Foto Vidraru, „marea din munți” mărginită de un colos din beton. Ce ascund subteranele amenajării hidroenergetice
0Șase decenii au trecut de la construcția barajului Vidraru de pe râul Argeș. Lacul său de acumulare, aflat în proces de golire controlată, continuă să stârnească fantezii și controverse, în timp ce istoria sa reală rămâne mai puțin cunoscută.
Înalt de peste 165 de metri, barajul Vidraru a fost construit în numai trei ani, în perioada 1963–1965, și era, în anii ’60, unul dintre cele mai mari baraje hidrotehnice de beton din Europa. Lucrările la amenajarea hidroenergetică de pe râul Argeș au fost inițiate în 1960, iar din anul următor și până în 1966 mii de oameni au muncit pe șantierele de la Vidraru, în condițiile severe din Munții Făgăraș.
Lacul Vidraru, golit după șase decenii
În decembrie 1965, construcția ploturilor (segmentele verticale) ale barajului a atins cota maximă de 167 de metri. Barajul în arc de beton are o lungime de 300 de metri și este compus din 22 de ploturi. La 15 martie 1966 a început umplerea lacului de acumulare, care urma să acopere aproape 1.000 de hectare. La 9 decembrie 1966 a fost inaugurată Hidrocentrala Vidraru, cu o putere instalată de 220 MW.
Cu timpul, noua amenajare hidroenergetică a devenit o atracție turistică datorită construcției Transfăgărășanului (DN 7C) din anii ’70, a ținuturilor alpine ale Făgărașului, până atunci foarte rar explorate, precum și datorită dimensiunilor și spectaculozității sale.
Vidraru a devenit și un loc al legendelor, unele atribuite construcției barajului, altele născute în zona Cumpăna din amonte, la Cetatea medievală Poenari, aflată în apropiere, sau la Mănăstirea Curtea de Argeș, situată la 30 de kilometri mai jos.
În vara anului 2025 a început golirea controlată a lacului de acumulare Vidraru, iar lucrările necesare pentru conservarea amenajării hidroenergetice au dat naștere unor noi „legende”, inventate și amplificate pe rețelele sociale pentru a transforma golirea lacului într-un eveniment dramatic.
Teoriile controversate promovate online presupun motive ascunse ale golirii lacului: „furtul apei” pentru îmbuteliere și vânzare pe ascuns, recuperarea aurului aluvionar de pe fundul lacului sau „furtul nămolului” cu presupuse proprietăți benefice pentru sănătate.
Potrivit primăriei din Curtea de Argeș, golirea lacului este necesară pentru ca echipele tehnice să poată interveni asupra echipamentelor barajului, asigurând astfel siguranța și funcționarea acestuia pentru următorii ani.
Procesul se va face, inițial, prin turbinare, apoi prin evacuare prin uvrajele barajului, desfășurându-se în mai multe etape succesive. În fazele finale, debitele vor fi evacuate controlat în aval, în albia râului Argeș, cu valori cuprinse între 20 și 47 mc/s. Amenajarea Hidroenergetică Vidraru va fi retehnologizată printr-o investiție de 188,3 milioane de euro, fără TVA.
Cetatea lui Vlad Țepeș
Povestea reală a lacului Vidraru nu ar fi avut însă nevoie să fie înfrumusețată cu „fake-news-uri” (știri false) despre ce ascund apele sale. Ea a început într-un loc plin de legende și atracții istorice și naturale, protejat de înaltele creste ale Făgărașului, puntea de legătură între regiunile istorice ale Munteniei și Transilvaniei.
Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, ținutul de la cheile Argeșului unde avea să fie amenajat lacul Vidraru era complet sălbatic. Munții erau acoperiți cu păduri seculare, neatinse de oameni, însă pe una dintre stânci, aflată în prezent aproape de baraj, a fost ridicată Cetatea medievală Poenari. Cronicile Țării Românești au amintit-o ca fiind cetatea lui Vlad Țepeș, iar legenda spune că, în 1457, aceasta ar fi fost ridicată cu ajutorul localnicilor din Târgoviște, pe care voievodul i-ar fi pedepsit să muncească la fortăreața din munți.
„Când a fost în ziua Paștilor, fiind toți orășenii la ospețe, iar cei tineri la horă, așa, fără veste, pe toți i-au cuprins. Și câți au fost oameni mari și bătrâni, pe toți i-au înțepat, de au ocolit cu ei tot târgul; iar câți au fost tineri, cu nevestele lor și cu fetele mari, așa cum erau împodobiți în ziua Paștilor, pe toți i-au dus la Poenari, de au lucrat la cetate până li s-au sfâșiat toate hainele de pe ei și au rămas dezbrăcați, în pieile goale”, arată cronicile citate în volumul Istoria Țării Românești (1960).
Mulți au murit, prăbușindu-se de pe povârnișuri, alții au fost siliți la muncă până la moarte, iar cei mai în vârstă au fost trași în țeapă, în timp ce moșiile lor au fost luate de nobilimea loială prințului, care atunci avea să fie poreclit „Țepeș”.
O altă cronică a epocii lega construcția cetății de legenda meșterului Manole, care își zidise soția într-unul dintre zidurile acesteia, pentru a nu se mai surpa.
Cumpăna, locul luptelor din Primul Război Mondial
În amonte de baraj, locul numit Cumpăna păstrează și el o aură de legendă. Aici, la sfârșitul secolului al XIX-lea, fusese înființată o colonie de muncitori forestieri, care exploatau atunci pădurile virgine de la poalele Făgărașului. De la Cumpăna porneau mai multe drumuri și poteci care duceau spre culmile cele mai înalte, spre lacurile din munți, iar unele treceau în Transilvania.
Cumpăna cuprindea la începutul secolului XX câteva cabane silvice și o fostă vilă a familiei politicianului Ionel Brătianu (1864–1927), unul dintre cei mai influenți oameni politici din istoria modernă a României. O cale ferată forestieră o făcea accesibilă dinspre Curtea de Argeș.
În timpul războiului, în acest ținut au fost date lupte crâncene între români și nemți, iar un cimitir al eroilor a fost îngrijit aici de familia Brătianu.
„Pe acele timpuri, doamna Pia Brătianu (n.r. soția lui I. C. Brătianu), cu sacul în spinare, cutreiera coclaurile munților și aduna osemintele de eroi, pe care le depunea cu multă evlavie în cimitirul eroilor”, informa ziarul Universul în 1937.
În acel an, câțiva elevi aflați în vacanță au găsit osemintele unui ostaș român, care murise în Primul Război Mondial.
„Iar din mijlocul pieptului, printre coaste, i-a crescut un fag care azi are înălțimea de circa trei metri și grosimea unei oişti de trăsură”, arăta ziarul.
Cumpăna devenise atunci un fel de stațiune montană, dar inundațiile frecvente cauzate de torenți o făceau greu accesibilă. Calea ferată forestieră, drumurile și puținele așezări din zonă au fost distruse în urma unei ruperi de nori din 1942, dar locul era în continuare căutat de iubitorii muntelui. Încă din anii ’30, specialiștii au cercetat potențialul hidroenergetic al zonei Vidraru.
„De la chei până la Cumpăna, valea are forma unui lighean cu o deschizătură: cheile Argeșului. Prin închiderea cheilor, se poate umple valea cu apă, formând o diferență de nivel de 80 de metri, care ar putea pune în mișcare o turbină hidraulică. Aceasta ar deservi o uzină electrică de mare putere, dând curent pentru toată valea Argeșului, poate chiar pentru o regiune mai mare. S-a făcut un proiect în această privință, dar nu a fost pus în aplicare (proiectul datează din 1936). Realizarea ar costa destul de mult, fiind nevoie de a expropria multe proprietăți particulare. Umplerea văii cu apă ar dura cam nouă luni, iar cantitatea de curent electric pe care o va furniza uzina va acoperi toate cheltuielile”, informa Ziarul Științelor și Călătoriilor în 1943.
Cum a început construcția Vidraru
În toamna anului 1960, autoritățile comuniste au hotărât construcția hidrocentralei de pe Argeș, numită inițial „16 Februarie”, apoi „Gheorghe Gheorghiu-Dej” și, în final, „Vidraru”. Scopul ei principal urma să fie producția de energie electrică, cu o capacitate de 220 MW, însă lacul de acumulare asigura aprovizionarea cu apă a Capitalei, aflate la 180 de kilometri, prevenirea inundațiilor din bazinul Argeșului și posibilitatea folosirii și irigării a zeci de mii de hectare în aval.
„Spre deosebire de alte centrale electrice, importanţa hidrocentralei de pe Argeş constă în rolul său de centrală de vârf, care permite furnizarea curentului electric la orele de maximă solicitare a energiei electrice, la o simplă apăsare de buton, în cel mai scurt timp și fără a consuma altceva decât «cărbunele alb» — adică energia apelor acumulate. Aceasta are o importanţă deosebită dacă ne gândim la faptul că nevoile de curent electric sunt foarte variabile în cursul unei zile, în diferitele anotimpuri ale anului ori în zilele de lucru sau de sărbătoare”, informa, în 1963, inginerul Mircea Sipinceanu, șeful proiectului hidrocentralei.
În următorii ani, au fost săpate aducțiunile care aveau să capteze apele mai multor râuri de munte pentru a le devia spre viitorul lac de acumulare de la Vidraru. Lungimea galeriilor măsura 42 de kilometri, iar volumul excavărilor atingea 1,8 milioane de metri cubi de piatră.
Din 1963, locul minerilor a fost luat la Vidraru de constructorii barajului care leagă munții Pleașa și Vidraru. Arcul de beton a fost ridicat în doar trei ani.
„La 30 decembrie 1965, ora 14, ultima benă cu beton a încheiat construcţia marelui arc. Barajul, înalt de 166 de metri, al cincilea din Europa, al nouălea din lume, are la bază 28 de metri şi o lăţime la coronament de 6 m. Pentru înălţarea lui s-au turnat 480 000 mc de beton. Astfel, apele Argeşului şi ale celor nouă râuri îndreptate pe căi subterane spre un punct unic de întâlnire au fost zăgăzuite. S-a născut marele lac de acumulare, care înmagazinează 465 milioane mc de apă, o adevărată mare în munţi”, informa Viața Economică în 1966.
Hidrocentrala subterană de la Vidraru
Cea mai dificilă parte a amenajării hidroenergetice a fost uzina Vidraru, construită la circa 104 metri sub nivelul râului Argeș și dotată cu patru grupuri energetice care totalizează 220 MW. Hidrocentrala Vidraru utilizează potențialul hidroenergetic al râului Argeș pe un sector de 28 de kilometri, între Cumpăna și Oiești, având o cădere totală de 524 de metri. Centrala uzinei a fost construită într-o cavernă și, la inaugurarea ei din decembrie 1966, era comparată cu un imens palat subteran.
„Luminată ca ziua, sala mașinilor — lungă de peste 100 de metri și lată de aproape 25 — destramă, prin arhitectura ei simplă și îndrăzneață, imaginea pe care o avem, îndeobște, despre subteran. Sursa impresiei e alimentată de diverse elemente care concură fericit la crearea unei ambianțe de lucru plăcute. Vasta boltă, aflată la 16 metri înălțime, e alcătuită din plăci de aluminiu casetate. Față în față, un perete a fost placat cu mozaic ceramic în nuanța fundului mării, iar un altul cu plăci de aluminiu înalte, care apar ca o infinită suită de ferestre filtrând razele luminii. Frontoanele, din travertin de Borsec, dau monumentalitate. Grija față de condițiile de muncă ale energeticienilor este întregită prin existența unei instalații automate de climatizare. Sus, în sala de comandă, care are un perete de sticlă, iar ceilalți acoperiți cu furnir de paltin, se află creierul electronic al hidrocentralei, alcătuit din 40 de kilometri de cabluri”, informa presa vremii.
Accesul personalului și al echipamentelor în uzina subterană se face printr-un puț vertical cu diametrul de 7,2 m, continuat cu o galerie orizontală în lungime de 123 de metri.
Lacul de acumulare a devenit în scurt timp o zonă turistică atractivă, iar după finalizarea lucrărilor la Transfăgărășan, la mijlocul anilor ’70, a devenit o emblemă a șoselei montane.
Se încarcă comentariile...
