De ce hibernăm noi în sport?!

Majoritatea pârtiilor de schi din ţară pot fi folosite doar pentru agrement

Jocurile Olimpice de iarnă se apropie cu paşi repezi. Cu toate astea, românii hibernează încă, gândindu-se parcă la cu totul altceva.

Totul pare învăluit într-o ceaţă profundă de tip bacovian. Aş putea chiar face pariu că doar unul din zece români au idee că Olimpiada se desfăşoară la Vancouver. A cui e însă vina pentru această lipsă totală de interes vis-a-vis de una dintre cele mai importante competiţii ale umanităţii?!

E un subiect delicat şi probabil nu ne convine deloc să recunoaştem că la ora actuală, din punct de vedere al sporturilor de iarnă, suntem undeva la nivelul unei „republici bananiere". Poate sună prea dur, dar matematic aşa este.

Atunci când nu mai cucereşti o medalie de peste patru decenii (bronz la JO 1968 la bob) şi nici măcar nu te mai apropii cu vreun sportiv de top zece, asta înseamnă că te ghidezi doar după principiul lui Pierre de Coubertain „important este să participi". O situaţie oarecum similară cu cea boberilor jamaicani, care făceau subiectul unui cunoscut film al anilor '90.

Opinia publică are nevoie ca de aer de legende. Este o chestiune demonstrată prin numeroase exemple de-a lungul istoriei. Şi azi, la ani buni după succesele Nadiei Comăneci sau ale lui Ilie Năstase, copiii se apucă de gimnastică sau tenis cu gândul că pot ajunge cândva ca aceşti„titani" ai sportului mondial.

Acolo unde nu există idoli, românii nu se înghesuie să îşi verse simpatia. Fără astfel de exemple şi noi, presa, avem o misiune infinit mai grea de a promova sporturile de iarnă în rândul unui public atras mai mult de alte ramuri sportive. Este un cerc vicios pe care doar o minune îl poate rupe. Jocurile Olimpice de la Vancouver reprezintă primul prilej în care putem „sparge gheaţa".

Şansele să cucerim o medalie sunt totuşi minime şi ele se leagă în totalitate de forma de moment a biatlonistei Eva Tofalvi, singura româncă ce a cochetat cu podiumurile concursurilor internaţionale în ultimul sezon. M-aş hazarda chiar să afirm că o medalie a harghitencei ar constitui un moment de cotitură în istoria sportului românesc.

Realist vorbind, trebuie să pornim totuşi de la premiza că nu vom lua nicio medalie. Pentru a nu ne mai lamenta la infinit că ducem lipsă de rezultate, o soluţie ar fi să pornim un moment zero şi în acest domeniu. Unii dintre cei implicaţi direct în conducerea structurilor sportive au înţeleles deja acest lucru şi au început să investească în infrastructură şi în sprijinirea tinerelor talente. Aşa se face că România va avea doi săritori cu schiurile la Jocurile Olimpice de la Vancouver, ambii sub 18 ani. Mai mult, la Râşnov este în plină construcţie o trambulină nouă pentru această probă, ceea ce ne dă speranţe că în viitorul nu prea îndepărtat vom conta şi noi în acest domeniu.

Un alt pas către creşterea interesului publicului către sporturile de iarnă ar fi şi organizarea mai multor concursuri pe plan intern. Din păcate, multe dintre Campionatele Naţionale ale diverselor ramuri sportive se desfăşoară momentan peste hotare din cauza condiţiilor proaste din ţară, lucru ce îi împiedică pe simpli suporteri să aibă contact cu profesioniştii.