Gabriela Szabo / FOTO Arhivă

Campioană mondială şi olimpică la atletism, Gabriela Szabo (46 de ani) a povestit cum a atins culmile succesului într-un sport care astăzi nu ne mai oferă mari victorii şi a explicat de ce România trimite la Jocurile Olimpice din ce în ce mai puţini sportivi.

Numele ei a scris istorie în sportul românesc şi mondial, având o ascensiune fulminantă din momentul în care a păşit pe pista de alergare. Era elevă la Bistriţa când i-a fost descoperit talentul la un cros şcolar şi a fost îndrumată de diriginta ei către atletism, acolo unde avea să se remarce imediat. „La nici o săptămână eram în mijlocul plutonului, ca după nici trei luni să fiu eu cea care coordonează grupa“, povestea Gabriela Szabo într-un interviu pentru Radio România. Aşa începe povestea unei mari campioane care, de la vârsta de 15 ani, s-a aflat pe toate podiumurile competiţiilor europene şi mondiale, doborând recorduri şi oferind performanţe greu de egalat. A participat la două ediţii ale Jocurilor Olimpice, la Atlanta (1996), de unde s-a întors cu medalia de argint şi la Sydney (2000), unde a câştigat aurul şi medalia de bronz. În 1999, când a fost desemnată „Cea mai bună atletă a Europei“, „Atleta Anului“ şi „Sportiva Anului în lume“, după ce a cucerit trei titluri mondiale şi a câştigat turneul Golden League. În plus, ai fost declarată de 10 ori consecutiv cea mai buna atleta a României. Vreme de 11 ani, Gabriela Szabo şi-a împins limitele pentru a fi cea mai bună, retrăgându-se în glorie la 28 de ani, când suprasolicitarea şi-a spus cuvântul.

„Weekend Adevărul“: Ai început să practici sportul de la vârsta de 13 ani, după ce ai câştigat crosul şcolar şi ai fost direcţionată spre atletism. Ai ştiut din acea clipă că acesta era drumul tău?

Gabriela Szabo: Atunci când eşti copil şi intri pentru prima oară pe stadion, începi uşor-uşor să descoperi ce înseamnă acel sport, iar dacă mai ai şi norocul să întâlneşti antrenorul care te introduce treptat în tainele sportului, e greu să mai renunţi. Aşa a fost şi cu mine. Dacă astăzi, la 46 de ani, m-ai întreba ce aş fi făcut la vârsta aia, tot sport aş fi făcut, pentru că e un lucru extraordinar să practici un anumit tip de sport, indiferent că îl faci de performanţă, mai puţin de performanţă sau îl duci în zona de excelenţă sportivă. Eu încerc să le recomand părinţilor să-şi îndrume copiii spre sport, pentru că educaţia pe care ţi-o faci prin sport nu o întâlneşti nici măcar la şcoală – socializarea, disciplina, competiţia în stil de fair play, fără bulling. Şi pentru că se dezvoltă frumos, clar. Cât de frumos arată copiii care practică sportul, inclusiv ca postură, ţinută, tonifiere musculară! Îl vezi imediat pe stradă, că are o altă atitudine faţă de unul care stă toată ziua în faţa calculatorului. 

Profesoara de sport, care ţi-a fost şi dirigintă, ţi-a insuflat această pasiune. Cum ţi-o aminteşti?

M-a impresionat prima întâlnire cu ea. Venea din gimnastică ritmică şi era foarte frumoasă – era foarte înaltă, cu părul roşu, tuns bob, cu pistrui, cu ochi verzi, subţire, foarte elegantă, că gimnastele de la ritmică au o postură deosebită. A fost o chimie între noi, iar modul cum comunica, cum se implica la clasă, m-a făcut să o îndrăgesc foarte tare. Când jucam baschet, handbal, volei sau când făceam dansuri, ea era cot la cot cu noi, şi asta a făcut-o să fie foarte iubită de elevi. Îşi făcea ora cu pasiune. Şi implicarea ei extraşcolară era foarte activă. Mergeam cu ea la patinoar, la cinema, să culegem plante medicinale. Din păcate, a murit înainte de anul 2000, s-a îmbolnăvit foarte grav, dar până la deces am rămas în relaţii foarte bune.

Gabriela Szabo, alături de colegele de la CSS Bistriţa FOTO Arhiva personală

Prima casă, la 18 ani 

Mama ta nu a fost la fel de încântată de ideea că singura ei fiică a mers să facă sport de performanţă. Unde te vedea ea?

Nu ştiu unde mă vedea, dar după ce a înţeles pasiunea mea pentru sport i-a fost foarte greu să-mi interzică. Când am început să câştig medalii a fost foarte fericită. De la vârsta de 15 ani n-am mai depins material de familie. Fiecare bănuţ pe care îl câştigam încercam să îl pun într-un cont, să nu cer bani de la ei.

Cum e să câştigi bani de la o vârstă atât de fragedă? 

Eu am fost foarte precaută cu viaţa mea sportivă. Am fost foarte disciplinată şi m-am gândit întotdeauna la viitor, nu m-am gândit să-mi cumpăr ceva pe moment. M-am gândit să-mi cumpăr casă, iar la 18 ani am avut prima mea casă. N-am fost şi nu sunt o fire cheltuitoare. Sunt destul de cumpătată, pentru că banii se câştigă cu foarte mare greutate şi se cheltuie cu uşurinţă, aşa că sunt destul de atentă cu nevoile mele. 

Toţii banii pe tânăra speranţă 

Care e programul unui atlet de performanţă? Cât se antrenează într-o zi?

Mă trezeam la 6.30 în fiecare zi, la 7 eram la masă, la 9.50 eram în hol, începeam cu mobilitate, ieşeam la antrenament, mă întorceam undeva pe la 12-12.30. La 13 eram la prânz, la 14 eram în pat, la 16 eram la antrenament din nou, mă întorceam şi fugeam în recuperare. Seara la 19 eram din nou la masă, iar după aceea citeam foarte mult şi pregăteam a doua zi. Cam asta era viaţa de cantonament. Fără sâmbete, fără duminici, noi aveam pauză doar joia după-amiază şi duminica după-amiază. Îmi plăcea să spun că suntem ca soldaţii şi servitoarele în perioada interbelică. 

Cum îţi aminteşti momentul în care ai câştigat prima ta medalie de aur? 

În 1991, când am câştigat prima dată Campionatele Europene de Juniori de la Salonic, aveam 15 ani. S-a dat startul şi era o sportivă din Norvegia, care a condus într-un ritm destul de alert, am venit pe ultimii 400 de metri şi am câştigat. Şi îmi aduc aminte că domnul Cristian Ţopescu, care a fost comentatorul acelei ediţii, a venit la mine după competiţie, m-a felicitat şi mi-a spus că e foarte mândru că a putut să comenteze o asemenea cursă şi că îmi prevede un viitor foarte frumos. Dar eu nu am conştientizat cât de importantă era acea medalie decât puţin mai târziu. După aceea, în 1992, după Festivalul Olimpic al Tineretului European de la Bruxelles, Lia Manoliu, preşedinta Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, a venit la mine şi mi-a spus că este foarte bucuroasă să asiste la naşterea unei mari campioane. Asta mi-a zis ea şi asta mi-a rămas impregnat adânc în subconştient. M-a motivat, pentru că după acea cursă, Lia Manoliu dădea săptămânal telefoane la Federaţia Română de Atletism să se intereseze de mine, dacă sunt bine, dacă îmi lipseşte ceva. 

Gabriela Szabo / FOTO Getty Images

Cum a fost pentru tine prima participare la Jocurile Olimpice, în 1996, la Atlanta?

Eram foarte tânără, nu aveam mare experienţă şi nu ştiam ce înseamnă un asemenea eveniment grandios. Când am ajuns în Satul olimpic şi am văzut atât de mult zumzet, modul în care suntem organizaţi, am rămas impresionată. Însă, din cauza diferenţei de fus orar şi a umidităţii foarte mari, acomodarea mea a fost mai greoaie la Atlanta. Pentru noi, alergătorii de fond şi semifond, umiditatea e o mare problemă – te sufoci, pur şi simplu. S-a şi simţit că nu mi-am făcut bine acomodarea, pentru că nu m-am calificat în finala probei de 5.000 de metri, acolo unde eram, de fapt, favorită. M-am întors în Satul olimpic destul de tristă, dar m-am reîncărcat din toate punctele de vedere pentru cursele de 1.500 de metri. Argintul meu a fost singura medalie luată de România la atletism la olimpiada din ’96 şi a fost o mare bucurie. După cursă am început să plâng, dar de fapt a fost o descătuşare emoţională mai mult, pentru că „Uf! În sfârşit, s-a terminat! În sfârşit, am câştigat medalie! În sfârşit, mă întorc cu capul sus acasă!“.

Ce simţeai în momentele în care te aflai pe podium şi se cânta Imnul României?

Sunt trăiri unice, foarte greu de descris în cuvinte. Imaginează-ţi că sunt milioane de oameni care se uită la tine în momentul respectiv, un stadion se ridică în picioare, steagul tău stă alături de alte naţiuni puternice din întreaga lume. Vă daţi seama, steagul României a fost lângă Rusia. Uitaţi-vă şi astăzi, la scrimă, steagul României a stat lângă China. Adică, vezi cum România stă la aceeaşi masă cu ţările bogate în sport. Asta trebuie să înţeleagă şi oamenii din România, că prin sport vezi şi puterea ta ca naţiune. Te baţi cu marile puteri ale lumii. Sportul nu înseamnă doar pregătirea ta fizică şi mintea antrenorului. Ai nevoie de materiale de ultimă generaţie, de suprafeţe de antrenament moderne, de echipament, refacere, recuperare. Sunt şi alte forţe care trebuie să vină din spate şi să te ajute să performezi. Mergeţi în SUA să vedeţi cum arată o bază sportivă, apoi veniţi în România să vedeţi cum arată. Cu toate astea, mergem la Olimpiadă şi vedem că steagul nostru stă alături de al lor. 

Gabriela Szabo / FOTO Getty Images

„Adversarul nu se desconsideră niciodată“ 

Care au fost cele mai de temut adversare ale tale?

Trebuie să le întrebaţi pe ele (râde). Eu am avut un foarte mare respect pentru adversarele mele, dar timp de 11 ani am fost favorita probelor de semifond şi fond. Am dominat probele de 1.500, 3.000, 5.000 de metri, dar am avut respect pentru fiecare dintre ele. Ştiţi cum e, adversarul nu se desconsideră niciodată şi niciodată nu eşti învingător de la start. Şi asta nu o spun din corectitudine, ci pentru că aşa era. 

Ai legat o relaţie mai specială cu vreuna dintre adversare? 

Da, cu Svetlana Masterkova (n.r. – atletă din Rusia), dubla campioană olimpică din 1996 la probele de 800 şi 1.500 de metri. Ea mă considera sora ei de pe pistă pentru că o ajutam foarte mult în curse, întotdeauna ea îmi spunea: „Tu când vii în competiţie cu mine, ori alerg my personal best, ori fac cea mai bună performanţă. Întotdeauna mă motivezi să alerg mai bine“. Şi acum, când ne vedem, mi se adresează cu apelativul „my sister“.

În 1999 ai fost desemnată „Cea mai bună atletă a Europei“, „Atleta Anului“ şi „Sportiva Anului în lume“. În plus, ai fost declarată de 10 ori consecutiv cea mai bună atletă a României. Cum e momentul când atingi acest apogeu?

Este extrem de onorant şi e încununarea muncii tale de peste ani, a respectului pe care îl impui la nivel naţional şi internaţional cu rezultate. Câţi atleţi din lume se pot lăuda cu trei titluri de campion mondial într-un an? În 1999, când am fost declarată cea mai bună atletă şi cea mai bună sportivă a lumii, am câştigat trei titluri de campioană mondială la atletism. Sunt atleta care în 1991 a avut cele mai bune performanţe mondiale pe cinci probe –  niciun atlet din lume nu se poate lăuda cu aşa ceva. Am doborât recordul european în ’98, am câştigat şi Cupa Mondială, deci am avut nişte rezultate care sunt greu de egalat astăzi de un atlet, fie din România, fie din străinătate. 

Mergeţi în SUA să vedeţi cum arată o bază sportivă, apoi veniţi să vedeţi cum arată în România. Cu toate astea, mergem la olimpiadă şi vedem că steagul nostru stă alături de cele ale marilor puteri ale lumii.

Gabriela Szabo / FOTO Getty Images

„Mai bine să mă întrebe de ce m-am lăsat de sport decât să mă roage să mă las“ 

Ţi-ai anunţat retragerea, în februarie 2004, la vârsta de 28 de ani. Cum e acest moment pentru un sportiv de performanţă? Cum ştie când e timpul să pună stop? 

N-am ştiut că e momentul să pun stop. Începusem pregătirea pentru Olimpiada de la Atena, dar am abandonat cursa de 5.000 de metri de la Birmingham – am ştiut că este momentul să mă retrag din activitatea sportivă. Pentru un atlet de un asemenea nivel, să vină şi să abandoneze pe un stadion unde a doborât, cu un an înainte, un record mondial, e semnalul că trebuie să se retragă. Te afectează un asemenea abandon, mai ales într-un an olimpic. Am zis: „Nu. Mă retrag cu fruntea sus. Mai bine să mă întrebe lumea de ce m-am lăsat de sport decât să mă roage să mă las“. 

Ce s-a întâmplat după abandon?

Am venit acasă şi, cu ajutorul domnului preşedinte al COSR de atunci, Ion Ţiriac, am ajuns la o clinică de medicină sportivă din Freiburg – în urma investigaţiilor mi s-a pus diagnosticul de epuizare fizică. Ei mi-au spus că resursele mele energetice ar putea să se refacă în şase luni sau niciodată pentru sportul de mare performanţă. Şi n-am mai aşteptat. Am şi spus la momentul respectiv că mă pot trimite oriunde în lumea asta, că mintea mea nu mai poate. Se dădea o luptă între minte şi corp şi am luat o decizie de pe o zi pe alta, pe care mi-am asumat-o.

Cu cât timp înainte ai început să te simţi suprasolicitată?

După Olimpiada din 2000 simţeam deja că corpul meu a obosit. Eu oricum îmi propusesem să mă retrag după Olimpiada de la Atena. Dar n-am mai ajuns acolo. De la 15 ani am tras foarte mult şi am avut aşa rezultate, încât nu puteam să întind mai mult coarda, cu toate că se spune că probele de semifond şi fond pot să aibă longevitate. Aproape 11 ani am stat în topurile mondiale şi am fost cotată între primele trei atlete ale lumii. Spun, cu toată sinceritatea, că mă bucur că m-am retras la 28 de ani din activitatea sportivă, pentru că dacă mai împingeam lucrurile aşa şi reconversia profesională ar fi fost mai greoaie. Aşa, am avut timp să pun accent şi pe partea educaţională, cu toate că eu nici în timpul activităţii sportive nu am lăsat garda jos. În ’94 am intrat la facultate, mi-am luat licenţa în 2000, după olimpiadă, iar după ce m-am lăsat de sport, am continuat la master şi la doctorat. 

La noi există preconcepţia cum că nu se împacă sportul de performanţă cu învăţătura.

E greşit, pentru că educaţia şi sportul de performanţă trebuie să meargă mână în mână. Într-adevăr, în România nu s-a pus foarte mare accent pe partea educaţională a sportivilor. De aceea, au fost şi foarte multe comentarii răutăcioase în jurul lor. Eu am vrut să depăşesc aceste prejudecăţi. Vedeţi, încă o ambiţie de-a mea, n-am vrut să fiu dintre sportivii cărora li se spune „Un foarte bun sportiv, dar ştiţi, n-a citit în viaţa lui o carte“. Am vrut să demonstrez că se poate face şi sport de mare performanţă şi, în acelaşi timp, să se studieze la nivel universitar. Şi nu sunt singura. Sunt foarte mulţi sportivi care au pus accent şi pe zona academică. Eu am fost norocoasă că am avut în spatele meu un antrenor care a insistat foarte mult să nu lăsăm garda jos cu partea educaţională şi pentru asta îi mulţumesc.

FOTO Getty Images

Tânăr sportiv, fără adolescenţă 

Anul trecut ai pierdut-o pe mama ta. Cum a fost relaţia voastră?

Eu am avut o copilărie extrem de frumoasă şi de fericită. La 15 ani a trebuit, cumva, să mă despart de familie pentru că am fost selectată la lotul naţional, iar din acel moment, interacţiunea mea cu familia a fost destul de rară – 10 luni din 12 eram în cantonament. După ce am întrerupt activitatea sportivă, am reînceput să conştientizez ce înseamnă familia şi importanţa ei, iar atunci când i-am pierdut pe mama şi pe tata a fost o perioadă mai grea. La moartea tatălui (n.r. – în 2014) am avut alte trăiri, pentru că ştiam că se va întâmpla de la o zi la alta, pe când la mama a fost ceva neprevăzut. Ştiam că este foarte bolnavă, ştiam că se poate întâmpla, dar făceam eforturi foarte mari cu doctorii de la Spitalul Universitar să-i prelungim cât mai mult viaţa. De fiecare dată când ajungea la spital, o aduceam acasă după două săptămâni. A fost un şoc, deoarece cu o seară înainte de a muri, stăteam cu ea în salon şi am povestit, am zis că ne vedem a doua zi. De dimineaţă, am sunat-o că vin spre ea şi mi-a zis că nu se simte bine şi să vin repede.

Ai acest regret că nu ai petrecut mai mult timp cu familia?

Nu pot să zic că este un regret pentru că am încercat să recuperez după ce m-am lăsat de sport. Totuşi, am pierdut ca adolescentă nişte etape. Ştii cum e, pe la 14-15 ani stai mai mult cu mama prin bucătărie, înveţi nişte lucruri – eu le-am descoperit după 30 de ani, ceea ce mă amuza. Să gătesc împreună cu mama, să fac cumpărături cu ea, când eu eram deja căsătorită, a fost distractiv. Am un soţ extraordinar şi a înţeles.

Educaţia şi sportul de performanţă trebuie să meargă mână în mână. Într-adevăr, în România nu s-a pus foarte mare accent pe partea educaţională a sportivilor. De aceea, au fost şi foarte multe comentarii răutăcioase în jurul lor. Eu am vrut să depăşesc aceste prejudecăţi.

„Este o luptă continuă de a convinge oamenii că sportul nu este o cheltuială, ci o investiţie“  

Cum ţi s-a părut deschiderea de anul acesta de la Jocurile Olimpice, cu stadionul gol?

Eu de-abia am aşteptat să înceapă evenimentul, pentru că visul oricărui sportiv este să participe la Jocurile Olimpice. Mi s-a părut foarte tristă deschiderea, pentru că nu au fost spectatorii în tribună. Publicul dă o energie pozitivă fiecărui sportiv în parte, este busola din tribună că se întâmplă ceva fantastic, iar fanii vor să-şi vadă eroii în arenă. Aplauzele, respectul, energia spectatorilor contează foarte mult. Eu m-am bucurat că la Campionatul European de Fotbal autorităţile au dat voie să intre spectatori. Numai că niponii sunt mult mai precauţi decât europenii şi se vede, de altfel, în stricteţea din Satul olimpic, de pe stadioane, de pe stradă. Au o altă cultură, o altă educaţie şi au un respect foarte mare pentru persoanele în vârstă, pe care încearcă să le protejeze. Cert este că, indiferent că sunt comentariile pro sau contra cu privire la organizarea din acest an, eu mă bucur, ca om de sport, că putem să privim la televizor o asemenea competiţie.

România este reprezentată la Tokyo de 101 sportivi, dintre care 10 atleţi. Ce şanse are atletismul anul acesta?

Avem o delegaţie foarte mică, foarte puţini sportivi calificaţi la atletism, iar asta reflectă starea atletismului la nivel naţional. Aşa că haideţi să vedem ce facem de acum încolo, să dezvoltăm acest sport, nu pentru că l-am practicat eu, dar se spune că atunci când începe atletismul în cadrul Jocurilor Olimpice, începe cu adevărat olimpiada. Atletismul este sportul de bază. Ar trebui ca România să aibă foarte mulţi practicanţi de atletism, pentru că de aici se face selecţia şi la alte discipline sportive. Din păcate, numărul la atletism scade. Ceea ce am observat eu în ultimii ani e că sportivi care încep cu sporturile de echipă ajung să vină la atletism, ceea ce este foarte trist, pentru că atletismul este cel care dă mai departe la alte discipline, nu invers. Aşa că Federaţia Română de Atletism ar trebui după această olimpiadă să tragă linie şi să-şi regândească strategia pentru viitor, pentru că, în sport, orice decizie pe care o iei astăzi se vede în decurs de zece ani.

FOTO Getty Images

Un succes subfinanţat 

Cum ţi s-au părut reacţiile după ce Ana Maria Popescu a câştigat medalia de argint la scrimă? 

O felicit pe Ana Maria Popescu – a făcut o competiţie extraordinar de frumoasă şi ne-a ţinut pe toţi cu sufletul la gură. Medalia de argint face cât o medalie de aur în condiţiile date ale sportului românesc. Dar e o treabă care pe mine mă deranjează foarte tare: sâmbătă (n.r. – după finală), toată lumea se îngrămădea pe Facebook să o felicite pe Ana, mai ales din lumea politică, dar politicul nici măcar nu se uită la sport. Dacă privim per ansamblu, avem un buget derizoriu şi vom avea şi în continuare, pentru că totul va trece şi se va uita. Am văzut că, pentru mulţi, singurul lucru care a contat după câştigarea acestei medalii a fost câţi bani va încasa de pe urma acestei reuşite. Ceea ce mi se pare foarte trist, pentru că un sportiv care merge la JO nu se duce să câştige bani, ei vin la pachet cu medaliile. În alte ţări, o medalie olimpică este extrem de valoroasă, indiferent care este culoarea ei. Pentru mine, medalia Anei Maria Brânză este un succes al unui sistem care funcţionează aşa cum funcţionează, subfinanţat pe alocuri. Gândiţi-vă că sunt 11.000 de sportivi care vin într-un sat olimpic să câştige medaliile puse în joc. Concurenţa este foarte mare şi nu numai pregătirea face diferenţa, ci şi starea psihică din acel moment, cum ştii să gestionezi o asemenea emoţie. 

Din 2000 avem tot mai puţini sportivi la JO şi tot mai puţine medalii. Cum explici decăderea sportului românesc din ultimele decenii? 

În ultimii 15-20 de ani s-a investit din ce în ce mai puţin în sport, iar dacă se investeşte, nu se face pe un plan strategic. De exemplu, vine ministerul şi investeşte în cele 71 de federaţii sportive naţionale şi în cele 49 de cluburi. De trei ani, autorităţile locale au posibilitatea să investească de la un procent până la câte procente îşi doresc din bugetul total al unei primării în sport. Şi vedem că fiecare autoritate locală investeşte sume considerabile, dar în sporturile în care vrea politicul local. De aici, disproporţionalitatea de finanţare – sporturile care aduc medalii la competiţii sunt subfinanţate, iar sporturile care adună comunitatea sunt finanţate. Este bine, este rău? Îmi este greu ca om de sport să comentez. Uitaţi-vă că handbalul, la nivel naţional, este foarte finanţat aproape în fiecare comunitate, în fiecare mare oraş – dar noi nu avem echipă la olimpiadă. Sporturile individuale sunt total neglijate de autorităţile locale. Plus de asta, într-o comunitate există mai multe cluburi sportive: clubul sportiv şcolar, clubul Ministerului Tineretului şi Sportului şi al primăriei... Deci nu există o strategie clară şi coerentă de finanţare a sportului, este haotică – asta mă îngrijorează.

Sportul, o investiţie cu risc 

Cum stăteau lucrurile în vremea activităţii tale sportive?

Baza sportului în România, înainte şi puţin după anii ’90, stătea în cluburile sportive şcolare – toţi copiii din şcoală aveau posibilitatea să practice un anumit tip de sport. Acum, 80% din ce înseamnă sportul şcolar este sub umbrela Ministerului Educaţiei, nu în mâna Ministerului Tineretului şi Sportului. Cluburile sportive şcolare, în prezent, sunt subfinanţate, iar bazele sportive sunt într-o paragină de nedescris. Înainte, tot ce era mai bun în cluburile sportive şcolare mergea în cluburile sportive municipale, sau, dacă erau cei mai buni dintre cei mai buni, erau selecţionaţi de către marile cluburi. Acum, lucrurile astea au dispărut din strategia sportului românesc, din păcate. Această strategie, care a funcţionat impecabil în România, a fost împrumutată de o parte dintre marile puteri ale lumii, care au înţeles că aşa trebuie să funcţioneze corect un domeniu de activitate.

După retragere ai fost vicepreşedinta Federaţiei Române de Atletism. Cum s-a văzut atletismul din poziţia de vicepreşedinte al Federaţiei Române de Atletism?

Se vede total diferit, nu se compară. Când eşti pe pistă, vezi lucrurile din punctul de vedere al sportivului, că ţi se cuvine orice acum, nu există mâine, pentru că astea sunt pretenţiile tale de sportiv de mare performanţă, dar când ajungi în funcţia de vicepreşedinte este o luptă continuă cu fondurile, cu autorităţile, cu factorii de decizie. Inclusiv acum, ca director general al CSM Bucureşti, lucrez cu oameni care nu vin din domeniul sportului, nu înţeleg urgenţele. De exemplu, a fost un om politic care mi-a zis că în administraţie nu există urgenţe. „Înseamnă că nu vii din domeniul sportului“, i-am replicat. Păi dacă vine un sportiv care este în plină pregătire şi îţi spune că acum trebuie să îi dai apă, eu nu pot să îi spun că îi aduc mâine. Nu există aşa ceva, dacă vrem să facem sport de mare performanţă. Şi nu vorbim doar de partea de performanţă, ci şi la nivel de juniori. Este o luptă continuă de a convinge oamenii că sportul nu este o cheltuială, ci o investiţie. Indiferent că este o investiţie cu risc, ca în orice business. S-ar putea să investim şi niciodată să nu câştigăm medalii importante. Pot apărea şi lucruri neprevăzute, se poate accidenta, se poate retrage, se pot întâmpla foarte multe lucruri. Dar trebuie să investim atunci când simţim că există potenţial în acel copil sau în acel sportiv.

Există o disproporţionalitate de finanţare – sporturile care aduc medalii la competiţii sunt subfinanţate, iar sporturile care adună comunitatea sunt finanţate.

FOTO Getty Images

Ministrul care a triplat bugetul COSR 

În perioada 2014-2015 ai fost ministrul Tineretului şi Sportului. De ce ai decis să intri în lumea politică?

Am fost invitată la o discuţie de către ministrul de la acel moment, Nicolae Bănicioiu, care mi-a propus să vin în echipa lui şi să fiu consilieră pe probleme de sport. M-am gândit aproape trei luni, dar a fost o persoană extrem de perseverentă – zi de zi mă suna să mă întrebe dacă m-am decis, până într-o zi, când preşedintele COSR m-a sunat să mă întrebe de ce nu accept. Eu am venit din zona tehnocrată, nu am fost membru de partid. Dar trebuie să recunoaştem că în momentul în care ajungi în funcţia de ministru cu susţinerea unui partid, îţi place sau nu îţi place, automat ajungi în zona politică. A fost o experienţă importantă şi o foarte mare onoare să fiu ministru, chiar dacă au fost şi mulţi cârcotaşi. Vreau să extrapolez puţin şi să spun că atunci când colega mea, înotătoarea Roxana Mărăcineanu, cu care mă pregăteam în Franţa, la Olimpiada din 2000, a fost numită ministru al Sportului în Franţa, toată lumea a lăudat-o. Pe mine, aici, o parte m-a lăudat, dar o parte m-a şi criticat. În loc să zicem: „Da, domnule, avem un om de sport al nostru acolo, care poate să ne ajute“.

Simţi că ai reuşit să obţii ceva bun pentru sportul românesc în acel mandat?

Da, am realizat foarte multe lucruri de care acum sunt mândră. Probabil că una dintre greşeli a fost că nu am ştiut să promovăm la momentul ăla cât de multe lucruri am făcut. În primul rând, că s-a făcut Codul Fiscal pe sport –  TVA-ul era redus de la 22% la 6%. Apoi, am semnat protocolul de colaborare între Ministerul Tineretului şi Sportului şi Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei în ceea ce priveşte partea de infrastructură sportivă. Stadioanele pentru UEFA 2020 au plecat din mâna mea. Stadioanele de la Târgu-Jiu, Craiova, terenul de atletism de la Craiova şi bazinele de înot, la fel, au plecat din pixul meu. Deci, dacă astăzi se taie panglica pe ici, pe colo la infrastructură sportivă, toate vin din proiectul de 117 milioane de euro din mandatul meu. După aceea, reabilitarea complexurilor sportive naţionale; dacă vă duceţi la Snagov, unde se antrenează canotorii, astăzi este dat exemplu de toţi miniştrii, dar nimeni nu spune că a plecat din mandatul meu şi că eu sunt cea care a igienizat şi a reabilitat baza de la Snagov. Stadionul „Lia Manoliu“, Piatra Arsă, Bascovul, de asemenea, l-am reabilitat pentru Campionatul Mondial de Juniori la Kaiac-Canoe. Am organizat şi am adus Campionatul European de gimnastică la Cluj şi am încurajat federaţiile să aducă cât mai multe competiţii internaţionale în România. Am avut buget de pregătire pentru olimpiadă, pentru că sunt ministrul care a triplat bugetul la Comitetul Olimpic şi Sportiv Român. De atunci, niciun ministru nu a mai făcut un asemenea gest. În 2015, prin Hotărâre de Guvern, am crescut primele olimpice pentru sportivii din loturile naţionale şi olimpice. Am pus şi bazele programului „Pierre de Coubertin“ pentru dezvoltare a sportului de masă, ca federaţiile să-şi crească numărul de sportivi în cluburile din România.

Din 2017 eşti preşedinte al Clubul Sportiv Municipal Bucureşti, despre care ai declarat că este într-o situaţie deplorabilă. Ce ai reuşit să schimbi în aceşti ani, care e situaţia acum?

Am preluat clubul cu debite foarte mari, de 5,7 milioane de lei, identificate de Curtea de Conturi. A trebuit să facem comisii administrative, să identificăm toate astea şi să deschidem procese de recuperare ale acestor sume. La un moment dat, eram acuzată că am venit să deranjez anumite persoane – erau doar decizii date de Curtea de Conturi de ducere la îndeplinire. În ce priveşte partea bugetară, banii alocaţi de către Primăria Municipiului Bucureşti pentru CSM sunt insuficienţi pentru a ne desfăşura activitatea în condiţii decente. Toată atenţia noastră este pe echipa feminină de handbal, care este în Champions League, este în primele patru echipe din Europa, iar focusul meu şi al departamentului de handbal este în direcţia respectivă. Încerc să nu neglijez celelalte departamente care au o importanţă la fel ca a handbalului, din punctul meu de vedere. Încerc să păstrez un echilibru din toate punctele de vedere.

Mai este vreun lucru pe care ţi-ai fi dorit să îl faci în viaţă şi nu ai reuşit?

Sunt multe. De exemplu, visul meu este să mă întorc în oraşele unde eu am concurat. Mi-aş dori foarte tare să mă întorc la Sydney, Atlanta, Sevilla, Barcelona. Am câteva dorinţe pe care mi-aş dori să le duc la îndeplinire în curând. Şi mi-am mai propus să muncesc până la 50 de ani, adică vreo cinci ani de-acum înainte.

Numele: Gabriela Szabo

Data şi locul naşterii: 14 noiembrie 1975, Bistriţa

Palmares:

• În 1991, câştiga primele medalii de aur la Campionatele Europene de Juniori, la Salonic (3000m) şi la Bruxelles (1500m).

• În 1995, la Barcelona, a devenit cea mai tânără campioană în sală (19 ani). 

• În 1997, la Atena, a devenit prima româncă medaliată cu aur la Campionatele Mondialelor de atletism. 

• În 1996, a câştigat argintul la Jocurile Olimpice de la Atlanta (1500m).

• În 1998, a devenit singura sportivă din lume care, într-un singur an, a obţinut cea mai bună performanţă mondială la cinci probe: 1500m, o milă, 2000m, 3000m, 5000m

• În 1999, a fost desemnată „Atleta europeană a anului“, „Atleta Anului“ şi „Sportiva Anului în lume“, după ce a cucerit trei titluri mondiale în trei probe diferite: 5000m în aer liber (Sevillia), 1500m şi 3000m în sală (Maebashi). Tot în 1999, a câştigat turneul Golden League.

• În 2000, a câştigat medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Sydney (5000m) şi bronzul la proba de 1500 m. 

• În 2002, câştiga ultima medalie, de argint, proba de 1500 m, la Campionatele Europene de la Munchen.

• În 2004, şi-a anunţat retragerea din activitatea competiţională.

• În total, are în palmares şapte medalii de aur şi una de argint la Campionatele Mondiale, două medalii de aur, două de argint şi una de bronz la Campionatele Europene, iar la Jocurile Olimpice, a câştigat o medalie de aur, una de argint şi una de bronz. Ca junioară, a câştigat o medalie de aur şi una de argint la Campionatele Mondiale şi trei medalii de aur la Campionatele Europene. 

Studii şi carieră

• În 1999, a absolvit Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. A urmat cursurile de master ale ANEFS Bucureşti şi ale Universităţii A.I. Cuza din Iaşi.

• În 2009, a obţinut titlul de doctor în educaţie fizică şi sport în cadrul ANEFS Bucureşti.

• Din 2006 până în 2012, a fost vicepreşedinte al Federaţiei Române de Atletism.

• În 2007, a fost aleasă în Comisia feminină a Federaţiei Internaţionale de Atletism. 

• În 2011, a fost aleasă membră a Comitetului Executiv al Asociaţiei Europene de Atletism, iar vreme de opt ani a fost şi membră în Biroul Executiv al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.

• Între 2014-2015, a ocupat funcţia de Ministru al Tineretului şi Sportului, după ce cu un an înainte fusese consilier al ministrului Nicolae Bănicioiu.

• Din 2017, este preşedinta Clubului Sportiv Municipal Bucureşti.

Locuieşte în: Bucureşti