Exclusiv INTERVIU Holy Molly: „Trăim într-o societate care nu recunoaște abuzul emoțional ca violență“
0Fenomenele precum body positivity și mișcarea #MeToo au devenit teme majore de discuție atât în spațiul internațional, cât și la nivel național, în timp ce promovarea mijloacelor prin care avem grijă de sănătatea mintală a devenit o sabie cu două tăișuri ce poate duce chiar la periclitarea ei prin raportarea la un standard de fericire imposibil de atins.
Într-o lume plină de filtre și standarde din ce în ce mai imposibil de atins, Holy Molly (29 de ani), pe numele ei real Maria Alexandra Florea, a ajuns în punctul în care a reușit să își asume imperfecțiunile inclusiv în social media, transmițând astfel cât de importantă este acceptarea de sine chiar și pentru cineva care evoluează în lumina reflectoarelor, unde vulnerabilitatea poate fi folosită foarte ușor împotriva ta, transformându-te în victima bullyingului.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu artista despre experiențele personale prin care a trecut în ceea ce privește aceste fenomene care au un ecou adânc – de la body positivity și sănătatea mintală, până la impactul mișcării #MeToo și nevoia de sprijin psihologic în fața traumei atât în general, cât mai ales în instituțiile de stat. Artista a povestit care sunt provocările pe care le întâmpină femeile, inclusiv ea însăși, într-o societate care în continuare judecă dur imaginea publică, dar și despre impactul emoțional pe care l-a avut asupra ei momentul în care a fost victima hackerilor în mediul online. Totodată, aceasta a dezvăluit cum promovarea constantă a unui „ideal de fericire“ a avut efecte negative asupra sănătății sale mintale, subliniind faptul că presiunea de a respecta aceste standarde îi poate face mai ales pe tineri să simtă că sunt mereu în urmă sau că nu fac suficiente lucruri în această direcție.
„Weekend Adevărul“: Am observat că ești foarte asumată în ceea ce privește modul în care te îmbraci, în imaginea pe care ți-o creezi în videoclipuri. Cum te raportezi tu, ca femeie și artistă, la fenomenul body positivity și cum ți se pare că este perceput în România?
Holy Molly: Simt că în România încă avem mult de lucrat la asta pentru că, pe de o parte, promovăm ideea de body positivity verbal sau prin mesaje scrise, dar, în același timp, vizual, ne asigurăm că fiecare poză este editată, că fiecare mic defect este ascuns. De ce? Pentru că ne confruntăm, într-adevăr, cu un bullying foarte agresiv în comentarii. Oricât de mult aș vrea să fiu optimistă și să spun că România se schimbă – și da, chiar se schimbă –, încă există rețele de socializare pe care le folosesc și eu și încerc să evit să citesc comentariile, dar nu doar pe cele legate de mine, ci în general. Observ că există o sete furioasă de a jigni și o nevoie de validare prin comparația cu cineva pe care poate îl percepi ca fiind „sub tine“. Da, sunt femeie și poate, într-adevăr, mă afectează mai tare. E important să fim conștienți că avem multe de corectat în modul în care ne raportăm acum la imaginea personală și la felul în care susținem sau nu susținem oamenii din domeniul public. De fapt, conceptul de „domeniu public“ s-a diluat enorm, pentru că practic toată lumea e vizibilă pentru toată lumea. Nu îmi place deloc direcția în care merg lucrurile. Chiar dacă sunt adepta unei imagini bine conturate și relevante pentru un concept, nu sunt deloc adepta editării excesive. Nu cred că mi-am ascuns vreodată vreun defect. Am avut norocul să fiu mai slăbuță, așa că, din punctul meu de vedere, nu am o problemă majoră, dar fața mea are semne și nu mi-am editat niciodată niciunul dintre ele. Am buzele puțin asimetrice – și așa rămân. Cu orice artist cu care lucrez pe zona de fotografie sau video, discut de la început și îi spun că nu vreau să îmi editeze pielea sau semnele de pe față pentru că le consider parte din călătoria mea. Încerc să îndemn atât femeile, cât și bărbații – dar mai ales femeile, care se luptă cu această presiune mai des – să își găsească confortul în propria piele. Poate că prin ceea ce transmit, prin modul în care mă port, îi conving să înțeleagă că felul în care te simți atunci când închizi ochii și dansezi în fața unei mulțimi este de zece ori mai important decât orice fotografie care îți este făcută în acel moment.
„...am ajuns să cad într-o capcană emoțională din care nu mai vedeam nicio ieșire.”
Cum crezi că ar putea ignora mai repede aceste comentarii negative și ar putea fi în armonie cu propriul corp?
Recomand cu toată convingerea terapia, participarea la workshopuri sau la cursuri de dans – toate activitățile care te ajută să te conectezi cu tine însuți. Este mult mai important felul în care te simți atunci când faci ceva, decât felul în care arăți. Mai mult decât discuțiile despre body positivity online, cred că fiecare ar trebui să facă măcar un lucru care să îl aducă mai aproape de propriul corp și modul în care se simte în propriul corp. Acestea ar fi recomandările mele pentru oricine se confruntă cu presiunea legată de imaginea personală. Uneori simt că există și presiunea asta de a schimba pe toată lumea, ceea ce nu e realist. Nu poți schimba o lume întreagă. Cred că poți să influențezi puțin câte puțin, prin câteva recomandări, câteva sfaturi sau prin momentele în care ajungi să atingi pentru prima dată pe cineva prin ceea ce spui sau faci. Dar, sincer, cred că schimbarea începe din fiecare dintre noi. Dacă fiecare ar aduce o mică schimbare în felul în care privește lucrurile, atunci, da, ar putea exista o schimbare colectivă, una care să se simtă la nivel social. De asta susțin ca fiecare să facă mai multe lucruri pentru sine – am fi o societate mult mai fericită.
Sănătatea mintală, dincolo de standardele imposibile
În ultima vreme, sănătatea mintală este un subiect din ce în ce mai mult abordat, dar, în același timp, apar și mulți așa-ziși specialiști. Cum te raportezi la acest fenomen?
Valul acesta m-a luat și pe mine, în care nu doar că am văzut că toată lumea pare specializată pe un anumit subiect, ci chiar am crezut că toată lumea a descoperit „secretul“, numai eu nu! E vorba despre cum îți vezi cariera, cum îți gestionezi viața, chiar și cum abordezi lucrurile mărunte... Promovarea într-un mod extraordinar de insistent a unui stil de viață „ideal“ devine uneori forțată și mulți oameni își pun la îndoială stima de sine: „Toată lumea merge la terapie, toată lumea s-a vindecat. Eu ce fac? Rămân în urmă?“. Cred că e o senzație pe care o avem mulți, să ne simțim depășiți într-un fel. Până la urmă, nici nu ai cum să promovezi aceste lucruri decât în online, pentru că este cel mai accesibil mod de a ajunge la oameni. Nu o să vezi psihologi sau antrenori pe stradă oprind oamenii să discute cu ei. Dar asta vine și cu o doză de superficialitate: cu cât promovăm mai mult acest „ideal“, cu atât parcă ne ascundem mai mult esența. Și așa se naște un ciclu de argumente și contraargumente.
Cum reușești să găsești un echilibru între aceste aspecte?
Orice aspect am discuta acum, pot să găsesc și argumente pro, dar și contra. Și poate că din acest joc de perspective reușesc să creez un echilibru – pentru că văd și avantajele, dar și limitele oricărui trend sau ideal promovat. Cred că e important să fie promovate, dar parcă uneori devin omniprezente. Toată lumea spune că nu trebuie să ne arătăm doar partea pozitivă în online, dar, pe de altă parte, știu și eu că atunci când am o zi proastă sau aflu ceva neplăcut, nu îmi vine să iau telefonul să împărtășesc asta cu lumea. Durerea e foarte intimă și simți nevoia să o trăiești doar tu cu tine sau cu apropiații tăi.
Fericirea și capcana emoțională
Pare că reușești să privești orice situație din mai multe unghiuri, ceea ce îți oferă o oarecare stabilitate. Totuși, ai menționat și o povară emoțională, una accentuată de așteptările sociale și de presiunea constantă de a te alinia la diverse standarde. Cum ai reușit, într-un final, să te eliberezi de ea?
Am avut o perioadă de epuizare emoțională. Când faci trecerea spre mentalitatea de adult, e ușor să te pierzi. Sfaturile sunt peste tot, acum chiar la un click distanță, și le preluăm pe toate de-a gata, ca și cum am crede că trebuie să le urmăm întocmai pentru a fi „adulți demni de societate“. Mi se părea că, pentru a mă simți bine, trebuie să fac multe lucruri pentru că vedeam constant oameni promovând diverse metode de „a fi bine“. Aveam impresia că, dacă nu fac sport, dacă nu merg la terapie, dacă nu meditez zilnic, dacă nu îmi notez gândurile în fiecare zi, dacă nu scriu o piesă pentru a canaliza asta în creație, atunci eu nu sunt bine. Însă programul nu îmi permitea să fac toate astea zilnic – și cred că niciunei persoane nu i-ar permite un astfel de ritm constant –, astfel am ajuns să trăiesc cu această presiune constantă sau limitare, crezând că voi fi bine doar atunci când voi avea timp să fac tot ce îmi propusesem. Așa am ajuns să cad într-o capcană emoțională din care nu mai vedeam nicio ieșire. Începusem să mă îndoiesc chiar și de momentele în care mă simțeam bine, considerând că acele clipe erau doar un val de adrenalină temporar. Aveam impresia că, pentru a mă simți cu adevărat bine, trebuie să rezolv multe la mine – ca și cum aș avea de îndeplinit o listă interminabilă pentru a fi o persoană demnă de iubire, apreciere, fericire. A fost o perioadă foarte grea, mai ales că a coincis cu pierderea a două persoane foarte apropiate. M-am simțit prinsă într-un vortex emoțional uriaș, fără să înțeleg cum am ajuns acolo. Dar, odată ce am început să mă vindec și să vorbesc despre asta, mi-am dat seama că, în mod paradoxal, pusesem o presiune imensă pe fericirea mea. Putem ajunge să punem o presiune foarte mare pe noi înșine în „a fi bine“. E absolut normal ca fiecare să aibă ritmul, spațiul și metodele lui, pentru că suntem complet diferiți. Din acceptare vine dezvoltarea. De la un an la altul, poate că vei vedea cum anumite lucruri nu mai funcționează pentru tine, iar asta nu e rău, ci e un semn că ai evoluat, că acele metode și-au făcut treaba. Dacă ceva nu mai are același impact, e timpul să treci la următoarea etapă, să explorezi ceva nou. Cred că e normal – ar fi ciudat să funcționeze la nesfârșit aceleași strategii și metode pentru toată lumea.
„Momentul în care știi să ceri ajutor este cel în care te maturizezi ca persoană“
Din experiența ta, ce ai sfătui pe cineva care se simte copleșit de toate aceste metode de dezvoltare personală sau chiar trenduri și nu știe ce să mai creadă?
Le-aș sugera tuturor să încerce diverse lucruri și să găsească ce funcționează pentru ei personal. Așa, fiecare poate avea o părere diferită – poate fi diferită de a colegului de muncă sau de a unui prieten –, dar este propria părere, formată în urma unei experiențe personale. Nu cred că ar trebui să mai blamăm lucrurile sau să tragem concluzii generale. De exemplu, nu aș spune că astrologia e un „nonsens“ și că ar trebui respinsă de toată lumea. Pe mine nu mă atrage, dar poate pentru prietena mea cea mai bună poate înseamnă o mare alinare, la fel de puternică cum este terapia pentru mine. Cred că fiecare ar trebui să se concentreze pe ce funcționează pentru el, fără să judece ce e „adevărat“ sau „bun“ doar pentru că funcționează diferit la altcineva. Dacă pentru mine funcționează să merg la masaj, poate pentru altcineva alergatul e o metodă mult mai eficientă. Eu caut mereu metode de a-mi curăța emoțiile, de a mă relaxa și, în același timp, de a învăța lucruri noi. Fiecare om are metodele sale, unice. Dacă pentru mine meditația nu funcționează, nu înseamnă că nu e eficientă în general – doar că mie nu mi se potrivește. Ideea e să găsim ce funcționează cu adevărat pentru noi și să urmăm acest drum, fără presiunea de a încerca metode care poate nu ni se potrivesc. Putem ajunge foarte ușor să ne încărcăm inutil. Și eu am trecut prin asta...
„Eram atât de speriată și atât de emoționată, încât nu puteam scrie clar și coerent în declarație modul în care s-au întâmplat lucrurile.”
Dar ce se întâmplă cu cei care nu au pe cineva alături sau care nu își permit să își împărtășească vulnerabilitatea?
Asta este o realitate pentru mulți. Lipsa unui sprijin sau a unor oameni cu care să rezonezi poate crea un mecanism de izolare. E nevoie de mult curaj să fii vulnerabil, iar atunci când nu ai pe cineva în fața căruia să-ți permiți această deschidere, e foarte ușor să rămâi blocat în gândurile tale. Uneori poate fi benefic să îți analizezi singur situația, dar când ești copleșit de emoții, nu ai claritatea necesară pentru a găsi soluții. Discuția cu o persoană obiectivă poate să îți ofere o structură, un echilibru. De multe ori, doar pentru că am vorbit cu cineva despre ce simt, totul a început să capete sens – ca și cum mi-am așezat gândurile într-un Excel și le-am conectat. Pe lângă faptul că m-am descărcat, mi-am dat seama că scenariul nu era atât de negru pe cât părea. Deci avem nevoie de oameni în jurul nostru, suntem ființe sociale, avem în spatele nostru mii de generații care au funcționat în comunități, deci contactul uman este esențial. Chiar și cei care au prietenii sau familia alături, dar aleg să nu vorbească, ar trebui să știe că a fi adult nu înseamnă să îți rezolvi totul de unul singur. Din contră, puterea de a cere ajutor este cea care ne dezvoltă cu adevărat. Momentul în care știi să ceri ajutor este cel în care te maturizezi ca persoană.
„Oricine are dreptul să fie crezut în fața unei traume“
„Weekend Adevărul“: Ai menționat cât de importantă este conexiunea umană și cât de vital este să putem cere ajutorul celor din jur în momente de vulnerabilitate. Însă, în societatea actuală, multor oameni – în special femeilor – le este greu să se deschidă și să îşi împărtășească experiențele negative din cauza presiunilor sociale și a riscului de a nu fi crezuți sau susținuți. Aș vrea să discutăm despre mișcarea #MeToo, care, pe lângă susținerea solidarității, a încercat să deschidă dialogul pe această temă sensibilă. Cum vezi tu această mișcare în România, simți că s-au făcut progrese sau mai avem de lucrat în această direcție?
Holy Molly: Mai avem foarte mult de lucru în zona asta și mă întristez de fiecare dată când trebuie să spun asta. Eu sunt, în esență, o persoană optimistă, cu o atitudine „flower power“, pură, care vede evoluția și binele din oameni. Poate tocmai de aceea, când trăiesc o dezamăgire, o simt mult mai profund, pentru că realitatea nu se potrivește cu imaginea aceea roz pe care o am în minte. Realist vorbind, nu stăm deloc bine la acest capitol. În cercul nostru restrâns de prieteni și colegi putem comunica deschis, putem avea discuții pertinente, bazate pe o anumită educație și inteligență emoțională, dar, din păcate, în exterior lucrurile stau diferit. Exteriorul e, sincer, destul de scary (n.r. – înfricoșător). Platformele de social media ne arată această realitate, societatea așa cum este ea, și vedem că suntem departe de a fi unde ne dorim. Există o evoluție, dar pentru victimă e în continuare extrem de greu să își facă publică experiența, să ceară ajutor. În plus, riscul este să ne pierdem în nuanțe și în gesturi sau afirmații cu subînțeles. Și vorbim de victime în general, nu doar de femei, deși ele sunt cele care se confruntă preponderent cu astfel de situații. Ai senzația că nu ai curajul să te deschizi complet până când nu simți că ai totul clar pentru tine. Și asta este o problemă, pentru că de fapt intuiția ne spune deseori când ceva e în neregulă, când există un subînțeles negativ în ceea ce se întâmplă. Dar mulți oameni se tem că nu vor fi înțeleși și așteaptă momentul în care totul explodează pentru a putea cere ajutor. Este o povară grea pentru că oamenii pot rămâne blocați în această așteptare, în teamă și în tăcere pentru perioade lungi de timp, ceea ce îi afectează enorm la nivel emoțional și psihologic. De multe ori, tocmai această stare de incertitudine și de frică pe termen lung poate fi chiar mai dăunătoare decât șocul inițial. În plus, cred că mai avem mult de lucru în ceea ce privește încrederea în autorități și, implicit, în a le cere ajutorul. Încă există un proces greoi. Dovezile nu sunt întotdeauna luate în considerare cum ar trebui, iar soluționarea unui caz durează prea mult, oamenii nu sunt întotdeauna crezuți și deseori sunt tratați cu superficialitate. Din păcate, asta anulează complet încrederea în autorități. Și aici mă refer în special la cazurile de violență emoțională, pentru că nu avem o cultură bine definită a înțelegerii zonei emoționale și psihologice.
Într-adevăr, cazurile de abuz emoțional de multe ori nu sunt luate în seamă sau sunt discreditate foarte repede...
Absolut. Trăim într-o societate în care, dacă nu există o dovadă fizică – o rană, o vânătaie – nu se presupune că a fost un act de violență. Vedem foarte des tendința asta de a discredita emoțiile celorlalți. De câte ori nu auzim expresii de genul „Alții au trecut prin mai rău, n-au pățit nimic“ sau „Ce-ți mai lipsește?“. Aceste reacții demolează complet încrederea unei persoane care are o problemă și are nevoie de ajutor. Iar dacă ajungi la punctul în care, după ce te-ai chinuit să îți găsești curajul să mergi la poliție, ți se răspunde astfel, îți pierzi orice speranță, pentru că de obicei acesta este ultimul pas – reclamația. Cred că e esențial ca în momentul în care o persoană face o plângere, să fie acolo un psiholog sau un consilier, în aceeași cameră, și să înțeleagă gravitatea experienței prin care trece persoana respectivă. Fără o astfel de susținere, suntem foarte departe de a avea un sistem care să aibă încredere oamenii și să înțeleagă profund ce înseamnă trauma, mai ales cea emoțională. Hărțuirea poate fi uneori doar într-o privire și poate să îți schimbe complet felul în care gândești, modul în care te vezi pe tine însuți, cum te îmbraci, cum te comporți pe stradă și până și felul în care îți porți geanta – mai strâns. Sunt niște nuanțe pe care nu le înțelegi decât atunci când ajungi să le trăiești pe pielea ta. De aceea, poate că ar fi necesar ca sprijinul psihologic să fie mult mai prezent în viața reală, în instituțiile unde e nevoie, ca o componentă obligatorie, nu doar o recomandare de genul „încearcă terapia“. Cineva trebuie să fie acolo, să se ocupe de asta în mod profesionist. De asta oamenii fac ani de studii și de specializare – pentru a-i putea susține pe cei care au nevoie într-un mod real, eficient, a-i înțelege prin ce trec din punct de vedere emoțional și a le fi alături. Toți știm cum funcționează sistemul, deci când dai o declarație ai nevoie de un sprijin din exterior, mai ales de un psiholog, care te poate ajuta să pui accentul mult mai mult pe niște lucruri, să le înțelegi și să le povestești în plângere. Altfel, poate omiți niște chestii importante și nu îți dai seama de asta în acel moment pentru că te afli într-un tumult emoțional.
Victima hackerilor
Ai avut o experiență personală legată de hărțuirea online și cred că e un exemplu foarte elocvent despre impactul emoțional al unor astfel de situații. Poți să ne povestești?
Da. Acum trei ani am fost victima unui atac cibernetic. Am primit un e-mail care părea foarte bine redactat, cu un aspect profesional, de parcă ar fi fost de la Facebook. În momentul în care l-am deschis, mi-a fost furată parola de la Facebook. Am avut nevoie de soluționare rapidă, dar din păcate procesul a fost și este extrem de anevoios. Mi-am dat seama de gravitatea situației când mama m-a sunat și mi-a spus că cineva a intrat pe contul meu și a publicat un video ce conținea pornografie infantilă. A doua zi am mers la poliție să dau declarație în încercarea de a identifica persoana care mi-a spart contul sau măcar să mi-l închidă ca să nu am numele asociat cu un astfel de conținut. Dar revenim la faptul că emoțiile au putere și nu contează gravitatea evenimentului, ci gravitatea emoțiilor. Eram atât de speriată și atât de emoționată, încât nu puteam scrie clar și coerent în declarație modul în care s-au întâmplat lucrurile. Am chemat-o pe mama pentru că eu nu eram în stare să verbalizez o chestie foarte simplă, și anume faptul că mi s-a postat pe cont un filmuleț cu pornografie infantilă. Într-un astfel de caz, care nu era o situație de viață și de moarte, ci una din spațiul online, n-am fost destul de stăpână pe mine să-mi organizez ideile clar cu ajutorul unui polițist lângă mine, într-o instituție de stat. Deci e clar că atunci când vorbim de un eveniment grav și în mediul fizic, palpabil, cantitatea de emoții este atât de mare încât tu nu poți să mai spui nimic, te blochezi sau uiți detalii importante din cauza traumei de care creierul încearcă să se protejeze. De aceea, cred că este vital ca, în astfel de situații, să fie un specialist lângă tine care să știe cum să te ghideze, să extragă informațiile necesare în favoarea ta. Acest tip de asistență ar trebui să fie accesibil pentru oricine, indiferent de statut, ocupație sau venit. Oricine are dreptul să fie crezut și susținut în fața unei traume, pentru că emoțiile sunt reale pentru fiecare dintre noi, indiferent de gravitatea aparentă a evenimentului.
Se încarcă comentariile...
