Fantoma lui Lăcătuş

Când eram mic, voiam să mă fac Lăcătuş. Şi nu ca să repar vreo broască. Eram supărat că nu aveam părul tare şi drept şi că bretonul nu-mi cobora peste urechi.

Eram tare în gură în faţa blocului după ce-l vedeam cum îi trăgea de stele pe generali „să sară cu prima la cap" şi îmi ascuţeam crampoanele de plastic de la tenişi ca să mă ştie şi pe mine toţi de frică. Mă certam cu arbitri imaginari, iar penalty-ul de la Sevilla, care a eliberat de complexe tot fotbalul românesc şi din al cărui tupeu s-a născut Generaţia de Aur, l-am bătut de sute de ori. Deşi, de cele mai multe dăţi, mingea nu mai cădea în poartă după ce lovea transversala.

Ieri, la aproape 25 de ani după ce Marius Lăcătuş s-a urcat în zborul de Sevilla, unde urma să-l facă pe nea Imi „cel mai mare antrenor din lume", un bărbat cu acelaşi nume a luat şi el avionul spre Spania. Din inerţia memoriei, camerele îl urmăresc.

Chipul îi e o mască de ceară pe care timpul s-a scurs, topindu-se în forme rotunjite, ca într-un tablou de Dali. I se pun întrebări, pe care Lăcătuş, „cel mai glumeţ fotbalist pe care l-am întâlnit", cum spunea Ienei, le-ar fi luat peste picior şi le-ar fi tras un şpiţ. Răspunde la toate, moale şi mecanic, împrumutând cuvinte de nicăieri. La o singură întrebare, nerostită, nu are răspuns: oare cum Dumnezeu se poate schimba într-atât un om? Închid televizorul. Nu vreau ca băiatul meu să se facă Lăcătuş.