Cărtărescu, înapoi la poezie

Scriitorul a publicat recent un volum de poeme scrise în urmă cu 20 de ani. Subsolul clubului Control s-a dovedit, miercuri seară, neîncăpător pentru mulţimea de tineri, şi nu numai, veniţi să-l asculte pe Mircea Cărtărescu.

Întâlnirea a avut loc în cadrul Cafenelei Critice coordonate în Control, în fiecare săptămână, de criticul literar Ion Bogdan Lefter. Pretextul „cafenelei" a fost recenta apariţie a două noi volume semnate de autor, ambele la Editura Humanitas: prozele scurte din „Frumoasele străine" şi poemele din „Nimic".

Mircea Cărtărescu îi desfiinţează pe critici: "Sunt o groază care nu au legătură cu literatura!"

Cartea de poeme este o veritabilă surpriză pentru fanii înrăiţi. „Nimic" (prin analogie cu volumul „Totul", capodopera poeziei sale optzeciste) marchează, astfel, reîntoarcerea, din punct de vedere editorial, a marelui scriitor la poezia „în versuri", chiar dacă poemele sunt datate 1988-1992. „După părerea mea, am fost întotdeauna poet, nu mă consider prozator nici astăzi. Ceea ce m-a interesat totdeauna din viaţă, din lume a fost poezia, miezul poetic. Poezia nu este un gen literar, este un mod de a vedea lumea; multe romane au în ele acest miez", spune Cărtărescu.

„Îmi cultiv grădina"

Poemele din „Nimic" au fost scrise în acei ani dinainte şi de după '89, când Cărtărescu devenise „sătul" de propria sa poezie, de optzecismul pe care-l practicase cu succes. Evadarea a încercat-o în două feluri: scriind „Levantul" (o carte „care nu se poate scrie de două ori") şi compunând sub influenţa generaţiei '90. Poemele rezultate nu i-au plăcut şi le-a „condamnat la închisoare pe viaţă" într-un plic pătat de cafea. „Acum le-am graţiat, le-am recitit şi au început să-mi placă foarte tare", spune autorul, care a luat hotărârea de a le publica „pentru câţiva prieteni".

Întrebat direct de scriitorul Ion Zubaşcu, aflat în sală, dacă „Nimic" este o carte de trecere sau se va opri aici cu poezia, Cărtărescu a răspuns ambiguu, lăsând însă toate portiţele deschise: „Numai Dumnezeu ştie. Nu ştiu ce voi face mâine, dar peste un an. Apariţia acestui volum m-a emoţionat foarte mult. Încep să simt dorinţa de a mai scrie, să cred că poate are sens, ceea ce e foarte mult. Pentru mine, întrebarea nu e dacă pot să scriu ceva, ci dacă are sens acel lucru".

În rest, scriitorul spune că abia după ce a împlinit vârsta de 50 de ani a început să se simtă cu adevărat bine: „Am început să devin din adolescent matur. Am înţeles ce înseamnă, la filozofii din vechime, «să ne cultivăm grădina». E prima oară când am o casă pe pământ, de câţiva ani".

„Cartea mea de căpătâi este Biblia"

Scriitorul mărturiseşte (inspirat de o frază din jurnalul lui Dostoievski, care spune că orice scriere trebuie să aibă un nucleu poetic) că numai din punct de vedere al poeziei textului îi citeşte şi pe prozatorii aşa-zis „realişti", pe Dostoievski, chiar şi pe Tolstoi sau Balzac, fără a mai vorbi de cărţile de popularizare a ştiinţei.

„Cenaclul Junimea al lui Crohmălniceanu e cel mai mişto loc în care am fost până acum, locul în care am învăţat cel mai mult. Nu-l voi uita niciodată pe Croh, a fost un om decisiv pentru destinul meu".

„În liceu eram înnebunit de avangardă, Voronca era idolul meu. O zi de graţie a fost când l-am văzut, ieşind la geam, pe St. Roll (stătea pe D-ţa Ruxandra, aproape de mine). N-o voi uita niciodată, alături de concertul Bob Dylan de la Iowa City".

Deşi spune că „un vârf al umanităţii care se reflectă în scris a fost atins de autorii modernişti interbelici: Musil, Kafka, Proust, V. Woolf, Joyce", dacă ar fi să aleagă un singur volum din literatura universală, Cărtărescu ar alege „Divina Commedia". „E banal, dar asta e. Dacă nu punem la socoteală Biblia. Dacă o considerăm literatură, fără îndoială Biblia e cartea mea de căpătâi".

Poezia ca o „pisică moartă"

„Întotdeauna poet" - aşa se descrie un om aflat într-o continuă căutare a „sâmburelui poetic" din orice existenţă. Pentru Cărtărescu, poezia este „un fel de a privi lumea", o muzică universală şi intrinsecă tuturor lucrurilor, pe care adevăratul poet o descoperă pretutindeni. Urmând logica filosofiei zen din „Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului", de J.D. Salinger, scriitorul mărturiseşte că poezia este asemenea pisicii moarte a lui Seymour.

În cartea lui Salinger, Seymour este un viitor mire, care, întrebat de socri ce ar dori să devină după război, spune că vrea să fie o pisică moartă. Cuvintele, şocante şi absurde în aparenţă, ascund într-însele o veche înţelepciune asiatică. Pisica moartă devine simbol al valorii absolute, ea este nepreţuită tocmai pentru că nimeni nu s-ar gândi vreodată să-i pună un preţ, la fel cum nimeni nu ar putea estima cât valorează Poezia. Alice Dănilă