ANIVERSARE Actriţa Anca Sigartău, la 50 de ani: „În viaţă, trebuie să iubeşti, pur şi simplu“ FOTO
0
Actriţa Anca Sigartău, care împlineşte 50 de ani pe 29 iulie, a făcut roluri memorabile în teatru şi televiziune. E împăcată cu ea însăşi. Anca Sigartău spune că atunci când „ îi curgeau lacrimile o fascinau strălucirea lor”.
Text de Loreta Popa
Anca Sigartău s-a pregătit intens pentru ASE, apoi a ales Conservatorul, de aceea a făcut cursuri de compoziţie şi armonie cu Richard Bartzer, un prestigios profesor din domeniu. Până la urmă a decis să dea admiterea la IATC şi a devenit actriţă. Anca Sigartău spune că a învăţat din fiecare lecţie pe care viaţa i-a dăruit-o. „De pe urma cineaştilor rămân filmele, dar urma artiştilor scenei rămâne oglindită în presă, în amintiri ori înregistrări. Însă cea mai importantă dintre toate este amprenta pe care o lasă în oameni“, spune ea.
S-a născut la Bucureşti, tatăl fiind ardelean de pe lângă Bistriţa şi o mamă moldoveancă de la graniţa cu ruşii, lângă Prut. „Tata, fost refugiat, a venit în Bucureşti când era foarte mic, iar mama era fată de preot. Am crescut într-o familie organizată, mama şi tata s-au iubit foarte mult, s-au respectat, nu i-am văzut certându-se, au avut marea înţelepciune de a-şi rezolva problemele departe de ochii mei, pentru că probleme există întotdeauna într-o căsnicie, dar eu nu am ştiut de ele. Au fost profesori amândoi, mama de fizică, tata de istorie.
Amintirile care-mi vin în minte când mă gândesc la copilărie sunt lecţiile de pian şi lectură, studiul care era chinuitor de multe ori, dorindu-mi în permanenţă să fiu şi eu ca şi ceilalţi”, povesteşte Anca Sigartău. După ce s-a căsătorit a doua oară, Anca s-a decis să se stabilească în SUA. În ciuda faptului că avea o carieră în România, actriţa a luat viaţa de la zero. A predat cursuri de actorie la un liceu şi, după un an, s-a reîntors în ţară.
„Chiar dacă lucrurile nu au mers foarte bine acolo, consider că a fost un pas decisiv în viaţa mea. Altfel, nu m-aş fi întors în ţară şi nu m-aş fi apucat de regie, n-aş fi evoluat ca artist”.
Nu regretă nimic
A fost deschisă şi receptivă la lecţiile pe care le-a primit de la copiii ei. A învăţat foarte multe şi spune mereu că „dacă Dumnezeu mi-a dat copii înseamnă că am avut multe lecţii de învăţat. Când eram însărcinată cu Sonia, am intrat la Bulandra. Apoi, când eram însărcinată cu Teodor, l-am jucat pe Puc în «Visul unei nopţi de vară» până în luna a opta. Iar cu Iosif am jucat în «Trei surori»”, mărturiseşte Anca Sigartău. La repetiţiile cu „Visul unei nopţi de vară“, primul său rol în Teatrul Bulandra ca actor angajat, maestrul Liviu Ciulei i-a spus: „Mergi ca şi cum n-ai atinge pământul. Şi să fii atentă la fiecare zgomot, şi la fiecare senzaţie, şi fiecare lucru să însemne ceva“. Şi dacă ar fi fost puţin atentă în momentul acela, şi-ar fi dat seama că aidoma se trăieşte. „Nu era o indicaţie a personajului, era o indicaţie pentru viaţa mea”, îşi aminteşte actriţa acel moment special.
O mamă, un om, o femeie, o actriţă admirată de multă vreme pentru tăria, candoarea şi simplitatea cu care respiră aici, pe pământ. Nu regretă nimic, s-a bucurat de fiecare clipă şi a mulţumit pentru fiecare lecţie primită. Ce a ajutat-o să se ridice din nou, să renască din propria cenuşă?
„A fost întotdeauna ceva dincolo de mine. Dacă ar fi fost după mine eram oale şi ulcele demult.
A fost o bucurie înăuntrul meu, este inexplicabilă, chiar şi când îmi curgeau lacrimile mă fascina strălucirea lor, frumuseţea luminii din perpetua modificare a formelor lacrimilor, căldura, umezeala lor pe obraz, senzaţia de apartenenţa la alt univers, senzaţie de siguranţă, imaginile ce se creau proiectând o altă lume, o altă realitate şi siguranţa că va fi bine. Sunt lucruri inexplicabile... Pur şi simplu ştiu că trăiesc pe pământul ăsta o clipă şi Seful meu e cel mai tare! De aici am şi curaj, şi bucurie şi linişte”.
„Talentul se moşteneşte de la Tatăl ceresc“
Cea mai frumoasă amintire din copilărie? „Când îmi făceau mama şi tata «Hai la groapa cu furnici». Pentru că mama şi tata erau iar copii, eu eram jucăria lor şi cel mai important simţeam că eu eram bucuria lor. Ar mai fi portocala pe care o găseam sub pernă de Crăciun, era specială pentru că părinţii mei credeau în Moş Crăciun. Când mă supăram mama spunea «Lasă în plata Domnului!». Mi se pare cel mai înţelept sfat. Sigur, dacă vorbim de copii, depinde de copil, de conjunctură, dar a existat ceva general valabil. Ca să conduci o maşină trebuie să ştii o grămadă de legi de circulaţie, ca să trăieşti cum trebuie, Dumnezeu a lăsat zece legi. Nu e formidabil?“
Pentru un artist contează Totul, „dar în special direcţia în care duci Totul. Talentul se moşteneşte de la Tatăl ceresc. De aceea se numeşte har. Este talantul din poveste”, spune Anca.
A învăţat să fie actriţă de la tot ce o înconjoară, oameni, natură, experienţe. Arta s-a inspirit întotdeauna din viaţă. Dar ca să ajungi la performanţe este nevoie de parteneri talentaţi, de prieteni. Anca Sigartău a întâlnit de-a lungul timpului oameni minunaţi şi pe câţiva dintre ei i-a numit prieteni, dar… „Nu m-am gândit la un secret al prieteniei. Nu cred că există un secret. Iubeşti pur şi simplu“.
Se încarcă comentariile...
