londonez și ajunge să lupte pentru supraviețuire în ringurile ilegale. Alături de el se află Alec Munroe, antrenor și mentor, o figură notorie a scenei pugilistice de atunci. Un contrapunct esențial îl oferă Mary Carr (interpretată de Erin Doherty), lidera celebrului grup infracțional Forty Elephants (40 de elefanți), o bandă exclusiv feminină care a operat cu succes în districtul Elephant & Castle. Departe de clișeele gangsterilor masculini, aceste femei au subminat ordinea socială victoriană prin furturi sofisticate.
În cele șase episoade ale primului sezon – deja disponibile pe platforma de streaming online Disney+, și premiera sezonului 2 începând cu 9 ianuarie –, Knight sugerează constant legături între trecut și prezent. Conflictele victoriene despre muncă, exploatare, migrație și violență structurală reverberează surprinzător de clar în lumea contemporană. „A Thousand Blows“ nu romantizează violența, dar nici nu o evită. O privește frontal, ca pe un limbaj al unei lumi care rareori oferea alternative.
În interviul acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, cineastul Steven Knight a vorbit despre dragostea și interesul său față de epoca victoriană, cât de mult l-au inspirat scriitorii vremii, dar și care sunt punctele care unesc producțiile sale în această perioadă istorică. De asemenea, el a vorbit despre creație, dar și despre copilăria sa înconjurată de fum și cai, tatăl său fiind potcovar – și a punctat discret că se distrează de minune în procesul de creație a viitorului James Bond, împreună cu regizorul Denis Villeneuve.
„Weekend Adevărul“: În serialele dumneavoastră ați adus în prim-plan orașele Birmingham și Londra, iar „Peaky Blinders“ și „A Thousand Blows“ sunt plasate cam în aceeași perioadă. Care oraș credeți că era mai periculos în acele vremuri?
Steven Knight: Nu sunt chiar aceeași perioadă, pentru că vorbim de anii 1880 și de anii 1920-1930. Dar, cu toate acestea, există multe similitudini în ceea ce privește oamenii și mediul. Cred că Londra era foarte specifică: era capitala lumii la acel moment și un imens creuzet. Existau pe atunci străzi pe care nu ai fi mers, străzi pe care nici polițiștii nu mergeau. Dar asta era valabil și pentru Birmingham în anii ’20. Așa că, probabil, ar fi un egal între cele două.
Aș dori ca cititorii noștri să afle mai multe despre modul dumneavoastră de lucru, pentru că ați creat personaje extraordinare și le plasați în momente istorice sau contexte foarte interesante, foarte speciale. Porniți strict de la termenii generali ai momentului istoric sau porniți de la un personaj și apoi încercați să-l dezvoltați pentru a reflecta contextul?
E un fel de meci de tenis între cele două, sincer să fiu. De exemplu, pentru „A Thousand Blows“, ideea a venit de la Hannah Walters, care o joacă pe Eliza. A venit la mine cu personajul, o persoană reală numită Hezekiah Moskow, care chiar a venit la Londra în anii 1880, cu dorința de a deveni dresor de lei, și a ajuns campion mondial la categoria grea. Asta e destul de irezistibil pentru un scriitor. Aici a început. Apoi mediul: ajunge în East London, deci ai cadrul. Apoi trebuie să te întorci la personaj: cum va reacționa personajul la East End? Și apoi să te întorci la mediu: cum va reacționa East Endul la personaj? Și atunci începi să fierbi lucrurile, să pui foc sub ele, și începe să clocotească. Deci este, într-adevăr, o combinație între mediu și personaj. Dacă faci lucrurile bine, asta este.
Londra victoriană, între duritate și optimism
Se observă să aveți un interes foarte puternic pentru istorie și pentru anumite momente din istoria țării dumneavoastră. De ce aceste momente, de exemplu, pentru „A Thousand Blows“?
Lucrul care m-a condus spre acea perioadă a fost personajul, povestea adevărată a lui Hezekiah. De asemenea, de mult timp îmi doream să spun povestea celor „40 de elefanți“. Spunând povestea lui Hezekiah, am putut introduce și această poveste, pentru că se aflau în același loc, în același timp. Construcția dramatică este: dacă s-ar fi întâlnit? Și este foarte posibil să se fi întâlnit, cine știe? Iubesc această epocă pentru că este, într-un fel, sfârșitul a ceva și începutul a ceva. Este începutul sfârșitului imperiului pentru Marea Britanie. În acel moment ai fi spus că Marea Britanie era la apogeul puterii sale, dar oamenii erau la cel mai ridicat nivel de sărăcie. Așa că există această combinație de putere și sărăcie și aspirație, unde sunt mulți oameni inteligenți care s-au născut întâmplător în mahalale și care vor să iasă de acolo și vor ieși în orice mod posibil: prin box, prin furt sau folosindu-și inteligența pentru a face bani. Este o perioadă incredibil de vibrantă din istorie și arată extraordinar. Încă mai sunt cai, oamenii se îmbracă uimitor, și este un dar nu doar dramatic, ci și vizual.
Cum ați explorat legătura dintre gen, clasă și etnie în modelarea celor care ajung să viseze, dar și a celor care plătesc prețul?
Am vrut să includ toate aceste lucruri, problemele respective, dar, în cele din urmă, mi-am dorit să încerc să trag concluzia legată de caracterul indivizilor care este mult, mult mai important și, în final, mult mai influent decât genul sau etnia. East Endul Londrei, în mod ciudat, era un loc în care clasa muncitoare din Londra și din Birmingham – din experiența propriei mele familii, întorcându-ne la bunici și străbunici –, femeile chiar conduceau lucrurile în acele familii. În cartierele muncitorești, femeile erau foarte puternice. Ele gestionau banii, familia, și luau deciziile mari, în cele mai multe cazuri. Și totuși femeile nu aveau drept de vot. Exista această tensiune. În ceea ce privește etnia, era înainte de migrațiile în masă, într-adevăr, cu excepția unor orașe precum Liverpool și Cardiff. Nu exista încă un vocabular bine stabilit al rasismului. Acest lucru este susținut de relatări contemporane de la Mayhew (n.r. – Henry Mayhew, jurnalist) și mulți alți scriitori, pentru care clasa muncitoare nu era neapărat primitoare, ci mai degrabă indiferentă față de diferențele convenționale. În multe cazuri, erau indiferenți la aceste diferențe. Este un mediu în care aceste teme sunt ridicate, dar, în cele din urmă, sper că se face clar că cel mai important lucru la toți acești oameni este caracterul lor, ce fac, ce vor și cum interacționează unii cu alții. Există multă duritate aici, dar sper să fie și optimist.
„Scrisul este ca visatul“
Ați spus în mai multe ocazii că iubiți epoca victoriană. De unde și de când aveți această pasiune?
Parțial ține de copilăria mea. „Peaky Blinders“ se bazează pe povești spuse de părinții mei, care au crescut în anii ’20 și ’30, când erau copii. Dar, în mod ciudat, tatăl meu, pentru că era potcovar și fierar și, din cauza familiei din care provenea, avea legături foarte strânse cu mulți oameni de etnie romă. În copilărie, în loc să merg la școală, mergeam cu el și ajungeam într-un depozit de fier vechi condus de romi. Când se deschideau acele porți de fier, era ca și cum ai fi intrat în Anglia victoriană, pentru că încă mai erau cai, încă foloseau cai, exista mica industrie metalurgică din plin. Am simțit o afinitate reală pentru cai, fum, oameni, umorul lor și felul în care se îmbrăcau. Cineva aprindea focul, găteau la foc, fumul se ridica, caii erau acolo, iar eu scoteam potcoavele cailor. Era ceva idilic în asta. Și poate că s-a infiltrat în visurile mele. Pentru mine, scrisul este ca visatul, așa că poate de aceea este prezent.
Au existat și personalități care v-au inspirat, care v-au îndrumat către această epocă?
Când l-am citit pe Charles Dickens, am simțit că acesta este acel univers, cineva care a surprins acea lume. De la Dickens am ajuns la Mayhew, care era, practic, un documentarist, mergea prin Londra și nota ce vedea. Este o epocă remarcabilă a invenției și a credinței. Dacă te uiți la arhitectură și la realizările inginerești ale acelei perioade, oamenii spuneau pur și simplu: „putem face asta și o vom face“. Și au făcut-o. Au săpat un sistem de canale prin întreaga țară, au construit un sistem feroviar, Brunel (n.r. – Isambard Kingdom Brunel, om de știință, inginer, mecanic) a construit viaducte uriașe. Există un viaduct care traversează Birmingham, proiectat de Brunel, care se oprește brusc și nu a fost niciodată folosit. Și asta din cauză că Brunel construia într-o cursă împotriva altei companii feroviare, iar cealaltă companie a ajuns prima în centrul Birminghamului, așa că s-au oprit. Tot acel efort, toate acele arcade gigantice care încă stau în picioare au fost construite speculativ. Și cred că asta spune multe despre cine erau victorienii. Păreau să aibă această încredere în sine care, cred eu, a fost zdruncinată de Primul Război Mondial. Cred că a schimbat mult sensibilitățile în Marea Britanie. Nu știu despre Franța și Germania, dar cu siguranță în Marea Britanie a introdus un element de îndoială în mintea oamenilor.
Universuri comune
Care a fost cel mai distractiv moment din cariera dumneavoastră? Și care a fost cel mai distractiv moment pe care l-ați avut când ați creat sau ați filmat „A Thousand Blows“?
Pentru „A Thousand Blows“, plăcerea a fost să fiu pe platou, pentru că platoul a fost o creație foarte specială, construită de la zero. Practic, Disney a construit o lume pe malurile Tamisei, o lume în care mi-aș fi dorit să trăiesc permanent, atât de grozavă era. Și să-i privești pe actori jucând, să-i vezi făcând ceea ce știu să facă, să te afli într-un loc în care actorii puteau merge pe stradă, deschide o ușă, urca scările și intra în propriul dormitor, pe bune, fără tăieturi, este fantastic. Cel mai distractiv moment din întreaga mea carieră cred că au fost filmările la „Locke“, stând pe spatele unui camion-platformă, în ploaia torențială din Essex, urmărindu-l pe Tom Hardy făcând ce știe el mai bine.
Există ceva în „A Thousand Blows“, fie în primul, fie în al doilea, despre care simțiți personal că ați făcut mai bine sau că serialul este mai bun sau mai interesant decât lucrările dumneavoastră anterioare? Prin ce se distinge pentru dumneavoastră, ca cineast?
Nu cred că este ceva ce am făcut eu diferit în ceea ce privește „A Thousand Blows“ 1 și 2. Simt însă că am fost mereu binecuvântat cu distribuții fantastice, iar distribuția de aici este remarcabilă. Cred că actorii și actrițele sunt pur și simplu atât de grozavi și atât de buni încât – nu vreau să pun una înaintea alteia – se află la egalitate cu cele mai bune lucruri pe care le-am făcut vreodată.
Sunteți cunoscut ca un scriitor extrem de prolific în industrie. Lucrați la foarte multe proiecte. Ați avut vreodată blocaj de scriitor?
Bat în lemn acum (râde). Nu am avut. Asta nu înseamnă că nu se va întâmpla. Dar ce fac de obicei este că, atunci când mă așez să scriu, îmi spun că nu e ceva serios. Nu fac asta pe bune. Mă joc. Și asta ia presiunea de pe mine.
Și cum merg lucrurile cu filmul „James Bond“, dacă pot întreba?
(râde) Nu pot răspunde la nicio întrebare despre asta. Mă distrez de minune, să spunem atât.
Am putea găsi similitudini între „Peaky Blinders“ și „A Thousand Blows“? Pot fi două lumi care se întrepătrund?
Nu cred că va exista vreodată o lume în care Tommy Shelby să intre în „A Thousand Blows“, mai ales că există un decalaj de 35 de ani între cele două. Doar tratează teme similare. Oameni din clasa muncitoare care folosesc crima ca o cale de a scăpa de destinul lor. Asta este similitudinea.
Cu ce sperați să rămână publicul după ce vede serialul „A Thousand Blows“?
Sper ca oamenii să se gândească la faptul că personajele centrale sunt foarte diferite unele de altele, dar au ceva în comun: împărtășesc același vis și același scop. Și, dacă există un mesaj general, este acela că diferențele fizice vizibile dintre aceste ființe umane sunt mai puțin importante decât asemănările din sufletele lor, aș spune.
Se încarcă comentariile...
