Elvira Deatcu, actriță: „Trăim vremuri nebune și nu mă ajută să mă gândesc dacă pot plăti factura de gaze sau de curent“ INTERVIU
0Elvira Deatcu obișnuia să pună multă presiune pe ea, însă treptat a învățat să se bucure de fiecare moment și să ia lucrurile pas cu pas, ceea ce în prezent o ajută să treacă altfel prin vremurile tulburi pe care le trăim.
Copilăria în natură, la țară, alături de verișori, îndrumată de sfaturile înțelepte ale bunicilor, avea să îi rămână în suflet Elvirei Deatcu (50 de ani), care, ani mai târziu, rememorează acele întâmplări definitorii pentru modul în care se raportează la viață și la relația cu propriii copii. Cu ani în urmă, ar fi plecat cu circul să colinde lumea, dar în prezent o face prin personajele pe care le joacă pe scena teatrului și în televiziune, având o profesie pe care o consideră terapeutică – actoria.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Elvira Deatcu despre copilăria ei la Târgu-Jiu și la Bistrița, cum și-a descoperit talentul artistic atunci când dădea spectacole pentru bunicul, primii pași în actorie din timpul liceului, întâlnirea cu Mircea Albulescu, dar și despre cum frumusețea i-a fost mai mult o povară.
„Weekend Adevărul“: Mai întâi, de unde acest nume aparte, Elvira?
Elvira Deatcu: Tatăl meu mi-a pus acest nume. Inițial, mama a vrut să îmi pună un nume de floare, apoi unul straniu, pe care nu l-am înțeles – Galsuinda, un nume de războinică nordică, pe care îl știa dintr-o carte și i se păruse un nume puternic. În perioada adolescenței am și râs de această opțiune a mamei. Numele meu, Elvira, nu prea mi-a plăcut, mi se părea că nu mă reprezintă, dar în ciclul gimnazial am observat că sunt singura Elvira din școală, în liceu și în facultate la fel, și am început ușor-ușor să mi-l accept.
V-ați născut și ați copilărit în București. Cum a fost copilăria dumneavoastră aici, în perioada comunistă?
Am avut o copilărie foarte frumoasă, mai ales pentru că ambele perechi de bunici locuiau la țară. În vacanță, în afara celor două săptămâni pe litoral, mergeam cu părinții și stăteam foarte mult în Bistrița și în Gorj. Noi am prins niște vremuri mai faine pentru că nu aveam variantele pe care le au copiii de acum (televizor, net, gadgeturi) – citeam sau ne jucam și legam prietenii care țineau mulți ani. Am trăit copilăria din fața blocului, dar am avut șansa de a merge la țară, de a sta între animale, în natură, ceea ce era minunat pentru noi. Ne adunam mulți verișori de prin toată țara, dar mai ales din nord, atunci când mergeam la Bistrița.
O copilărie idilică la țară
Cum arătau vacanțele la bunici?
Băteam mingea, ne jucam șotronul, de-a v-ați ascunselea și multe altele. Nu jinduiam după altceva, nu aveam alte repere, acesta era tot universul nostru.
«O călătorie de neuitat» a fost o experiență unică în viața mea, aveam 15 ani și câștigam primii mei bani. Am filmat în toată țara și erau locuri pe care nu apucasem să le văd cu părinții mei.
Cu ce amintiri pregnante ați rămas din acea perioadă?
Când mergeam la Bistrița, bunica ne punea să postim, iar în Ajunul Crăciunului făcea cozonaci și mirosea în toată casa, dar nu aveam voie să mâncăm absolut nimic din ce nu era de post. În ziua de Crăciun, așteptam să vină preotul, care venea în jurul prânzului, pentru că locuința bunicilor era printre ultimele din sat. Când ajungea, noi deja nu mai puteam de foame și de poftă și nu știam cum să îi facem semne să termine mai repede. Lui îi era drag să stea la povești cu noi, copiii, și era foarte emoționat că ne vede pentru că o cunoștea pe mama. După ce pleca preotul, bunica Tâna Floare ne tăia cozonaci și îi mâncam cu lapte. Era cea mai bună mâncare de pe lumea asta!
Iar vara cum era?
Ne implica destul de des în treburile gospodăriei, ceea nu era o corvoadă pentru noi și nici nu primeam munci grele. Într-o vară, ne-a trimis să culegem cartofi pe deal și când am plecat i-a spus verișoarei mele de la Cluj „Copilă, să vă păzâți!“. Am plecat disperată și cu gândul la ce pericole ne așteaptă pe noi, iar tot drumul mă întrebam de ce trebuie să ne păzim. Când am ajuns acolo, am întrebat-o pe verișoara mea la ce se referea Tâna și mi-a explicat că ne spusese să nu ne lălăim și să ne grăbim. Mai mergeam la cules și strâns fân. Era idilic! Tâna venea cu ulciorul cu apă rece, mâncare – brânză și roșii –, apoi ne odihneam la umbră în livadă. Mama venea cu punga de medicamente când ne lăsa la bunica, dar noi niciodată nu răceam acolo. Acum ne plângem că avem veri călduroase, dar eu îmi amintesc din copilărie niște veri covârșitor de călduroase.
Copilăria la țară, în natură, parcă te ajută să te dezvolți altfel...
Da, mâncam și dormeam bine, eram alintați așa cum alintă oamenii de la țară. Tâna era în picioare în fiecare dimineață de la 4 jumătate, iar când ne trezeam ne aștepta cu micul dejun – coleșă (mămăligă), ciulama cu smântână și morcovi foarte dulci.
Spectacole pentru Tânu
Cum v-au format toate aceste experiențe?
Cred că cel mai important lucru este că am fost foarte aproape de simplitatea și de onestitatea evidente ale omului simplu. Bunicii mei nu aveau studii superioare, dar erau atât de buni, înțelepți, smeriți, credincioși, muncitori, altruiști, iar pe toate acestea le porți în suflet și se arată cândva în viața ta de adult. Ne tulburau foarte tare poveștile lui Tânu Pavel care a fost pe front în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Puneam semințe de dovleac și pâine pe sobă și pe plită, stăteam lipiți de bunicul în pat și îi ascultam poveștile. Era un bărbat foarte frumos, înalt, și purta mereu cămeșoaie de in tare, bătut, pe care i le făcea bunica, tot timpul se bărbierea. Aceasta este imaginea care mi-a rămas despre bunicul. Toate acestea și modul de raportare la viață al bunicilor mi-au rămas în conștiință.
Iar când mergeați la bunicii de la Târgu-Jiu, ce făceați?
Aveau casa la baza unui deal, plin de pomi fructiferi, mai ales gutui, cărora le simt și acum mirosul, era multă verdeață, un pârâu care trecea pe lângă casă, în care ne bălăceam. Ce nu aveam la Bistrița aveam aici.
În copilărie v-ați descoperit talente din zona artistică?
Nu neapărat. La Bistrița petreceam mult timp cu două verișoare, iar alături de ele dădeam spectacole pentru bunicul – ne urcam pe scaune, iar cu capul înspre un bec pe care îl foloseam pe post de microfon făceam momente artistice, la care Tânu se amuza foarte tare. Ne plăcea să ne arătăm. Încă de la grădiniță îmi plăcea să mă arăt, participam la serbări, învățam poezii și eram mereu în foarte multe momente artistice. Și în școală îmi plăcea să învăț versuri, ceea ce acum nu mai fac. Am fost selecționată pentru Cântarea României, dar mie îmi plăcea mai ales pentru că etapele concursului durau mult, iar uneori nu mergeam la școală și câteva zile.
De la circ la actorie
Dar ce voiați atunci să vă faceți când veți fi mare?
Îmi plăcea să lucrez cu animalele și mă vedeam plecând în turnee cu circul. Cred că mi se trăgea din lecturile pe care le aveam la vârsta aceea.
Apoi ați intrat la Liceul Pedagogic. De ce tocmai această specializare?
Mi-am dorit foarte mult să lucrez cu copiii, iar părinții mei m-au susținut întotdeauna, orice opțiune am ales.
Iar Geo Saizescu v-a descoperit în clasa a IX-a. Cum s-a întâmplat?
Făceam parte din cor, iar Geo Saizescu, care urma să filmeze în liceu, a venit chiar în sala în care repetam cu profesorul de muzică. La probe eram de-a valma multe fete, iar eu și Delia Nartea am fost selectate să jucăm în serialul „O călătorie de neuitat“.
Cum ați descrie experiența celor doi ani de liceu petrecuți într-o echipă de filmare?
A fost o experiență unică în viața mea, aveam 15 ani și câștigam primii mei bani. A fost minunat pentru că am filmat în toată țara și erau locuri pe care nu apucasem să le văd cu părinții mei. În clasa a IX-a am plecat de acasă o lună și am stat la Deva. În acea perioadă am filmat în Rezervația naturală de zimbri de la Hațeg, la Castelul Huniade, Călan, Sarmizegetusa... Ștefan Bănică, Tudor Petruț și Mihai Constantin au fost impecabili în relația cu mine și cu Delia, care eram niște copile speriate. Atunci am început să cochetez cu ideea de a face actorie.
Actrița și copiii abandonați
Cum ați trăit Revoluția? Ce amintiri aveți din acea perioadă?
Realizam ce se întâmplă, dar aveam alte lucruri care păreau mai importante pentru noi – Bacalaureatul, admiterea la facultate. Noi, nesimțind atât de acut perioada de dinainte, nu ne-a marcat precum în cazul adulților, prevedeam o schimbare majoră, dar nu era punctul nostru principal de interes. A fost cumva ciudat, pentru că trăiam în mijlocul acelor întâmplări. Ar fi fost bine ca ulterior să stăm de vorbă despre întâmplarea aceasta a vieții noastre pentru că a fost o traumă pe orice palier de vârstă, inclusiv pentru adolescenți.
După terminarea liceului, nu ați intrat din prima la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“ și ați fost învăţătoare timp de un an. Cum a fost experiența de la clasă cu elevii de clasa a IV-a?
Anul acela a fost foarte frumos. Am fost învățătoare chiar la școala din Balta Albă, unde făcusem clasele III-VIII. Am avut notă mare la Bacalaureat și puteam alege o școală mai aproape de casă, dar am simțit că ar fi mai bine să mă întorc la școala în care am fost elevă. Cred că aveam în subconștient ideea că acolo mă voi simți protejată. Am fost învățătoare pentru elevi de 10-11 ani. Eram foarte implicată în viața lor – la orele de sport mă îmbrăcam în trening, alergam alături de ei, am organizat prima excursie a lor de două zile.
Ce relație aveați cu ei?
Am avut o relație foarte frumoasă cu acei copilași. Nu am stat niciodată la catedră, ci numai printre ei. Nu știu dacă aș fi rezistat pe termen lung, pentru că acest schimb energetic cu elevii te solicită și te consumă foarte mult. Aveam în clasă și copii abandonați, de la Casa de copii, care aveau nevoi speciale, și nu știam cum să gestionez relația cu ei, dar făceam ceea ce simțeam – le-am oferit multă tandrețe, îi țineam în brațe și aveam o atenție aparte pentru ei, le aduceam haine de acasă, gumă de mestecat, pachețele de mâncare. Erau copii cu povești de viață tulburătoare, lipsiți de afecțiune, și am încercat să fiu aproape de sufletele lor, să fiu mai caldă decât cei din spațiul din care veneau.
„Eram copleșită de ideea că voi fi pe aceeași scenă cu domnul Albulescu“
Apoi ați dat admiterea la UNATC. Cum a fost examenul propriu-zis?
Pentru mine, proba definitorie – monologul și povestirea – a fost foarte traumatizantă. A fost totul la secundă, am stat cu piciorul în prag să plec și să mă întorc acasă. M-au copleșit foarte tare emoțiile în timpul așteptării, apoi am intrat pe scenă, în jurul meu era întuneric total, auzeam niște voci pe care le recunoșteam și care îmi dădeau indicații și alte teme. Este un mare pariu să faci față examenului de la Institut. Sau cel puțin așa era.
Și ați intrat la clasa lui Mircea Albulescu...
Îl văzusem cu ani în urmă, în timpul liceului, în perioada în care făceam serialul. Eram la Universitate, iar pe trotuarul de vizavi, pe partea cu Teatrul Național, mergea falnic Mircea Albulescu. M-am emoționat foarte tare. Probabil că dacă eram pe același trotuar m-aș fi holbat la el sau poate aș fi avut curajul să îl opresc, să îi dau binețe, dar fiind pe trotuarul de vizavi m-am uitat la el și mă gândeam „Ce frumos ar fi să fiu studenta domnului Albulescu!“.
Ineditul vine din faptul că fiecare zi este diferită de cea de dinainte sau cea care va urma pentru că tu ești diferit.
Cu ce amintiri ați rămas din timpul studenției?
În primul an am făcut improvizații pentru că trebuia să ne cunoaștem, să ne descoperim unii pe ceilalți. Anii de facultate au fost cea mai frumoasă perioadă pentru mine. În al doilea an, am început să lucrăm cu colegii de la regie-teatru, regie-film, de la operatorie, și nu mă mai lăsam dusă acasă. Am petrecut zile și nopți la școală și nu simțeam oboseala, eram atât de fericiți. Aveam un băruleț la parterul facultății, iar atunci când aveam pauză fugeam toți acolo să bem Coca-Cola, care abia apăruse. Ni se părea extraordinar ce ni se întâmpla. Ne simțeam și protejați pentru că făceam ce ne doream, aveam ideea că ne pregătim de o viață minunată, că ni se vor întâmpla lucruri extraordinare și întâlniri fantastice.
„Mircea Albulescu era ca peștele în apă în televiziune“
Iar în anul IV ați jucat din nou în televiziune...
În anul IV am avut o mare șansă și am făcut la televiziune „Copacii mor în picioare“, cu Eugen Todoran, apoi, tot cu el, „Don Carlos“, iar la Național un spectacol cu Virgil Tănase, iar în ultimele două am jucat cu domnul Albulescu. Tot în anul IV am făcut și „Jocul de-a vacanța“, cu Olimpia Arghir. Mi se părea că este firesc să fie așa, dar nu era deloc firesc – am simțit asta din reacția altor colege. A fost o șansă pentru mine și s-au legat lucrurile. Eram copleșită de ideea că voi fi pe aceeași scenă cu domnul Albulescu. În televiziune m-a înghițit total pentru că era ca peștele în apă. Eram fascinată! Mi se părea pe zi ce trece că nu am nicio șansă să fiu așa. Am lucrat cu Adi Pintea, cu Dragoș Pâslaru, Marius Stănescu, Emil Hossu, Ileana Predescu, care era absolut minunată. Am primit o mare lecție de actorie de la „Copacii mor în picioare“. Mi s-au întâmplat niște lucruri foarte frumoase în anul IV de facultate. Nu eram pregătită pentru că nu pot să spun că am împlinit fiecare „partitură“ pe care am avut-o – privind în urmă, mi se pare că am ratat atâtea momente!
Ce oportunități aveați după terminarea facultății?
Noi am avut în continuare o șansă pentru că în vara în care am terminat s-au dat concursuri în trei teatre din București – Odeon, Bulandra și Comedie. Am participat la Comedie și la Odeon. La Comedie era un concurs mai aplicat, pentru că doamna Cătălina Buzoianu urma să monteze un spectacol și căuta ceva anume. În 1995, cred că am intrat la Odeon 10 colegi de facultate. Atunci nu era o presiune să te angajezi, ci părea că vei face profesia indiferent dacă ești sau nu angajat. Însă avantajul de a fi angajat este că lucrezi constant, iar pentru noi a fost mană cerească mai ales atunci, la începutul carierei.
Dar în prezent, ce șanse au proaspeții absolvenți?
Nu se mai dau concursuri, nu mai sunt locuri în teatre. Este dramatic ce se întâmplă cu tinerii actori – sunt la limita sărăciei, nu știu cum reușesc să supraviețuiască. Din proiecte particulare, în trupe independente, nu îți poți asigura un trai decent. Cel mai tare îi doare faptul că nu pot lucra – dacă nu îți exersezi talentul și nu este dublat de experiență, se pierde. Este foarte greu pentru ei. Sunt multe școli de stat și particulare, ies mulți absolvenți de actorie și nu există spațiu în care să se manifeste în profesie. Mulți își caută alte joburi și merg din când în când la castinguri în speranța că se vor regăsi într-o distribuție.
„Să te lași pe tine la intrarea în teatru“
Care au fost marile întâlniri pe care le-ați avut de-a lungul carierei?
În primul rând, cea cu profesorii mei, în special cu Mircea Albulescu, cu care am și lucrat, perioada aceea fiind chiar a doua școală pentru mine. Întâlnirea cu Alexandru Dabija în teatru este cea mai importantă de până acum pentru mine. Sunt importante chiar și proiectele din televiziune, pentru că sunt o altfel de școală, fiind o zonă total aparte de manifestare, având alte repere, în care trebuie să te adaptezi – faci aceeași profesie, dar cu alte date tehnice care schimbă profund abordarea, dar și pentru că am întâlnit mari actori alături de care am lucrat.
Ați simțit vreodată că vă jucați, într-o oarecare măsură, pe dumneavoastră însevă într-un anumit rol?
Au fost multe astfel de roluri, pentru că oricum încerci să parcurgi drumul spre personaj, atât cât se poate și îți permite caracterul acestuia, dar și propunerea regizorală, pornind de la tine. De fapt, ești tu într-o anumită situație dată – dacă are vreun reper în viața personală, poți spune că îți este mai ușor. Demersul tău este să te apropii psihologic de personaj, de felul lui de a gândi și acționa. De multe ori încerci să găsești niște puncte comune între biografia ta și cea a personajului. Pentru mine este o profesie-terapie, nu ai cum să exiști pe scenă, nu are cum să se producă întâlnirea cu publicul și cu personajul dacă nu te lași pe tine la intrarea în teatru. Ineditul vine din faptul că fiecare zi este diferită de cea de dinainte sau cea care va urma pentru că tu ești diferit.
Ce roluri v-au solicitat cel mai mult?
În anumite spectacole a trebuit să ies din matca în care eram obișnuită și distribuită. „Agnes, aleasa lui Dumnezeu“, în care trebuia să fiu călugăriță (n.r. – Agnes) și să cânt cu voce de soprană, eu fiind altistă. Și rolul Fetei din „Frații“, în regia lui Alexandru Dabija, a fost un moment important pentru mine din mai multe puncte de vedere: lucrul cu Sandu, faptul că domnul Albulescu era în distribuție, dansul cu Răzvan Mazilu, dar și datorită personajului în sine, care era foarte greu, pentru că nu aveam niciun fel de reper și era total străin de personalitatea și de povestea mea de viață. Și rolul Margaretei din „Gaițele“, în regia lui Alexandru Dabija, m-a solicitat, dar și cel al Julietei, din „Julieta fără Romeo“, regia lui Bogdan Theodor Olteanu, în care joc în prezent, a fost o experiență benefică mie ca tip de lucru, de abordare a unui text.
„Aspectul exterior m-a încurcat și multă vreme am fost revoltată“
„Weekend Adevărul“: Vă simțiți mai apropiată de scenă sau de platourile de filmare?
Elvira Deatcu: Nu am o preferință, pentru că mijloacele sunt ușor diferite. Modul de exprimare poate fi diferit, dar demersul și pașii pe care îi faci și „ce“-urile și „de ce“-urile legate de un personaj rămân aceleași. Din această cauză, nu am putut să fac nicio ierarhizare. Provocarea se schimbă datorită acestor repere diferite. Sunt recunoscătoare că am reușit să exist în aceste ipostaze diferite ale profesiei. Pe mine mă interesează foarte mult întâlnirile umane, indiferent de mediul în care au loc (teatru, film, televiziune), modul în care se modifică personalitatea, gândul și felul meu de a mă raporta la lumea care mă înconjoară în urma acestor întâlniri cu colegi noi, un regizor nou, cu niște date tehnice noi. Cred că această profesie este terapeutică pentru că te ajută în cunoașterea de sine, să te găsești și regăsești, să te cunoști mai bine.
De-a lungul carierei, frumusețea dumneavoastră v-a purtat noroc?
Aspectul exterior m-a încurcat. Nu vreau să pară o ipocrizie afirmația mea, însă oricum ai fi, ți se pune o etichetă. Multă vreme am fost revoltată, dar apoi am înțeles că, cel puțin în film, pentru că regizorii nu au timp, le este mai ușor să găsească direct tipologia potrivită pentru rol, decât să descopere ce ar mai putea face un anumit actor. Distribuirea ta depinde în primul rând de datele fizice, iar în timp mi s-a estompat din această revoltă după ce am înțeles că funcționez în reperele de timp și spațiu. Trebuie să iei lucrurile așa cum sunt.
Am nevoie de momentele mele, de fotoliul meu, de cartea mea, de spectacolele la care merg ca spectator, pentru că din aceste momente mă hrănesc.
Entuziasmul fanilor
Ați simți vreodată presiunea faptului că sunteți o figură publică? Cum v-a afectat viața?
Am simțit-o în vacanță și este motivul din cauza căruia nu rămân în țară în unica vacanță de vară, ci aleg să o petrec într-un sat mic din Grecia. Nu sunt asaltată, dar mai vin oameni să mă salute, să facem fotografii, dar fiind singura vacanță a mea îmi doresc să nu fiu motiv de perturbare a momentelor petrecute în familie. Până acum nu am avut nicio întâmplare negativă, nu m-a agresat nimeni în niciun fel, ci dimpotrivă, oamenii sunt drăguți, îmi zâmbesc, îmi dau binețe și sunt civilizați.
Ne-ați putea povesti despre una dintre întâlnirile marcante cu fanii dumneavoastră?
Când filmam la „Vlad“, fiind în perioada de după pandemie, cu restricții, aveam filmări și am renunțat să mai merg în Grecia pentru că ar fi însemnat să stau în izolare două săptămâni și aș fi încurcat foarte mult programul filmărilor. Până la urmă, am mers în vacanță în Bulgaria, iar serialul era pe post și în această țară. În fiecare zi, la restaurant, bulgarii mă recunoșteau și făceam poze cu ei – aveau reacții frumoase, erau încântați și mirați că sunt acolo și putem sta de vorbă. Unii nu știau engleză, dar entuziasmul li se citea pe față.
Bucurie, disperare și renunțări
Cum ați reușit să îmbinați viața de familie și pe cea profesională?
Am devenit expertă în organizarea timpului, dar este o provocare, pentru că am doi copii, unul dintre ei student în Italia, iar celălalt este clasa a VIII-a. Am reușit să le îmbin cu bucurie, dar de multe ori și cu disperare pentru că pare că nu îmi mai ajunge timpul de ani de zile, dar și cu niște renunțări, pentru că timpul meu personal s-a micșorat din ce în ce mai mult, însă mă lupt cu dinții și cu toată puterea mea să am momentele mele și numai ale mele. Contează foarte mult aceste momente. Recunosc, am avut o perioadă de aproape disperare pentru că părea că nu mă mai regăsesc și nu știam unde mă aflu eu, eram consumată și energetic. Am nevoie de momentele mele, de fotoliul meu, de cartea mea, de spectacolele la care merg ca spectator, pentru că din aceste momente mă hrănesc. Am pierdut un timp important pe care îl petreceam cu prietenii apropiați și încerc să mai reduc distanța dintre întâlnirile noastre pentru că îmi dau seama cât de bine îmi fac. Familia a fost întotdeauna pe primul loc în detrimentul profesiei. Recunosc că mi-am trădat profesia de câteva ori când poate aștepta un alt răspuns din partea mea, dar mi-am dorit foarte mult să fiu mamă și atunci cea mai mare parte din energia mea a fost pentru copii și pentru familie. Pentru mine, este extrem de importantă relația cu copiii, să fiu prezentă în viața lor, inclusiv în cea de școlari, și mi-a plăcut foarte mult să fiu cu ei. Se pare că a fost extrem de important pentru ei. Mă bucur că încă am părinții în viață și vreau să profit de asta, să fiu cât mai mult împreună cu ei, lângă ei.
Ați găsit un echilibru...
Mă uitam prea mult înainte, iar acum am învățat lecția de a lua lucrurile pas cu pas, zi după zi, și încerc să nu mai fac proiecții pentru ce va să vină. Tot ce se întâmplă în jurul nostru ne destabilizează pe toți emoțional, pentru că trăim într-o incertitudine și lipsă de predictibilitate majore și îți impui niște ținte pentru care nu ai absolut niciun fel de control, iar atunci te macină și mai mult și nu te mai bucuri de ce se întâmplă real, cu bune, cu rele. Trăiesc ce se întâmplă, mă bucur pentru azi, eventual și pentru mâine, dar pe poimâine îl las așa cum e, cu un mare semn de întrebare. Înainte puneam foarte mare presiune și pe mine și nu ajută. Trăim vremuri nebune, stranii, dificile și nu mă ajută să mă gândesc dacă pot plăti factura de gaze sau de curent. Ce va fi pentru toată lumea va fi și pentru mine. Important este să fim cât putem de bine, de echilibrați psihic, pentru că inevitabil dezechilibrul nostru, al adulților, se duce și înspre copii. Nu este o perioadă ușoară nici pentru ei, chiar dacă nu simt atât de acut, însă toată această energie nu are cum să nu se ducă și înspre ei. Încerc, pe cât posibil, să rămână lumină în viața și în sufletul lor. Întâmplările pe care le trăiesc în perioada aceasta îi vor ajuta să treacă peste cumpene care vor fi inevitabile în viața lor de adult. Am în gând tot timpul să îi protejez și să evit întunericul în viața lor.
În prezent, în ce proiecte sunteți implicată și unde vă putem vedea jucând?
La Teatrul Odeon, unde joc în mai multe spectacole. Îi invit pe oameni cu drag dacă vor să vină cu inima deschisă nu numai la spectacolele mele, ci la toate celelalte. În curând, începem repetițiile la „Livada de vișini“, pe care o vom continua în primăvară, când va avea loc și premiera. Deocamdată nu mai fac televiziune.
Se încarcă comentariile...
