SPECIAL | Sportul, bucuria care unește românii: de la istoria de aur la prezentul nesigur
0De curând, Gheorghe Hagi a spus că „Statul trebuie să investească mai mult în sport, în cultură și în sănătate“. Fără asta, cei datorită cărora Imnul României s-a auzit în lumea întreagă, care au scris istorie și care ne-au adus bucurie se vor împuțina și vom rămâne știrbiți de o parte importantă a identității naționale.
Ziua întâi: să fie sport. Nu ne-ar fi greu să ni-i imaginăm pe Adam și Eva făcând jogging prin Grădina Edenului, poate puțină echilibristică pe crengile copacilor ori aruncând cu un măr unul la celălalt. Însă în lumea reală, sportul nu-i deloc o poveste, iar pentru a demonstra cât de important a fost în viața omului, îl regăsim încă de la primele semne de comunicare – în peșterile preistorice, putem observa pictate scene de wrestling, înot sau tras cu arcul. La câteva mii de ani distanță, omul a început să-și cunoască atât limitele, cât și dorințele. Și, de atunci, totul a fost simplu: cei care depășeau limitele obișnuite erau sportivi, iar cei care se remarcau între ei erau zei. S-au construit locuri speciale, s-au instaurat antrenamentul, programul și competiția. Mulți își doreau, puțini reușeau, dar toți se adunau în jurul sportului, într-un fel sau altul. Și de atunci, așa a rămas până astăzi.
Sportul este cel care ne ține legați de trecut
Într-o mare măsură, pare a fi un lucru bun. Istoria obligă – asta am învățat în ultimii ani, tot uitându-ne în spate. Modele de ieri sunt etalonul celor de azi și nimic nu poate înlocui asta. „10“-le Nadiei, sferturile Campionatului Mondial de Fotbal, aurul lui Patzaichin, al Iolandei Balaș, al Gabrielei Szabo, al Elisabetei Lipă, al lui Marius Urzică – aur după aur, până departe, în 1952, când Iosif Sîrbu devenea primul olimpic român.
Problema este că nimeni nu vede dincolo de medalii și că istoria este privită unilateral. În spatele performanțelor nu stau doar munca și talentul, ci și implicarea continuă de a ține pasul cu evoluția. Câteodată este bun și privitul în curtea vecinului și se observă cum sunt „alte măști, aceeași piesă“ – regulile din teren au rămas la fel, însă felul prin care se obțin rezultatele s-a schimbat. Ghetele încă au crampoane, dar altfel față de acum 30 de ani, vâslele încă se folosesc, dar materialul este altul, bazinele încă au apă, dar tratată diferit, pistele încă există, dar zgura de alergat se simte altfel la picior. Unde mai pui că sportivul, acest supraom, are mai multe obstacole de înfruntat, întrebări cu un singur răspuns corect: Cât timp îmi dedic tehnologiei? Aleg banii mulți, într-un timp scurt? În ce investesc banii câștigați: în dezvoltarea profesională sau în bucuriile personale? Sunt țări care țin pasul cu schimbarea și se angrenează într-un maraton al susținerii sportivilor – noi, în schimb, așteptăm ca trecutul să ne împingă de la spate. În ecuația „sportiv talentat și muncitor + x = performanță“, necunoscuta încă rămâne pentru noi investiția. Poate că, din când în când, este bine să te uiți și în ograda vecinului pentru a-ți răspunde la întrebări.
Sportul este mândrie națională
Cotidianul se oprește atunci când se aude fluierul de start. Cineva, acolo, care a muncit zi-lumină, a hotărât să intre în competiție în numele României. Stema în dreptul pieptului, un tricolor mic pe cască, steagul-vâslă ieșind din apă, trei dungi colorate pe echipament, de-a lungul mușchilor încălziți, pregătiți. Toate acestea sunt milioanele de perechi de ochi care stau lipite de televizor, de urechi care ascultă la radio, sau de degete care frunzăresc înfrigurate ziarele. Ne unesc limba, cetățenia, același contur geografic în care ne aflăm. Și nu le putem spune decât „Mulțumesc“, simplu, sincer, ca expirația liniștitoare de după extaz – lor, celor care au ales ca în final, în dreptul locului I, să scrie România, și nu un nume personal, care au ales să cânte Imnul țării și nu o melodie impersonală. Și iată cum bucuria unui om nu ajunge să se împartă la câteva milioane, ci ajunge să fie înmulțită cu câteva milioane.
Sportul este speranță
Am tinde să spunem că răul este o constantă în viața omului obișnuit – de la problemele cotidiene la cele pe care le moștenești și până la câte un rău mare, periodic, care cuprinde omenirea în întregime, precum pandemii, războaie, calamități sau regimuri politice. Românii le-au avut și ei pe toate. Mergem cu istoria nu prea departe, 50-60 de ani, că parcă de acolo înainte ne sunt mai vizibile cicatricile și rănile. Închiși în colivia Europei comuniste, românii rareori își permiteau să privească printre gratii. Să spunem simplu că nu aveau timp, ocupați fiind să privească peste umăr, să își aleagă cuvintele, să măsoare felia de pâine și lingura de untdelemn, să apuce să doarmă după schimbul III, să lege nodul cheiței de la gât și să apreteze cravata de pionier. Sportul, însă, le-a arătat că viața înseamnă mai mult, chiar și pentru omul de rând, că există și alte tipuri de bine și, mai ales, i-a făcut să privească mai des peste Zid. Sportul le era bucuria pură – atunci, în minutele dintre două fluiere. Sportul i-a făcut să viseze – să ajungă și ei ca Nadia sau ca Duckadam, să ajungă și ei să vadă ce e dincolo. Fetița slăbuță din Onești, băiatul Deltei cu pagaia ruptă, mâinile magice de la Sevilla, săritura din Timișoara tocmai în istoria atletismului – ei și încă mulți alții – i-au făcut pe români să ridice privirea din pământ și inima să le urce în gât de emoție. Ei i-au făcut pe români să spere.
Sportul este bucurie gratuită
Psihologii spun că pentru o viață sănătoasă, echilibrată, trebuie să includem în program lucruri care ne fac fericiți și care ne ajută să evoluăm. După problema lipsei timpului, urmează cea a lipsei banilor. Accesul la cultură, la divertisment de calitate sau la mici bucurii precum o excursie în aer liber sau chiar masa luată în oraș sunt pentru mulți oameni de-a dreptul utopice. Bucuria competițiilor sportive este gratuită, este pentru oricine, este necondiționată. Că vorbim de pasionați înflăcărați, amatori de ocazie sau de-a dreptul neconectați la lumea sportivă, bucuria unei medalii, a unei calificări este pentru toți. Bucuria sportului se duce din gură-n gură. Bucuria sportului adună oameni. Bucuria sportului este când, după „Ai auzit că X a câștigat? Ai văzut că Y s-a calificat?“, pentru o secundă inima bate mai tare și chiar și cel mai indiferent om se deconectează de la prezent: „Da? Serios? Nu știam. Bravo lor“. Atât. Acea secundă de bucurie este gratis și nimeni nu o poate înlocui.
Sportul unește
Într-o lume dezbinată de idei, de probleme, de individualism, sportul aduce oamenii mai aproape. Îi avem pe cei care au umplut străzile, care strigau de bucurie, la unison, din balcoanele blocurilor și din curți, care zic un „Bravo!“ și un „Mulțumim!“ într-o postare pe social media. Nu există că cineva se bucură mai mult decât altcineva. Nu există că cineva a simțit emoția, presiunea, importanța mai bine sau mai mult decât altcineva. Sentimentele au atâtea chipuri câţi oameni există pe Planetă, însă sportul este unul – și este printre puținele lucruri care mai unesc astăzi oamenii.
Aici îi veți găsi pe cei care au adus bucuria, mândria, speranța pentru români, în 2022. Cei care ne-au unit, chiar și pentru o secundă. Cei care fac cinste trecutului și pentru care prezentul ar trebui să ofere mai mult.
Se încarcă comentariile...
