Cele o mie de feţe ale crizei

Toamna anului 1992. Stadionul de rugby Steaua. Şi un derby între echipa bucureşteană şi Farul. La final, lângă vestiare, discutam cu antrenorii de atunci ai celor două formaţii de top din sportul cu balonul oval de la noi, Adrian Mateescu, respectiv Mihai Naca.

Amândoi plecaţi dintre noi, între timp. Cum reportofonul era pe atunci piesă rară, mi-am notat conştiincios, dar şi cu emoţii (eram debutant în meseria de ziarist) cele spuse de oamenii rugby-ului.

Ciudat sau nu, însă ei vorbeau despre criză. La un an după ce România bătuse Scoţia, la Bucureşti, şi la doi după ce câştigase la Auch, pentru prima dată, şi singura, cu Franţa, în Hexagon.

Ce însemna „criză" pe atunci? „Nu am reuşit să mai învingem Italia", declara unul dintre interlocutorii mei. Soluţii? „Colaborarea între cluburi", era una dintre ele.

Toamna anului 2001. Stadionul „Twickenham" din Londra. Echipa de rugby a României suferea cea mai grea înfrângere din istoria sa: 0-134 cu Anglia. Au urmat criticile. Venite din partea „opoziţie" - între timp, nici în rugby „puterea" nu mai avea adeziunea totală a oamenilor acestui sport. Iar după critici, unii şi-au dat demisia, alţii au preferat să fie schimbaţi.

O nouă criză, cu alte cuvinte. Ce se înţelegea prin „criză" atunci? Simplu: România nu numai că nu reuşea să câştige în faţa naţiunilor majore - Franţa, Ţara Galilor, Scoţia - pe care le învinsese până atunci, ci pierdea şi la diferenţe „astronomice" cu ele.

Toamna anului 2009. „Stejarii" pregătesc meciurile din Cupa Europeană a Naţiunilor, meciuri programate la primăvară. Meciuri pe care trebuie să le câştige, altfel România nu se mai califică la Cupa Mondială. Ceea ce ar fi o premieră. Una deloc dorită - în acest caz, sprijinul financiar primit din partea International Rugby Board fie nu se va mai acorda, fie va fi extrem de mic.
Rugby-ul românesc se confruntă, aşadar, cu o nouă situaţie de criză.

Ce fel de „criză"? Acum nu se mai pune problema nici să câştigăm cu Franţa, Ţara Galilor sau Scoţia. Nici măcar să pierdem la scor cu Anglia, fiindcă nu mai avem ocazia de a juca împotriva ei. Acum „criza" se traduce prin faptul că „stejarii" nu mai reuşesc să-i învingă pe georgieni, ruşi sau portughezi, cu care odinioară nici măcar nu discutam...

Criza de azi din rugby-ul românesc este, aşadar, una acută. Mai cu seamă că ea se face simţită pe fondul celei economice, care limitează resursele şi aşa mici ale sportului cu balonul oval de la noi.

Situaţia pare comparabilă cu cea din anii '50, doar că la mijlocul secolului trecut practicanţii acestui sport în România jucau mai mult cu inima şi mai puţin cu gândul la salariu sau la contul bancar. Realităţile sunt altele, iar principiile s-au schimbat.

Rugby-ul rămâne însă acelaşi, chiar dacă se joacă altfel acum. Mult mai în forţă, cu ceva mai mare viteză. Iar calea spre consacrare, care nu ţine neapărat de criza economică, este aceeaşi. Cu ambiţie se poate ajunge sus, în rugby-ul mare din Vest. Iar aceasta pare a fi singura portiţă de scăpare, singura modalitate prin care acest sport poate supravieţui la noi.

Vor avea „stejarii" de azi puterea de a deschide această portiţă? Vor reuşi ei să demonstreze că sunt capabili să se confrunte cu cei mai buni? Primul răspuns - să sperăm că nu şi ultimul - îl vom avea sâmbătă, la meciul cu Fiji. Meci care trebuie să facă uitată evoluţia dezolantă de la Piacenza.