Cesonia Postelnicu, actriță: „Când am jucat în «Liceenii» a fost ca un vis, a fost minunea lumii“ INTERVIU
0Cesonia Postelnicu, cunoscută mai ales pentru rolul zvăpăiatei Geta din „Liceenii“, povestește că a ales personajul fără să stea pe gânduri, chiar dacă era doar o adolescentă de clasa a XII-a.
Născută într-o familie de actori, cea care avea să devină cunoscută în întreaga țară drept Geta din „Liceenii“ a primit un nume aparte care i-a marcat destinul – Cesonia. Chiar dacă în copilărie își dorea să devină balerină, viața a purtat-o tot spre teatru și actorie, un drum despre care știa că l-ar urma și i-ar face plăcere o viață întreagă.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Cesonia Postelnicu (54 de ani) despre cum a influențat-o faptul că s-a născut într-o familie de artiști, de ce a renunțat la balet, cum a ajuns să joace în „Liceenii“, dar mai ales despre cum au construit-o ca om și personalitate întâlnirile și experiențele pe care le-a avut atât în teatru, cât și în film, cu marii actori ai Generației de Aur, dar nu numai.
„Weekend Adevărul“: Știm că v-ați născut în Bacău, într-o familie de actori...
Cesonia Postelnicu: Da, m-am născut la Bacău, dar întâmplător. Părinții mei sunt actori (n.r. – Rodica Mureșan, tatăl biologic – Sorin Postelnicu), iar tata terminase Facultatea de Teatru și fusese repartizat la Teatrul „Bacovia“ din Bacău. Mama era gravidă cu mine, desigur că și-a urmat soțul.
Și v-au dat un nume aparte, Cesonia. De unde acest nume?
Rolul de debut al tatălui meu a fost Caligula, iar Cesonia este soția lui. Tatăl meu, în momentul în care a primit acest rol, i-a spus mamei „Dacă faci o fată, Cesonia o va chema“. Și așa am venit eu pe lume cu acest nume special provenit din teatru.
Știm că mama dumneavoastră s-a recăsătorit cu regizorul Mircea Mureșan. Ce relație aveați cu el?
Mama mea s-a recăsătorit cu regizorul Mircea Mureșan, care de fapt m-a și crescut. A fost un tată grozav, un om care m-a înțeles. Întotdeauna sunt foarte emoționată când vorbesc despre el pentru că îmi amintesc toate clipele frumoase petrecute împreună. M-a ajutat, m-a apărat, m-a iubit... A fost poate chiar mai mult decât un tată, a fost ocrotitorul meu. Stăteam de vorbă cu el și îmi înțelegea orice durere și era mereu de acord cu mine. Tot timpul spunea „Las-o să facă cum vrea ea“. Nu mi-a interzis nimic, nu mi-a impus nimic. Am avut o relație minunată, o relație-model.
Copilăria pe poante
Unde ați copilărit și cum arăta copilăria dumneavoastră într-o familie de artiști?
Am rămas la bunicii mei din Bacău până la vârsta de 13 ani. Am fost dată la balet de la 3 ani până la 13 ani. Îmi doream să ajung balerină când voi fi mare. În clasa a IV-a, bunicii mei au hotărât, împreună cu mine, care eram înnebunită să fac balet, să mă trimită la Școala de Coregrafie din Cluj. Am dat examen și am intrat, apoi am stat acolo doar un an, din cauza condițiilor foarte, foarte grele de la cămin. Dacă îmi amintesc bine, eram 40 de copii în camera în care dormeam. La internat eram și băieți și fete, ceea ce nu era o problemă pentru că eram foarte mici, însă programul era cumplit. Ne trezeam la 5-6 dimineața, ne spălam, ne îmbrăcam în uniformă, mergeam să luăm micul dejun, dar, fiind foarte mulți, trebuia să stăm la coadă în afara sălii de mese până ne venea rândul.
Este foarte important să faci ce-ți place. De prieteni te mai desparți, de un bărbat mai divorțezi, dar de meserie mai greu sau poate niciodată. Cu meseria mergi toată viața și trebuie să fii în simbioză cu ea, să fie cel mai bun prieten al tău.
Cum era regimul alimentar?
Mâncarea balerinilor este cântărită. Nu mănânci orice și nu mănânci cât vrei, iar când ești copil, suferi că nu poți mânca ceva dulce. Făceam acolo și școala, deci programul meu arăta astfel: aveam cursuri, ore de balet, care erau multe în fiecare zi și foarte grele și dureroase dacă mișcai un deget. Se făcea educație cu rigla, condițiile de internat erau grele – clădirea nu arăta bine și nu era foarte curat. Totuși, experiența a fost minunată. Cu lacrimi în ochi, după un an de zile, fiind și foarte departe de bunici și de casa copilăriei mele, am rugat-o pe bunica să vină să mai ia, să mă retragă, pentru că nu puteam să fac față.
V-a fost greu...
Da, nu aveam pe nimeni, nu puteam să mă duc nicăieri, nu ieșeam din internat, iar condițiile erau aproape inumane. M-am întors în Bacău după ce am terminat la Coregrafie clasa a IV-a. Bunicii se întrebau unde să mă dea la școală pentru clasa a V-a. Trebuie să recunosc un amănunt: nu mi-a plăcut niciodată matematica. Îmi plăcea să pictez și să desenez, astfel că m-au dat la Arte Plastice, unde am studiat până în clasa a VII-a. Și așa a început hobby-ul meu. Voiam să aleg ceva care să-mi facă plăcere, să nu stau trei ani la școală într-o supărare continuă. Din această cauză am ales Artele Plastice. Mi-am dat seama ulterior că a început să-mi placă și că mă descurcam.
Mai pictați, mai desenați și acum?
Mai încerc și azi uneori, când îmi permite starea. Pictez și desenez cu mare plăcere.
Iar după Artele Plastice ce a urmat?
Am venit la București și aici am rămas. Am dat examen la „Nicolae Tonitza“ și am terminat liceul la secția Sculptură. Mi-ar fi plăcut să fac Grafică, însă media de la examen nu mi-a permis. Am făcut sculptură în piatră, lemn, lut, cu ciocanul și cu dalta, ceea ce nu este ușor deloc.
Mai practicați și în prezent?
Nu, doar modelaj am mai făcut atunci când copilul meu era mic, la grădiniță. Întotdeauna l-am sfătuit să nu cumpărăm mărțișoare, cadouri pentru zile de naștere, 8 Martie, Paște, ci să le facem noi singuri. Doamnele erau foarte încântate și evident le făceam și personalizate pentru fiecare în parte, în funcție de ce le plăcea. Am făcut din lut, dar și dintr-un material făcut din făină, sare și apă, pe care apoi îl modelam și îl coceam în cuptor. Făceam clovni, flori, copaci cu flori, tot felul de animăluțe, ce își dorea Matei. Am făcut asta mulți ani până s-a făcut mai măricel și mi-a zis că a depășit vârsta pentru astfel de cadouri.
„Tot ceea ce făptuiesc este cu și din iubire“
După terminarea liceului ați dat la Actorie. Cum ați luat această decizie?
Balet nu mai puteam face și nu îmi doream o carieră de artist plastic. Trăind într-o casă artistică din toate punctele de vedere și mergând la filmările părinților mei, mi-am dat seama că acesta este singurul drum pe care l-aș urma și care mi-ar face plăcere o viață întreagă. Este foarte important să faci ce-ți place. De prieteni te mai desparți, de un bărbat mai divorțezi, dar de meserie mai greu sau poate niciodată. Cu meseria mergi toată viața și trebuie să fii în simbioză cu ea, să fie cel mai bun prieten al tău și, mai ales, să o faci cu bucurie, relaxat și să îți placă. Sigur că nu e totul frumos nici în meseria noastră, dar măcar este ceea ce îmi place. Tot ceea ce făptuiesc este cu și din iubire. Iubirea adevărată nu este umană. Este dincolo de logică. Iubirea învinge frica, egoismul, instinctul de supraviețuire. Iubirea trebuie să fie absolută, de neînțeles. Altfel, e doar un cuvânt, o convenție, un miraj, o imitație!
Cum a fost perioada de pregătire pentru admitere?
M-am pregătit cu Petrică Gheorghiu. Cred că era cel mai mare și mai bun profesor care pregătea pe vremea aceea, pe lângă faptul că era un actor extraordinar. Anii de pregătire au fost superbi – mergeam la Cheia, stăteam câte două săptămâni, cântam, spuneam poezii, ziua și noaptea, nu conta. Important era că eram împreună și atmosfera era fantastică.
Cum a fost la admiterea de la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“?
Eram puțin stânjenită pentru că, în general, copiii de actori sau de artiști sunt altfel priviți. Nu am intrat în primul an, ci am picat prima sub linie. Am intrat abia în al treilea an și atunci mi-am spus că dacă nu intru prima la facultate, îmi schimb traiectoria.
Și în toată această perioadă ce ați făcut?
Mama mi-a spus că, dacă tot nu am intrat la facultate, trebuie să muncesc. Și m-am angajat la Cooperativa de Artă Aplicată, unde făceam mărgele, cercei, inele, brățări, pe care le împachetam, le punem etichetă și le așezam în cutii. Lucram în trei schimburi, deci inclusiv noaptea. Și atunci când am văzut eu ce înseamnă munca și viața cu adevărat, am început să mă pregătesc și mai bine pentru admitere. Mă duceam la serviciu și stăteam cu cărțile pe genunchi repetându-mi textele. Și așa s-a scurs un an de zile, muncind în trei schimburi, ducându-mă și la pregătire, mi-am zis că dacă după toată munca asta nu intru prima, nu mai dau niciodată la Teatru. Și am intrat prima.
Acolo, l-ați avut profesor pe Dem Rădulescu. Cum era Bibanu la catedră?
Era un amor. Te duceai la școală de plăcere. Aveam cursuri de actorie în fiecare zi după-amiaza – începeau în jurul orei 16.00, iar uneori eram în școală până la 22-23.00. Nu ne venea să plecăm acasă. Eram ca o familie, iar el își trata studenții ca pe propriii lui copii. A fost o minune de om, pe lângă faptul că a fost un monstru ca actor. Din câte mi-am dat seama atunci, ca studentă, a suferit foarte mult pentru că nu putea face dramă. Era comic și în dramă. Era un comic înnăscut. Dar și dacă avea lacrimi în ochi, i le simțeai în adâncul sufletului. Era de o sensibilitate fantastică, era un iubitor de oameni, de copii. Iar noi îl iubeam în egală măsură. Dem Rădulescu – Bibanu era un balsam pentru suflet! Este minunat să întâlnești în școală un astfel de om, în primul rând, înaintea actorului și profesorului. Regret că s-au terminat anii de studenție, i-aș relua oricând, dar nu se mai poate. Mă bucur că am trăit anii aceia așa, fără dezamăgiri și fără tristeți. Trecutul meu aduce în prezent amintiri frumoase.
„Când am jucat în «Liceenii», a fost ca un vis!“
În filmul „Liceenii“ cum ați ajuns să jucați?
Eram la liceu în ultimul an, deci încă minoră. Am fost contactată de regizorul Nicolae Corjos, care mi-a dat scenariul filmului și mi-a spus să îmi aleg ce personaj feminin doresc. Am intrat în casă pe ascuns cu scenariul, deși nu mai puteam de nerăbdare, am așteptat să vină seara pentru că dacă mă duceam la culcare și spuneam „noapte bună“ știam că mama nu mai intră la mine în cameră, am citit scenariul cu o lanternă sub pătură. A doua zi m-a rugat să mă duc la el și să-i spun ce am ales. Am ales-o pe Geta pentru că era personajul în care m-am regăsit. Eram toți atât de copii și copiii pe vremea aia erau atât de puerili! Niciunul dintre noi nu a știut ce i se întâmplă de fapt. A fost ca un vis. Am făcut cu atâta credință totul și cu atâta bucurie și lejeritate... A fost extraordinar. Primul film a fost minunea lumii.
Deci ați acceptat să o jucați pe Geta...
Da. Apoi Nicolae Corjos a venit acasă la ai mei cu o sticlă de șampanie să le spună ce s-a întâmplat. Nu au avut ce să mai facă, nu au avut cum să dea înapoi. Era un an greu pentru mine – Bacalaureat, admitere la facultate și film. Mama mi-a spus să am grijă că nu le pot face pe toate. Am trecut Bacalaureatul, am făcut și filmul, dar bineînțeles că intrarea la facultate a fost afectată. Ștefan și Mihai erau deja studenți, fiind cu un an mai mari decât mine. Astfel am făcut primul film care a fost un succes maxim și nu îmi pare rău pentru alegerea făcută – admiterea o mai puteam da și în anul următor, dar filmul îl puteam face doar atunci.
Un succes nebun
Ați devenit vedete peste noapte.
Da, ne recunoștea lumea pe stradă, în magazine, eram pupați, eram atinși... După film am făcut un spectacol cu care am mers peste tot prin țară, iar la Constanța, la Sala Sporturilor, am avut 5.000 de marinari în public. Am avut un succes nebun cu acest spectacol. Se spărgeau geamuri la cinema, cozile erau întinse pe tot Magheru... A fost nebunie! A fost un film adorat de public.
Apoi ați jucat alături de mama dumneavoastră în „Liceenii Rock'n'Roll“. Cum a fost să filmați în familie?
A fost totul relaxat, degajat, precum acasă, fără emoții. Am trăit bucuria aceea că joc alături de mama, care în film avea același rol. Și acest film a fost de succes. Eram deja studentă când am jucat în „Liceenii Rock'n'Roll“. În anul II de facultate am făcut „Titanic vals“, la Televiziunea Română, cu regretatul și marele Dem Rădulescu, cu Tamara Buciuceanu-Botez...
Gopo, Anda și Ioana
Ați jucat și în „O zi la București“, în regia lui Ion Popescu Gopo. Cum a fost întâlnirea cu marele regizor? Dar să filmați sub îndrumările lui?
La vremea respectivă făceam postsincron la filmul „Liceenii“ într-un studio din Buftea, iar la un moment dat a intrat Gopo în cameră și i-a șoptit ceva la ureche regizorului Nicolae Corjos. La sfârșitul înregistrării, Corjos mi-a spus: „A venit Gopo la mine și m-a întrebat dacă nu am o fată cu ochii mari de tot, care zâmbește și este zurli“ (cam cum eram în rolul Getei). Și astfel am început foarte repede filmările la „O zi la București“, un documentar artistic despre Capitală. A fost o experiență foarte plăcută. Mi-a făcut plăcere pentru că am întâlnit actori și artiști pe care poate nu i-aș fi întâlnit dacă nu aveam parte de această experiență.
Cum era Ion Popescu Gopo ca om?
Era o blândețe de om! Exact ca omulețul lui – foarte drăguț, cald și politicos. Era minunat! Datorită filmului am întâlnit-o pe Ioana Radu și am mers la ea în casă, am băut cafea, am stat de vorbă, chiar mai mult decât ce se vede în film. Am trăit momente unice! Așa îți dai seama cum îți creionează Dumnezeu drumul și cum te duce pe căi nebănuite. Era o distribuție colosală. Anda Călugăreanu îmi era mamă în film și am cunoscut în ea un om deosebit, cu un timbru special, cald, o voce minunată, iar tatăl era Iurie Darie. Poate că dacă nu ar fi fost acest film nu aș fi avut ocazia să fac parte dintr-o asemenea distribuție.
„Marii actori ai teatrului românesc erau ca niște părinți buni pentru cei mai tineri“
„Weekend Adevărul“: Ați terminat facultatea după ce ați cunoscut succesul în film. Ce oportunități aveați atunci?
Cesonia Postelnicu: Ca orice copil care își termină studiile la Actorie, voiam să ating scândura imediat. În București nu era nicio oportunitate, așa că mi-am făcut două valize și am plecat la Piatra Neamț, lăsând-o pe mama în urma mea nemulțumită de decizia pe care o luasem – „Nu e bine ce faci! Ascultă-mă“, mi-a zis. Și i-am răspuns că „Mă duc pe drumul meu să îmi fac meseria oriunde pot face asta“.
Succesul în urma filmelor „Liceenii“ nu a adus nicio oportunitate la vreun teatru?
Era o perioadă dificilă, nu erau locuri, totul era blocat. Unde să te duci? Și apoi te duci să bați la ușa teatrului și te aștepți să ți se și deschidă? Nu, nu era așa. Am plecat la Piatra Neamț, unde m-am pregătit două săptămâni pentru examen și am stat doar eu cu mine, și cu două zile înainte de examen am aflat că se dă concurs la Teatrul Național. Mi-am făcut repede bagajele, am luat trenul și am venit la București, unde am dat concurs și am intrat la Național.
Transformarea într-un personaj este un proces amplu, consumator, dar minunat. Și faptul că astăzi pot fi Olga, mâine Geta, iar poimâine altcineva, asta este fantastic! Să te poți uita pe tine pentru câteva ore este minunat.
Și cum a fost să jucați la Teatrul Național, alături de actori mari, consacrați în teatrul românesc?
Primul meu rol principal de debut a fost fantastic! Am jucat în „Bădăranii“ rolul Luciettei, într-o distribuție minunată – Mihai Fotino, Marian Hudac, Ileana Stana Ionescu, Simona Bondoc, Ioana Bulcă, Matei Alexandru... Acolo am avut cele mai mari emoții. Eu eram atât de mică, iar ei erau atât de mari! Mi s-a dat o responsabilitate foarte mare, fiind și prima mea experiență pe scena Naționalului într-un rol atât de mare – rol principal. Toți au fost atât de drăguți, atât de bine m-au primit, atât de frumos s-au purtat cu mine și atât de mult m-au ajutat, încât acel rol a fost o explozie de bucurie pentru mine. A contat mult și m-a ajutat atitudinea lor și ajutorul primit din partea lor. Contează enorm!
Apoi ce a urmat?
O perioadă destul de încărcată profesional – turnee, deplasări și multe spectacole în teatru. La 30 de ani am avut șansa să primesc cel mai frumos și mai important rol din viața mea: copilul meu m-a ales pe mine în rolul de mamă. Și, evident, din acel moment, prioritățile s-au schimbat. După ce am născut, mi-am revenit destul de repede și îl luam pe Matei cu mine peste tot – la teatru, la repetiții, la spectacol, la piață, în parc. În ciuda faptului că aveam un program foarte încărcat, încercam să îmi îndeplinesc cât mai bine îndatoririle de mamă. Anii au trecut, Matei a crescut și anul acesta a absolvit University of Exeter - Film Studies din Marea Britanie. Este un copil foarte bun, serios și muncitor și îmi doresc din suflet să aibă noroc în cariera pe care și-a ales-o.
Vremuri bune, vremuri trecute
Încă de la începutul carierei în film ați jucat alături de nume foarte mari. Cum v-a influențat acest lucru? Simțeați o presiune anume?
Era un soi de presiune, dar ei erau foarte drăguți cu noi și ne-au ajutat foarte mult. Nu era așa cum se întâmplă astăzi. Noi, tinerii actori din perioada aceea, eram foarte, foarte bine primiți, eram iubiți și ajutați profesional de cei mai mari actori ai teatrului românesc. Erau pentru noi ca niște părinți buni. Aceeași senzație am avut-o și în teatru, când am jucat primul meu rol principal, în 1994 – Lucietta, din „Bădăranii“, a lui Carlo Goldoni. A fost la fel ca în film, unde jucasem cu Tamara Buciuceanu, Ion Caramitru, Sebastian Papaiani... Am trăit vremuri minunate! Din păcate, am pierdut tot ce era mai frumos. S-au dus toți, s-au înălțat la Ceruri într-o lume mai bună.
De-a lungul carierei ați avut parte de experiențe și întâlniri excepționale. Cum v-au influențat?
Mi-au construit viața, personalitatea, m-au construit pe mine ca om, în timp. Privind în urmă, pot spune că am trăit cu adevărat frumos. Nu îmi pare rău de nimic din ce mi s-a întâmplat, din contră, îmi amintesc cu plăcere de tot ce am trăit. Am avut chiar noroc, am avut întâmplări frumoase și am trăit frumos cu Generația de Aur. Alte vremuri, altă educație.
Dintre toate rolurile de până în prezent, care este cel de suflet, atât din film, cât și din teatru?
În film, Geta. În teatru, primul rol este ca prima dragoste – Lucietta. Nici nu vreau să mă leg de un rol anume pentru că fiecare personaj a însemnat mult pentru mine. Toate sunt importante, indiferent de mărimea rolului. Transformarea într-un personaj este un proces amplu, consumator, dar minunat. Și faptul că astăzi pot fi Olga, mâine Geta, iar poimâine altcineva, asta este fantastic! Să te poți uita pe tine pentru câteva ore este minunat. Nu poți ieși dintr-un personaj imediat, este nevoie de un timp, treci printr-un proces de transformare pentru a redeveni tu, iar în cazul meu durează două-trei ore după ce termin un spectacol. Îmi place mai mult teatrul decât filmul pentru că interacționezi cu publicul, care este de fiecare altul și transmite o altă energie, iar atunci te determină și pe tine să reacționezi în funcție de ceea ce primești. Totodată, depinde și de starea pe care o ai tu în acea zi, dar și de cea a partenerilor.
Un prezent greu, dar cu proiecte
În prezent, an de an sunt foarte mulți absolvenți, dar locurile în teatru sunt limitate. Ce perspective are acum un actor, proaspăt absolvent?
Când am dat eu examen, erau patru locuri la fete și cinci la băieți. În prezent, sunt mulți absolvenți atât la stat, cât și la privat, iar locurile în teatre au rămas cam aceleași. Este foarte greu să pătrunzi în această zonă și cred că devine din ce în ce mai greu. Nu îmi pot da seama ce perspective are un proaspăt absolvent. Am colegi tineri, care sunt foarte talentați, dar cu ceilalți nu știu ce se va întâmpla. Și pentru teatrele independente îți trebuie bani și bani nu sunt, trecem printr-o perioadă foarte grea. Se resimt și efectele pandemiei, e greu pentru toată lumea, dar mai ales pentru tineri. Și băiatul meu se chinuie să își facă meseria.
Unde vă putem vedea jucând în această perioadă?
În prezent, la Teatrul Național, în piesa „Matilda și groparii“, în regia lui Mircea Rusu, care a câștigat premiul de „Piesa anului 2018“ la Gala UNITER. Următorul spectacol este pe 21 octombrie, la Sala Atelier, ora 20:00. De asemenea, în curând voi mai avea două proiecte – unul la Teatrul Național și unul în film.
Se încarcă comentariile...
