Trecând prin Heidelberg

Pământul acela cu ziduri medievale şi cu ruine ale castrelor romane nu ascundea, ca mai peste tot în Germania, o mare cicatrice. „Ce ştiu eu despre Heidelberg?“ m-am întrebat. În cărţile lui Gabriel Liiceanu citisem despre străzile lui paşnice, despre echilibrul uman şi arhitectural.

Nu sunt din plămada călătorilor, a celor care suportă zi după zi şi săptămână de săptămână, ştiind că vor urma concediile, deci evadările prin spaţiile vătuite de pe hartă. Am văzut însă oraşe, am trăit temporar în câteva ţări, ştiu bine mirosul de napolitane al Vienei, chipul Budapestei surprins de sus, de la catedrală, robusteţea Berlinului sau palmele gigantice ale Romei sprijinite deopotrivă de Pantheon, Colosseum şi Basilica San Pietro a Vaticanului.

Am tăiat cu maşina câmpiile Ungariei şi munţii Austriei, am zburătăcit porumbei în Piazza San Marco, am umblat prin vechiul ghetou evreiesc al Cracoviei, am dormit într-o casă de păpuşi în nord, pe insula Gotland, am rupt din macii aprinşi peste toată Bulgaria, m-a udat ploaia în Luxembourg şi-am rătăcit prin ireala Bavarie. Am aruncat bănuţi în ochiuri de apă, sub două clopote medievale am îndrăznit să-mi pun câte o dorinţă.

Heidelberg a fost pentru mine ca o mănuşă din care n-aş mai fi vrut să ies afară. Înăuntru era cald, râul clipocea la doi paşi, ferestrele erau picturi cu muşcate, străzile viu zugrăvite nu voiau să intre în poză. Veniserăm cu automobilul dinspre Stuttgart, văzuserăm biserici albe şi aşezări florale, cotiserăm pe lângă albii de râuri şi, spre bucuria noastră, nu greşiserăm intrarea în oraş.

Dunga Neckarului

Vechiul pod de pe râul Neckar inspiră linişte şi seninătate

„Ce ştiu eu despre Heidelberg?" m-am întrebat. În cărţile lui Gabriel Liiceanu citisem despre străzile lui paşnice, despre echilibrul uman şi arhitectural. Numele râului, îmi aminteam, are sonoritate de floare: Neckar - deci atât de aproape de nectar. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial fusese singurul oraş important al regiunii care rămăsese nebombardat. Ofiţerul american însărcinat cu atacurile aeriene se spune că ar fi studiat în Heidelberg. Şi cine respiră aerul Universităţii înfiinţate acum multe veacuri nu-i uită tăria.

Păşeam pe pavaje străvechi, pe lângă ziduri cu adevărat medievale. Pământul acela nu ascundea, ca mai peste tot în Germania, o mare cicatrice. Bisericile aveau aceleaşi turle ca odinioară, ruinele castrelor romane se puteau încă vedea, iar cetatea de pe colină îşi povestea singură istoria. Am urcat treptele săpate abrupt, din loc în loc, Gabriel, băieţelul meu şi-al lui Mircea, având doar trei ani atunci, se-ntorcea să vadă dunga Neckarului strălucind în soare.

Paşii lui Goethe

Am intrat înainte de prânz în cetate. Am citit pe un panou despre un prinţ Ruprecht al III-lea care, în jurul anului 1400, ridicase pe locul acela o rezidenţă regală. Alţi regi au adăugat turnuri, grădini, ziduri de apărare. Şi-n timpul acesta, alţi principi au trecut totul prin foc şi sabie. La 1800, după războaie repetate, localnicii ajunseseră să ia piatra fortificaţiilor pentru construirea propriilor case. 

Un conte, Charles de Graimberg, a oprit însă distrugerea, salvând astfel cetatea. Prin parcul castelului se plimbase Goethe cândva. Acum treceam noi, zidurile erau intacte, în holul mare se organizau baluri. Într-o încăpere am găsit tot felul de sticluţe, licori, recipiente ciudate, un fel de farmacie medievală. Cerul, de pe metereze, aducea cu un nasture uriaş.

Oraşul din vis

Turiştii se pot plimba cu vaporaşul pe râul Neckar  Fotografii: shutterstock

Am prânzit în Altstadt (oraşul vechi), într-o mică piaţetă din care se desprindea strada comercială. Restaurantul cochet, cu chelneri afabili, avea aproape toate mesele ocupate. Ne-am tras răsuflarea, am ciocnit pahare de bere gulerată.

După-amiaza am trecut dincolo de râu şi-am luat-o agale pe mal. Universitatea - pe care o văzusem deja - datează din secolul al XIV‑lea, fiind astfel una dintre cele mai vechi din Europa. De numele ei se leagă gânditori ca Hegel, Karl Jaspers, Gadamer, Habermas, Hannah Arendt şi mulţi alţii. Tatuajul lăsat de aceştia pe epiderma oraşului se numeşte Philosophenweg.

Călătorul prin Heidelberg va găsi locurile intacte şi, precum noi, le va silabisi cu sfială povestea. Iar când va trece peste podul vechi de piatră şi, la capăt, pe sub poarta medievală, îşi va dori ca, după un timp, să se întoarcă. Fiindcă oraşul din vis nu este nicidecum o metropolă strivitoare, ci mai curând trupul fragil - şi totuşi învingător - care-ţi seamănă.

La Heidelberg cu Ioana Nicolaie

A scris în pagina de prezentare de pe site-ul Editurii Polirom aşa: „Am un ochi albastru şi unul căprui. Sunt al patrulea din cei doisprezece copii ai mamei. La zece ani îmi doream să ajung cosmonaut. La treizeci şi patru ştiu că partea de sus a cerului nu-i pentru oameni. Îmi spun uneori că istoria-i praful din care nimeni nu construieşte nimic. Ca să-mi amintesc miile de ani în care am aflat prea puţin despre noi. Merg mai departe, în labirint, şi prin zid îmi ţin copilul de mână. Nu-i pot dărui clipa uriaşă care să ne ţină pe toţi la un loc". Este poetă şi prozatoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România. A publicat cărţi de versuri („Poză retuşată", „Nordul", „Credinţa", „Cenotaf"), un fals roman („Cerul din burtă"), o carte pentru copii („Aventurile lui Arik") şi un roman picaresc („O pasăre pe sârmă"). Volumul „Nordul" a fost tradus în germană şi fragmente din cărţile sale au apărut în mai multe antologii străine.

Nu rataţi!

Castelul Heidelberg se numără printre emblemele oraşului

- Castelul Heidelberg, fără de care oraşului i-ar lipsi inima. Aflat deasupra aşezării, pe o colină, nu doar că-ţi oferă istoria în straturi, ci îţi dăruieşte, de pe metereze, o panoramă uluitoare. Nici măcar maeştrii olandezi n-ar fi putut-o picta.
- Universitatea, pentru incontestabila ei valoare culturală. Biblioteca ei este cea mai veche din Germania.  A rămas, peste secole, intactă.
- Un prânz, neapărat cu desert,  în piaţa cea mai animată, ascultând feluritele limbi şi privind cu uimire în jur.