Interviu Ce se pierde când cărțile nu mai sunt scrise doar de oameni. Mihai Mitrică: „La baza AI stă un furt intelectual“

De la ilustrații și traduceri până la texte întregi, granița dintre autor și algoritm devine tot mai greu de tras, iar cititorii rareori știu cine sau ce se află în spatele unei cărți. 

Inteligența artificială începe să schimbe felul în care sunt scrise cărțile. FOTO: Shutterstock

Există o întrebare pe care puțini și-o pun în librărie, în timp ce răsfoiesc o carte: cine sau ce a scris rândurile din fața lor? Până acum câțiva ani, răspunsul era evident. Acum, nu mai e. Inteligența artificială a intrat încetul cu încetul în piața de carte, prin traduceri, prin ilustrații generate în câteva secunde, prin texte compuse cu prompturi. Unii editori recunosc că o folosesc. Alții nu spun nimic. Iar cititorii, în majoritatea cazurilor, habar nu au. Fenomenul, nou apărut, ridică și o serie de întrebări: cui aparține o carte scrisă cu ajutorul AI? Cine răspunde când lucrurile merg prost? Ce se mai întâmplă cu ilustratorul, cu traducătorul, cu editorul care știa să pună mâna pe un text și să-i ridice valoarea? Și, la capătul tuturor acestor întrebări, mai rămâne ceva din carte, ca obiect cultural, ca și creație umană?

„Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu Mihai Mitrică, director executiv al Asociației Editorilor din România, și cu Constantin Vică, conferențiar universitar la Facultatea de Filosofie a Universității din București, coordonator al masteratului de Etică Aplicată și titularul cursului de Etica Tehnologiilor. Două perspective diferite, care se întâlnesc în câteva puncte clare: transparența față de cititor contează enorm, dreptul de autor e în criză, iar ce se pierde și e cel mai greu de recuperat este tocmai diversitatea vocilor umane.

Ilustrații din algoritm: se întâmplă deja, inclusiv în România

Zona în care Inteligența Artificială a pătruns cel mai vizibil în producția de carte este ilustrația. Nu textul, unde detecția e mai complicată și suspiciunile mai greu de dovedit, ci imaginile. Platformele editoriale au început să folosească generatoare de imagini pentru coperte, ilustrații interioare sau chiar materiale vizuale promoționale. Mihai Mitrică, directorul executiv al Asociației Editorilor din România, confirmă că fenomenul există și pe piața locală. Nu e încă generalizat, dar nici izolat. Iar consecința observată direct, din discuțiile cu editorii, este una care ridică semne de întrebare: copiii din ziua de azi reacționează mai bine la ilustrațiile generate cu AI decât la cele create de mână, de un artist uman.

Mitrică vede în asta un risc cultural serios. Dacă publicul se obișnuiește cu estetica  algoritmului, se pierde tocmai ceea ce face ilustrația valoroasă: particularitatea, semnătura vizuală a unui om. „Vom ajunge să uniformizăm, să avem aceeași tipologie redundantă a AI-ului, a ilustrațiilor, dacă vom continua în acest fel“, avertizează el, „pentru că, să nu uităm, creativitatea umană este cel mai de preț bun pe care îl avem la baza dreptului de autor“. 

Constantin Vică adaugă o dimensiune pe care o consideră esențială pentru înțelegerea miezului problemei: o carte ilustrată e, prin definiție, o colaborare între voci. Există autorul textului, există ilustratorul, există redactorul – și fiecare aduce ceva distinct în obiectul final. Când ilustrația vine dintr-un generator automat, comandat de același om care a scris textul, sau de editor, acea întâlnire de viziuni dispare. „Se pierde genul acesta de colaborare unică, specifică“, explică Vică, și odată cu ea, „nu mai are loc tot acel proces de ajustare, de convergență“. Rezultatul, în opinia lui, este o scădere a calității per total a cărții, chiar dacă suprafața arată bine.

AI, în bătaia cancel-culture 

Dacă în România discuțiile sunt încă la nivel de avertizare și îngrijorare, în industria editorială internațională, un caz petrecut la final de martie a arătat că problema a ieșit deja din zona teoretică.

„Shy Girl“ a apărut pe platforma Amazon în februarie 2025, ca un roman publicat în mod independent de Mia Ballard, fără ajutorul unei edituri. Povestea este despre o tânără cu probleme financiare, care acceptă o propunere extremă: să trăiască sub controlul unui bărbat bogat, în schimbul libertății financiare. Acțiunea – care prezintă un joc periculos de putere și dependență, în care identitatea ei începe să se schimbe – a prins pe TikTok și Instagram, s-a răspândit și a adunat mii de recenzii pe Goodreads. Hachette, una dintre cele mari edituri din lume, a cumpărat drepturile și a pus mașinăria în mișcare: campanie de marketing, lansare programată în Marea Britanie pentru toamnă și în SUA pentru 2026.

Un caz recent a arătat că folosirea AI-ului în cărți are consecințe reale. FOTO: Shutterstock

Între timp, comunitatea online a început să se autosesizeze și să observe că volumul pare scris cu ajutorul inteligenței artificiale. „New York Times“ a scris despre caz, iar la scurtă vreme, Hachette a anulat lansarea, a retras cartea de pe toate platformele și a transmis un comunicat despre angajamentul față de creativitatea umană. Ballard a negat că a folosit AI. Susține, în schimb, că un cunoscut, angajat să editeze versiunea inițială, o folosise fără știrea ei și că va acționa pe cale legală. 

„La baza AI stă un furt intelectual“

Înainte de orice discuție despre drepturi, etică sau transparență, Mihai Mitrică ridică o problemă pe care o consideră fundamentală și adesea ignorată în dezbaterile publice: modelele mari de limbaj – sau LLM-urile, care stau la baza a tot ce numim azi Inteligență Artificială – au fost antrenate pe o masă uriașă de producție intelectuală umană, colectată fără consimțământ și fără remunerare. „La baza AI stă un enorm furt“, rezumă el. „Este perpetuat, pentru că operatorii de modele lingvistice refuză să asigure trasabilitatea producțiilor pe care le emană inteligența artificială și astfel să arate de unde au fost compilate acele răspunsuri“. 

Vică confirmă și el această problemă, adăugând nuanța juridică: sistemele au fost antrenate pe baze imense de date – texte, cărți, articole, Wikipedia – fiecare cu alt tip de licențiere, iar amestecul a ignorat în mod sistematic regulile de proprietate intelectuală. „Una este să citești o carte într-o bibliotecă și altceva este ca o bibliotecă să fie parsată, să fie integrată într-un astfel de sistem“, explică el.

Procesul intentat de „New York Times“ împotriva OpenAI și Microsoft, în contextul în care milioane de articole au fost folosite pentru a antrena chatboți care acum concurează cu publicația, e ilustrativ în acest sens: redacția a reușit să demonstreze că, dacă știi cum să „antrenezi“ sistemul, acesta reproduce fraze întregi din articolele pe care le-a „învățat“. Asta vine din felul în care funcționează: AI-ul doar continuă, în mod predictibil, ceea ce a văzut deja. Mitrică merge mai departe cu o metaforă pe care o consideră revelatoare: e același mecanism prin care angajații unei fabrici de automobile iau acasă, zi de zi, câte o piesă, asamblează o mașină și solicită să le fie omologată. „Totul având la bază un furt“, spune el. „Ei luând un lucru care nu le-a aparținut niciodată și pentru care n-au niciun drept de folosință“. 

Iar această delegitimare a sursei, susține Vică, se transferă automat și în relația dintre autorul uman și sistemul pe care îl folosește. Câtă vreme nu s-a stabilit că aceste modele au fost antrenate în mod legitim, orice producție care le implică poartă cu ea o umbră de ilegalitate morală.

Autorul, „la limita onestității intelectuale“

Ideea de autor, în sensul în care o înțelegem azi – cu drepturi, cu responsabilitate juridică, cu protecție legală a operei –, e relativ recentă. Constantin Vică situează originile ei formale în jurul anului 1710, în Marea Britanie, ca răspuns la tensiunile dintre scriitori și editori. Sistemul a evoluat, s-a rafinat, a produs directive europene și convenții internaționale. Dar a fost gândit pentru o lume în care autorul era o persoană care putea fi identificată și responsabilizată. Inteligența Artificială strică această ecuație. „Nu putem vorbi încă despre AI ca autor“, spune Vică, „pentru că agency-ul pe care îl are AI-ul este mai degrabă simulat și derivat tot din capacitatea de a acționa a celui care autorizează un astfel de sistem, dă ordinul, promptuiește“. Adică AI-ul nu are autonomie morală, nu înțelege ce produce, deci nu poate fi tras la răspundere.

AI complică ideea clasică de autor și responsabilitate asupra unei opere. FOTO: Shutterstock

Rămân, în schimb, autorul uman și editorul. Ei sunt cei care răspund – moral și juridic. Dar întrebarea e cât de clar mai pot fi trași la răspundere într-o co-producție în care contribuția umană și cea algoritmică sunt greu de separat. Mitrică formulează simplu principiul care ar trebui să guverneze lucrurile: „AI-ul este un instrument. Ca în cazul oricărui instrument, ceea ce produce AI este, în principal, ca urmare a inputului venit de la cel care îl folosește“. 

Unde lucrurile devin cu adevărat complicate, observă Vică, e atunci când ne întrebăm cui ar trebui să îi aparțină dreptul de autor pentru producțiile AI – autorilor originali ale căror texte au alimentat modelul sau persoanei care a formulat promptul? Legislația internațională nu a tranșat această dezbatere: procesele sunt în curs, instanțele ezită, iar viteza cu care evoluează tehnologia depășește orice ritm legislativ.

Transparența față de cititor: o obligație 

Un punct în care Mitrică și Vică se întâlnesc fără rezerve e acesta: publicul are dreptul să știe dacă o carte a fost scrisă, tradusă sau ilustrată cu ajutorul Inteligenței Artificiale. Mitrică leagă asta de onestitatea fundamentală a relației editor-cititor: „Editorul este singurul care poate certifica faptul că o carte este produsă cu sau fără Inteligența Artificială și cititorul are dreptul să cunoască dacă banii pe care îi plătește pe acea carte sunt ca să retribuie munca unui om sau ca să servească drept păcăleală pentru o schemă în care a fost folosit AI“. El dă și un exemplu concret de inițiativă externă care merge în direcția asta: Societatea Autorilor din Marea Britanie a lansat în 2025 un logo specific, asemănător figurii unui om, pe care autorii îl pot aplica pe cărțile lor pentru a semnala explicit că opera e scrisă de un om. O carte fără acel logo devine, implicit, subiect de întrebare.

Totuși, soluția nu e neapărat un logo, spune Mitrică. Mecanismul deja existent ar funcționa – pagina de gardă a oricărei cărți de calitate menționează traducătorul, ilustratorul, redactorul. Ar trebui să menționeze și folosirea AI, în exact același fel. „Dacă ai de ce să folosești Inteligența Artificială, n-ar trebui să existe niciun motiv pentru care să-ți fie rușine. Rușine ar trebui să-ți fie doar dacă pretinzi că acea producție e a unui om și nu a unui model lingvistic“. 

Vică adaugă un cadru mai larg, împrumutat din etica cercetării științifice: în literatura academică, orice sursă, orice influență, orice feedback primit se citează sau se menționează într-o secțiune specifică. „Asta înseamnă onestitate intelectuală și asta asigură o bună trasabilitate“. Același principiu ar trebui aplicat, crede el, și în ficțiune, și în nonficțiune. Editorii mari au început deja să se miște în această direcție. Penguin Random House, oferă el ca exemplu, a publicat ghiduri interne pentru autori, care explică cum să colaboreze cu sisteme de AI, dar și cum să fie transparenți față de public și față de editori în privința utilizării lor.

Poate AI-ul să producă artă adevărată?

E întrebarea care stârnește cele mai polarizante și multe dezbateri în cercuri literare, în lumea culturală și, în general, în societate. Și Constantin Vică îi dă un răspuns deschis, pornind de la o premisă care întoarce problema pe dos. „Recunoașterea operei de artă nu stă doar în mintea sau în ochii autorului“, spune el. „Recunoașterea stă mai ales în mintea, în ochii, în gândurile cititorilor sau celor care văd tablouri, văd filme“. Cu alte cuvinte: dacă receptorul recunoaște ceva ca artă, argumentul că sursa nu e umană devine mai puțin relevant decât am crede.

Există totuși un tipar interesant, remarcat în mai multe studii: atunci când AI-ul produce ceva bun, oamenii îl laudă. Dar atunci când oamenii află că un text sau o imagine pe care le-au apreciat au fost generate de AI – retrospectiv, fără să fi știut la momentul consumului – valoarea percepută scade brusc. E o devalorizare automată, reflexă, care spune mai mult despre felul în care ne raportăm la artificial decât despre calitatea obiectivă a producției.

AI-ul schimbă felul în care oamenii percep valoarea unei opere. FOTO: Shutterstock

Vică crede că AI-ul poate produce opere serioase, dar cu o condiție: sub supraveghere umană și cu un autor uman care știe ce vrea. „El nu va face de la sine. Asta e diferența dintre creativitatea, ca explozie interioară – despre care uneori autorii refuză să vorbească, pentru că nici ei nu-și dau seama cum se întâmplă – și generarea de artă în urma unui prompt, în urma unei orientări specifice pe care o dăm sistemului de AI“. Mitrică e mai rezervat. Pentru el, creativitatea umană rămâne, prin definiție, de neînlocuit. „AI nu inovează, AI doar aduce alte modalități de a ambala informația, dar informația este aceeași. Mintea umană este cea care explorează încontinuu și poate să facă, cu ajutorul imaginației, salturi“. Saltul – acel moment de ruptură, de invenție – e ceea ce algoritmul, oricât de sofisticat ar fi, nu ar reuși să reproducă.

„Moare tot ecosistemul cărții“

Dacă transparența e una dintre valorile centrale, la fel de important e și gradul în care AI-ul e folosit. Constantin Vică face o distincție esențială: nu e același lucru să folosești un sistem de AI pentru corectură sau sugestii stilistice și să construiești o carte de la zero prin prompturi. Sunt utilizări diferite, care nasc întrebări diferite despre ce mai înseamnă a fi autor original. „Contează gradele în care folosești AI-ul“, spune Vică. „Una este să-l folosești la editare sau să-ți ofere anumite îmbunătățiri de ordin textual și altceva e să-l folosești în întreg procesul de creație“. El observă și că AI-ul poate funcționa excelent ca partener critic, dar numai pentru autorii deja formați, care știu ce vor și pot evalua ce primesc. Altfel, nu controlezi nici instrumentul, nici pe tine.

Mitrică subliniază că riscul cel mai concret al traducerii și scrierii cu AI e pierderea subtilității. Fiecare scriitor pune în textul lui o lumină specifică – un ritm, un sens, o alegere de cuvânt care nu e niciodată neutră sau la întâmplare. AI-ul tinde să șteargă exact asta. „Devine producție banală, însăilare de cuvinte al căror sens e la un nivel foarte jos, care pierd din suplețea intelectuală a unei exprimări pe care un scriitor adevărat o poate pune în producția lui“. 

Răspunderea, în orice caz, rămâne umană – la autor și la editor deopotrivă. „Sistemele noastre de AI nu trăiesc în lume. Ele rulează în lumea asta, dar nu sunt încorporate, nu au experiența lumii ca atare, ci derivată din tot felul de date“, subliniază Vică. Un sistem care nu înțelege ce face nu poate delibera și, prin urmare, nu poate fi responsabilizat.

Ecosistemul cărții e în joc

Dincolo de fiecare carte în parte, ambii interlocutori vorbesc despre un risc mai mare, de natură sistemică. Miza trece de câteva titluri slabe apărute pe raft și ajunge la felul în care s-ar putea schimba, treptat, întreaga zonă culturală odată cu folosirea tot mai largă a AI-ului.

Vică formulează scenariul cel mai sumbru: „Vom ajunge în acel punct în care cărțile sunt scrise cu AI și sunt citite tot cu AI. Și să rămânem, cumva, de o parte și de alta. Vor fi două interfețe – interfața de creație și interfața de receptare și de analiză – și nu vom înțelege din ce în ce mai mult ce se întâmplă între ele“. Iar efectul pe termen lung nu e cantitativ, ci calitativ: „Dacă de fiecare dată ne vom orienta către AI, poate să ducă la pierderea abilităților de editare, de traducere, de înțelegere a textului, respectiv de a face o critică onestă. Moare tot ecosistemul cărții, ecosistemul culturii scrise, ecosistemul a ceea ce numim științe umane și sociale“. 

Problema e că fiecare decizie individuală pare rezonabilă. Un editor mic care reduce costurile de traducere prin AI face o alegere înțeleasă economic. O editură mare care testează ilustrații generate automat pentru cărțile de copii urmează o logică de piață. Dar rezultatul acestor decizii individuale poate fi, crede Vică, dezastruos la scară culturală.

Mitrică își amintește de un precedent pe care industria l-a traversat deja: apariția ebook-ului. Atunci, la fel, toată lumea prevestea dispariția cărții tipărite. „Editorii au spus de atunci că n-are cum să dispară cartea tipărită. Și s-a dovedit, după ce bugetele de marketing ale producătorilor de dispozitive s-au epuizat. În orice piață a cărții luăm să măsurăm acum, ebook-ul nu trece de maximum o cincime din totalul vânzărilor“. Iar Mitrică crede că aceasta este situația și cu AI-ul: „Publicul care citește va alege întotdeauna, în majoritatea sa, o carte scrisă de un scriitor care știe să-și pună emoția în cuvinte – și pe care, emoție, cititorul o poate prelua citind acele cuvinte scrise de un om real“.

Ce e de făcut?

La nivel practic, unde ajungem? Ambii interlocutori sunt de acord că reglementarea va veni – dar că nu trebuie așteptată pasiv. Mitrică pune speranțe în capacitatea Europei de a produce un cadru legislativ funcțional, deși recunoaște că România are restanțe vechi la implementarea directivelor existente. Digital Services Act, de pildă, ar schimba fundamental comunicarea publică, inclusiv în zona cărții, dacă s-ar aplica cu adevărat. „Dacă în România s-ar respecta Digital Services Act, toată comunicarea publică ar avea de câștigat“. Vică e de acord că primul pas trebuie să fie autoreglementarea – editurile, asociațiile și autorii care nu așteaptă o lege, ci adoptă standarde proprii de transparență. 

Asociația Editorilor din România a pus problema pe agenda Adunării Generale din martie 2025, explică Mitrică, deși nu s-a ajuns la un standard clar. „E încă devreme să stabilim unul aici, în România, pentru că noi avem probleme mult mai grave cu care ne confruntăm“, cu referire la subfinanțarea domeniului. Dar direcția e clară: la un moment dat, piața locală va trebui să decidă dacă urmează modelul britanic, cu un logo al autorului uman, sau dacă adoptă o altă convenție.

Până atunci, responsabilitatea rămâne distribuită: la autori, să fie onești în privința instrumentelor pe care le folosesc; la editori, să verifice și să certifice; și la cititori, să întrebe – pentru că, în definitiv, cartea pe care o cumperi îți spune ceva despre lumea în care vrei să trăiești. Dacă nu mai contează cine a scris-o, s-ar putea să se fi pierdut deja ceva important.