Umbra lui Hagi la Madrid

un pliant cu câteva informaţii despre ceea ce înseamnă Real Madrid. Apoi eşti poftit într-un lift care urcă trei etaje. Când cobori, vezi de sus impozanta arenă madrilenă. Trei niveluri

un pliant cu câteva informaţii despre ceea ce înseamnă Real Madrid. Apoi eşti poftit într-un lift care urcă trei etaje. Când cobori, vezi de sus impozanta arenă madrilenă. Trei niveluri pentru spectatori, 110.000 de locuri goale şi o panoramă deosebită. Un oval albastru cu un dreptunghi verde.
O sută de ani de istorie şi 78 de trofee pentru această echipă, din care nouă Cupe ale Campionilor Europeni. Anul trecut, UEFA a premiat pe Real, considerând-o "cea mai bună formaţie a secolului XX". Dacă această distincţie a fost acordată clubului, când vezi impozanta arenă, îţi vine să spui că acest stadion e cel mai frumos. Chinezii se fotografiază, doi olandezi se minunează, în timp ce românii se gândesc deja cu teamă la ce li s-ar putea întâmpla mâine seară, când Raul şi Van Nistelrooy se vor afla faţă în faţă cu Cernea. şi nu la o bere, ci la un meci de fotbal.
Poţi sta în locul lui Capello pe bancă
Însoţitoarea ne invită din nou în lift, care coboară acum doar două niveluri. Se intră pe o uşă, din care zărim lojile unde stau preşedinţii şi oficialii echipelor care se înfruntă pe gazon, un gazon care arată destul de prost în careul de şase metri al celor două porţi. Iarba lipseşte, în timp ce unii dintre angajaţii stadionului încearcă să mai repare ceva din verdele care nu se mai vede. "Arena din Ghencea are un gazon mai bun decât ăsta. Aşa am văzut la Pro TV", spune Radu, un român stabilit la Sevilla, care a venit special la Madrid pentru a vedea campioana României la fotbal. Ne spune că lucrează în construcţii şi că şi-a luat câteva zile libere pentru a asista la acest joc. Luându-ne cu vorba, ajungem chiar în dreptul băncilor tehnice, unde stau la meciuri antrenorii şi rezervele. Totul este enervant de curat, iar ochii vigilenţi ai forţelor de ordine nu scapă nicio mişcare. Turiştii se fotografiază la foc automat, parcă speriaţi de posibilitatea de a li se spune că totul s-a încheiat şi ar fi poftiţi în afara arenei.
Nu lipseşte niciun trofeu, toate sunt ordonate
În schimb, n-ai voie să calci pe gazon. Dacă o faci, aşa cum neinspirat a călcat un galician, se aude fluierul unui paznic, aşa cum în Ghencea ai auzi fluierul arbitrului la un fault dur al unui adversar asupra unui stelist.
Tare şi decis. Treptat, ajungem în sala de trofee. Urmează opt-nouă săli, care dau una din alta, ca dintr-un vagon de metrou în altul, pe magistrala IMGB-Pipera. Dar fiecare dintre ele, mult mai late. Toate trofeele importante, şterse de praf şi neuitate în vreun dulap aiurea, aşa cum s-a întâmplat cu copia cea mică a Cupei Campionilor Europeni din 1986, rătăcită de Gigi Becali şi negăsită de managerul general Mihai Stoica în urmă cu câteva sezoane. Pozele cu Di Stefano, Puskas şi Hugo Sanchez te încântă şi, deopotrivă, te impresionează. La fel, câteva monitoare uriaşe, care-l înfăţişează pe Zidane într-o sarabandă de driblinguri de mare efect. Madrilenii îşi respectă istoria, scot bani din prezent şi se gândesc la viitor. Spre deosebire de ei, noi nu facem nimic. Conducătorii noştri se jignesc, iar istoria nu ne interesează. La stadionul din Ghencea nu e niciun poster cu Marius Lăcătuş, cu Ion Voinescu sau Helmuth Duckadam. Pentru că pe nimeni din România nu-i interesează respectul faţă de glorii, ci doar avantajele imediate sau ironia ieftină.
"Regele" zâmbeşte dintr-un colţ al unui perete
Gândul ne fuge instantaneu spre Hagi, singurul român care a jucat vreodată pentru Real Madrid. Pe un perete uriaş sunt trecute numele tuturor străinilor care au evoluat la echipa de pe Santiago Bernabeu. Totul e în ordine cronologică. Fugim după litera R de la Rumania şi observăm numele machidonului. Un sentiment de mândrie ne încearcă, după care, o sală mai încolo, găsim şi poza lui, alături de steagul tricolor. "Un grande jugador. La pierna izquierda fue de oro", ne spune un paznic ceva mai vorbăreţ, când aude că şuşotim în română.
Adică a fost un mare jucător, care avea un picior stâng de aur. Apoi, ultimul periplu este în magazinul clubului, acolo unde poţi cumpăra orice, de la lenjerie de pat cu sigla lui Real până la ceasuri cu chipul lui Raul. Caiete cu emblema grupării, pixuri, echipamente, şepci şi chiloţi de damă, toate inscripţionate cu numele marii echipe spaniole. Ieşim din stadion, dar parcă tot nu ne vine să credem. Alţii ştiu să facă bani din orice, noi ne văităm că nu-i avem. E şi asta o diferenţă de mentalitate.