INTERVIU Raluca Aprodu, actriţă: „Toată copilăria m-am simţit Răţuşca cea urâtă sau un Mowgli urban“

0
0
Sursă foto: HBO
Sursă foto: HBO

Până la 16 ani, când a câştigat castingul pentru o reclamă importantă – participare făcută la insistenţa surorii ei –, Raluca Aprodu s-a considerat „o fetiţă destul de băieţoasă“, căreia îi plăceau sportul, jocurile şi timpul petrecut cu animalele şi prietenii din cartier.

Veleităţile artistice nu i s-au arătat din copilărie, ci mai târziu, odată cu primii paşi făcuţi în lumea modei. Talentul a ieşit la iveală când a început să meargă la castinguri, pe care le lua unul după altul, fapt care a convins-o să ia în serios actoria şi să studieze. A jucat în mai multe filme şi seriale româneşti, precum „Câini“, „Poveste de dragoste“ şi „Vlad“, iar în prezent poate fi văzută pe scena mai multor teatre bucureştene.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Raluca Aprodu a vorbit despre ce impedimentele pe care le-a avut ca femeie în breasla actorilor, dar mai ales ce înseamnă cele două feţe ale monedei de a fi frumoasă. De asemenea, ea a povestit şi despre asumarea rolului principal din serialul „Ruxx“, o producţie HBO Max – rolul unei femei bisexuale aflată în Bucureştiul zilelor noastre.

„Weekend Adevărul“: Ce fel de copil erai?

Raluca Aprodu: Nu am avut niciodată o dorinţă în direcţia artistică. Am fost o fetiţă destul de băieţoasă. Am copilărit în Tineretului şi pe Calea Moşilor, la bunica mea. Am avut o copilărie „de beton“, nu am avut bunici la ţară. În familia mea nu era nimic care să mă împingă în această direcţie artistică.

Ce te pasiona în copilărie?

Îmi plăceau căţeii şi pisicile. Pe vremea aceea, Bucureştiul era plin de căţei. Eram un fel de Mowgli urban. Îmi plăcea şi sportul – am făcut baschet, volei. Îmi plăcea foarte mult să fac mişcare. Am avut copilăria aceea cu frunza în faţa blocului, v-aţi ascunselea, alergat, jucat fotbal, baschet constant. Când aveam câteva ore libere, mergeam la baschet în Parcul Carol. Eu şi toţi din generaţia mea, copiii din cartier, asta făceam, ne petreceam foarte mult timp alergând ca demenţii. Această copilărie era frumoasă pentru noi. Şi era şi singurul lucru pe care ştiam să îl fac, nu existau alte opţiuni.

Te-ai fi văzut atunci luând calea sportului profesionist?

Nu. Înclinaţia către sport este de la părinţii mei – tata a făcut baschet de performanţă, iar mama a făcut volei, dar niciodată nu m-am gândit să fiu jucătoare profesionistă. Când eram mică, îmi doream să fiu balerină, dar chestia asta se începe de foarte mică, iar eu nu am fost la balet. Era un fel de fantezie faţă de o astfel de carieră, dar nu am făcut niciodată un pas în această direcţie.

Am fost foarte atentă să nu vânez cai verzi pe pereţi şi să mă raportez real la industria noastră. Mi-am asumat că nu mă voi îmbogăţi peste noapte. Nu mi-am dorit să fiu pe coperţile revistelor, ci îmi doream să fiu o actriţă bună.

„Rătuşca cea urâtă“ pe podium

La 16 ani şi jumătate ai început cariera în modelling. Cum ai intrat în această lume?

Am ajuns în modelling datorită surorii mele care mi-a spus prima oară că sunt „drăguţică“. Eu nu credeam neapărat acest lucru. M-am simţit toată copilăria un fel de răţuşca cea urâtă, mi se părea că sunt mai mult băiat decât fată şi când sora mea mi-a spus acest lucru mi-am zis „ok“. A fost un casting la o reclamă la o ciocolată şi m-am dus aşa, de pe stradă, nu aveam nici cea mai vagă idee ce presupune, dar l-am luat. Prima oară am fost de capul meu. Apoi s-au legat cumva lucrurile şi restul este istorie. Am făcut acest lucru timp de şase ani.

Deci încă din timpul liceului ai început să lucrezi în acest domeniu... Cum reuşeai să îmbini şcoala şi modellingul?

La vremea aceea, şcoala chiar îţi ocupa tot timpul. Trebuia să înveţi în mod real. Eram la liceul „Mihai Eminescu“, iar în anul în care aveam Bacalaureatul conta foarte mult dacă media liceului era foarte mare – aşa avea şansa să fie transformat în colegiu. A fost primul colegiu naţional din ţară. Deci trebuia să învăţăm pe brânci pentru că prestigiul liceului la mijloc.

Te vedeai atunci având o carieră într-un anumit domeniu?

Nu ştiam ce vreau să fac. Eram cumva speriată. Nu am făcut parte din cei care au ştiut ce vor să facă. Am orbecăit puţin haotic. Nu ştiam exact ce vreau să fac şi nu îmi vedeam locul foarte clar.

Raluca Aprodu - HBO

Actoria, o decizie asumată

Iar după terminarea liceului ai dat la facultate...

Prima dată am dat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Ştiam că această carieră în modelling nu va dura foarte mult, nu mi-o doream foarte tare şi nici nu mi-a plăcut foarte mult. Am făcut-o efectiv strict pentru independenţa financiară. Nu m-a pasionat genul acesta de haine, machiaj, coafură, nu am avut vreo bucurie să fac acest lucru. Dar marele meu noroc este că eram pe genul comercial – făceam reclame sau campanii, ceea ce îmi plăcea să fac. Probabil de aici s-au şi legat lucrurile mai departe cu filmat. Dar ştiam că nu este ceva de viitor şi ştiam că trebuie să dau la facultate. Oricum, era la distanţă pentru că eram plecată din ţară foarte mult timp. Am făcut un semestru sau un an în care mă duceam doar în weekend.

Şi cum ai trecut la actorie?

S-au legat lucrurile. M-au chemat la castiguri de seriale şi film şi le tot luam. Într-un final, am decis să încerc şi acest lucru. Era aproape absurd să nu mă iau în serios cu acest domeniu. Primul meu film l-am făcut la 20 de ani.

Cum a fost debutul în cinematografie, un domeniu cu care nu erai familiarizată?

Eu nu prea pun presiune pe mine decât dacă este necesară. Presiunile de genul: „Oare mă voi descurca?“. M-am gândit că dacă am fost la casting şi regizorul m-a investit cu încredere că pot face rolul respectiv, el ştie mai bine ca mine şi am preferat să îl cred decât să îmi contest locul acolo. Cumva am mers pe încrederea lui. Am făcut din instinct ce mi se cerea, iar oamenii păreau mulţumiţi. Am decis să cred acest lucru. Nu am avut foarte mult timp să mă îndoiesc de mine pentru că practic eram la filmare, trebuia să fac acel lucru. În timp ce îl făceam, oamenii erau mulţumiţi. Astfel că nu am pus presiune niciodată în plus pe mine în această direcţie. Că o fi fost curajul tânărului sau inconştienţa vârstei, nu ştiu, dar nu îmi amintesc să mă fi stresat foarte mult cu astfel de presiuni. Evident că aveam emoţii. Faptul că eram mai mult curioasă decât panicată cred că m-a ajutat foarte mult.

Şi ulterior te-ai hotărât să dai la UNATC?

Da. Atâta timp cât îţi ies lucrurile în felul acesta, mi-am propus să văd dacă pot intra şi la o facultate pentru a vedea ce înseamnă această meserie din punctul de vedere al unui profesionist.

Privind în urmă, care este cel mai mare sacrificiu pe care l-ai făcut pentru un rol?

Nu ştiu dacă am făcut un sacrificiu pentru un rol, dar cred că am fost foarte conştientă înainte de a da la facultate de faptul că totuşi trăim în România şi că meseria aceasta este într-un fel anume aici. Am fost foarte atentă să nu vânez cai verzi pe pereţi şi să mă raportez real la industria noastră. Mi-am asumat că nu mă voi îmbogăţi peste noapte. Nu mi-am dorit să fiu pe coperţile revistelor, ci îmi doream să fiu o actriţă bună. Plus că teatrul înseamnă altceva. Cumva mi-am pus în balanţă toate lucrurile – ştiam că vor fi nişte sacrificii financiare, că eram nevoită să renunţ la proiecte care mi-ar fi adus bani, dar ştiam că trebuie să merg la facultate şi să nu lipsesc nici măcar o zi.

A fost o decizie asumată...

Da, pentru că era o decizie destul de mare. Şi ai tendinţa să fii foarte dezamăgit foarte repede. Aveam 23 de ani când am dat la facultate, eram trecută deja prin destul de multe experienţe şi nu am fost niciodată o visătoare în sine. Sunt fantezistă, dar nu la gradul absurd, ci să fiu asumată, să văd ce pot duce. Evident că unele lucruri m-au surprins plăcut, altele foarte neplăcut, dar bucuria de a fi acolo a fost mai mare.

A meritat?

Rămâne de văzut. Încă se mai scrie „cartea“.

Raluca Aprodu - HBO

Social media, o satiră

Cum a luat naştere proiectul cu sfaturi de viaţă, pe Instagram?

A luat naştere pentru că eu nu sunt fană neapărat social media. Am încercat să o integrez cumva în viaţa mea ca să nu fiu neadaptată vremurilor pe care le trăiesc. Recunosc că nu înţeleg total social media, deşi ştiu că unii îşi câştigă traiul din asta. Eu n-am înţeles niciodată acest tip de expunere – „hai să îţi arăt ce mănânc, cu cine sunt, unde m-am dus, cu ce m-am îmbrăcat“. Înţeleg fenomenul, dar nu mi-e propriu şi personal. Astfel, am încercat în felul meu caracteristic să folosesc platforma aceasta astfel încât să mă bucure pe mine şi să îmi placă mie. Acesta este umorul meu şi felul meu de a mă raporta la social media: ca o satiră. Mă distrez copios. Râd mult la glumele mele. Sunt surprinsă că oamenilor le place şi atunci continui aşa. Nu pot folosi această platformă altfel decât simt. Proiectul s-a născut dintr-o joacă.

De unde te inspiri?

Din viaţa reală 100%. Din când în când, pe unele le scriu ca să nu le uit. Nu se poate să trecem prin viaţă fără umor. Fără umor nu se poate, mai ales la vremurile pe care trăim. Dacă te iei prea în serios, este jale.

Unde te putem vedea în perioada următoare pe scenă şi pe micile sau marile ecrane?

La Teatrul Naţional, la Teatrul Evreiesc, la Teatrul Godot şi, bineînţeles, în serialul marca HBO, „Ruxx“.

Ce proiecte ai în plan pentru perioada următoare?

Am anumite proiecte în plan pentru că nu s-au concretizat şi ţin cont şi de acea vorbă „Nu striga fericirea pe nume că fuge“. Încă aştept anumite răspunsuri. Am două proiecte pe care le-am început, dar încă suntem la stadiul de „hai să vedem cum“. Cel puţin două din ele se vor întâmpla anul acesta.

<strong>„În breasla actorilor, dacă eşti femeie, întâmpini foarte multe piedici“</strong>

Ce înseamnă să fii o actriţă cunoscută şi o femeie frumoasă în România?

Este o întrebare la care dacă aş răspunde că mi-a fost greu înseamnă că aş accepta că sunt mare frumuseţe, dacă spun că mi-a fost foarte uşor, aş minţi. Este exact ca orice monedă, are două feţe. Faptul că sunt frumoasă, în unele situaţii evident că m-a încurcat îngrozitor din cauza oamenilor cu prejudecăţi şi am fost nevoită să demonstrez de zece ori mai mult că am ceva în cap. De cealaltă parte, este posibil să mă fi ajutat, uşile să mi se fi deschis mult mai repede decât altor persoane mai puţin atractive din punct de vedere social. Frumuseţea este foarte relativă. Cred că m-a şi ajutat, m-a şi încurcat în acelaşi timp, depinde de situaţii. În România, există prejudecăţi legate de femeile frumoase, dar, în acelaşi timp, nu vreau să îmi plâng de milă. Slavă Domnului că am gene bune de la mama şi de la tata. Sunt sigură că dacă ai întreba o femeie mai puţin admirată din punct de vedere fizic, a avut şi ea la rândul ei greutăţile ei, pe altă parte.

În teatru am ajuns să joc roluri în care nu mă regăsesc deloc. Până la urmă, actoria este o meserie, nu este o zonă schizofrenică a unui om care îşi imaginează că este altcineva. Este un talent să faci acest lucru.

Norocul defineşte traiectoria

Cu ce provocări vine meseria de actriţă în ţara noastră?

În breasla această, dacă eşti femeie, întâmpini foarte multe piedici, în sensul în care rolurile sunt mai puţine – s-a scris foarte mult pentru bărbaţi –, vârstele în care te nimereşti contează – poţi juca foarte mult până la 28 de ani, de exemplu, roluri de ingenue, iar brusc să treci la rolurile de mame, dar nu prea se mai scriu astfel de roluri. La un moment dat apare un decalaj în care nu poţi juca nici roluri de 40 şi ceva de ani, dar nici de 20 de ani. Sunt mai multe dificultăţi. Depinde foarte mult de noroc, de şansă, de cum îţi gândeşti traiectoria. E destul de haos, nu este un drum bătătorit pe care tu, ca tânără actriţă, să îl urmezi punctual ca să ajungi la un anumit nivel. Este un experiment continuu. Eu, cel puţin, orbecăiesc – fac un pas în dreapta, dacă nu a fost bun, mă întorc, dacă un pas în stânga şi este ok, atunci merg pe acel drum. Este ca la ski, printre jaloane.

Raluca Aprodu - HBO

În această perioadă te putem vedea în „Ruxx“, serial în care eşti protagonistă. Personajele şi acţiunea mi se pare foarte ancorate în realitatea prezentă....

Aşa a fost gândit, să fie foarte autentic pentru vremurile pe care le trăim în Bucureştiul nostru, care într-o zi ne poate enerva, într-o zi ne poate plăcea foarte mult.

Te identifici cumva cu personajul?

Mă identific cu acest personaj pentru că este o femeie şi, până la urmă, toate avem lucruri în comun. În acelaşi timp, sunt şi foarte multe lucruri care mă diferenţiază de ea. M-am identificat din scriitură cu multe părţi din personajul meu.

„Iubirea este iubire în toate formele ei“

Ce presupune să joci un personaj principal bisexual, într-o continuă explorare a sexualităţii, mai ales într-o societate care este sceptică faţă de astfel de persoane?

În primul rând, nu m-am gândit că joc un personaj bisexual. M-am gândit că joc un personaj care iubeşte şi care este într-o relaţie de şapte ani, foarte importantă, în care a investit foarte mult timp, iar alături de parteneră vrea să îşi petreacă restul vieţii sau, cel puţin, o parte din viaţă. Pentru mine, acest aspect a fost gândit ca pură relaţie de iubire faţă de o persoană. Ştiu foarte clar că trăiesc în România, subiectul acesta nu este unul la îndemâna oricui şi nu se poate vorbi oricând despre asta la nivelul la care ne-ar plăcea nouă să o facem. În schimb, ceea ce ţine de personajul meu, Rux, nu m-am gândit sub nicio formă, privind relaţia bisexuală pe care o are în serial, că se poate juca diferit sau că înseamnă altceva. Este o femeie care iubeşte diferit, aşa cum te poţi îndrăgosti de două persoane în acelaşi timp sau să iubeşti pe cineva de foarte mult timp şi apoi să te îndrăgosteşti de altcineva, într-o zi. Am tratat acest aspect ca orice altă poveste de iubire. Nu m-am gândit o clipă că are legătură cu altceva sau că este altfel. Iubirea este iubire în toate formele ei.

Cât de mult contează să joci un personaj pe care îl simţi mai apropiat ţie?

Pentru mine nu este o preferinţă neapărat. În teatru am ajuns să joc roluri în care nu mă regăsesc deloc – de exemplu, poţi juca roluri de mamă care şi-a pierdut un copil, iar eu nu am trecut prin această experienţă. Până la urmă, actoria este o meserie, nu este o zonă schizofrenică a unui om care îşi imaginează că este altcineva. Este un talent să faci acest lucru. În momentul în care ai un personaj, indiferent de cât de aproape sau departe este de tine, intervine craftul şi ţi-l construieşti uşor-uşor din talent, experienţă profesională, din experienţa de viaţă a ta sau a altora, prin mimetism – dacă ai cunoscut pe cineva care se aseamănă cu personajul respectiv, încerci să îţi aminteşti cum era. Este la fel de plăcut şi interesant să joci ceva care nu are nicio legătură cu tine şi să vezi dacă îţi iese. Este destul de greu pe alocuri.

Filme


Ultimele știri
Cele mai citite