INTERVIU Dan Byron, artist: „Am cântat pe stradă pentru bani de buzunar, dar am învăţat multe despre emoţii“
0
O decizie asumată, luată după un concert al trupei Jethro Tull, i-a ghidat toată viaţa lui Daniel Radu, cel care a devenit cunoscut sub numele de Dan Byron.
Muzica i-a fost mai întâi salvare şi chin, dar l-a urcat pe scenă încă de la vârsta de 6 ani, ceea ce l-a determinat să nu mai aibă emoţii când performează. Mai târziu, chiar dacă l-a purtat prin Şcoala Militară, unde a avut multe de îndurat, prin intermediul ei Dan Byron (44 de ani) şi-a îndeplinit visul mult aşteptat: propria trupă. „Weekend Adevărul“ a discutat cu fondatorul trupei byron despre copilăria din Pantelimon, în care muzica l-a ţinut departe de golănisme şi când asculta pe ascuns, în perioada comunistă, casetele trase de tatăl lui, perioada petrecută în Şcoala Militară de Muzică, atunci când a cunoscut în profunzime natura umană, dar mai ales despre parcursul lui în muzică şi cum a ajuns de la repetiţiile într-o sală în care nu era nici măcar electricitate, la concerte susţinute în toată ţara, inclusiv la Living Rock 2022, care are loc în perioada 19-21 august pe Plaja Tuzla.
„Weekend Adevărul“: Ştim despre tine că ai copilărit în Pantelimon şi de mic ai intrat în lumea muzicii. Cum arăta copilăria ta acolo?
Dan Byron: Am avut o copilărie normală din Bucureştiul vremurilor respective. Zona Pantelimon era una destul de săracă, dar era mult mai populată de golani şi persoane cu caractere dubioase. Părinţii ne-au dat pe mine şi pe fratele meu la muzică pentru a scăpa de acea influenţă, să facem ceva frumos. Aveam 6 ani atunci, iar în primii ani m-am chinuit puţin. A fost şi frumos, dar şi foarte greu, pentru că de trei ori pe săptămână mergeam şi la şcoala de muzică, unde aveam trei ore de instrument şi una de teorie. Aveam un program strict, nu eram niciodată liber să stau cât vreau la joacă.
Cum de v-au dat la muzică şi nu la altceva?
Pur şi simplu le-a plăcut lor, probabil li s-a părut mai nobil. Ei mai cântau acasă de plăcere. Tata cânta rareori la acordeon, iar mama făcuse parte dintr-un grup de mandoline în copilărie, dar nu mai ştia să cânte ca la vremea respectivă.
Şi ai urcat de mic pe scenă?
Da, la 7 ani eram deja pe scenă, pentru că în fiecare trimestru trebuia să avem spectacole. Aveam o sală mică de spectacole, ne acompania cineva la pian şi trebuia să prestăm.
Îţi mai aminteşti ce impresie ţi-a lăsat primul spectacol? Te priveau atâţia oameni...
Eram foarte emoţionat, dar mi-a folosit mai târziu. Acum nu am niciodată astfel de emoţii. Am emoţii foarte rar, atunci când am îndoieli tehnice şi nu sunt sigur dacă totul este pregătit cum trebuie şi va funcţiona conform planului pentru show.
Fan Michael Jackson
Şi la ce instrument ai cântat prima dată?
Am început cu vioara, pentru că la clasa I instrumentele la care poţi cânta sunt limitate. Abia în clasa a V-a am trecut la flaut deoarece părinţii şi-au dat seama că vor să mă dea la Liceul Militar de Muzică, iar acolo nu există vioară, ci doar instrumente de suflat.
De ce au ales să te pregătească pentru Şcoala Militară?
Aşa erau vremurile şi mentalitatea de atunci – să ieşi repede pe un salariu şi să ai un loc de muncă sigur. Mulţi cred că pe vremea lui Ceauşescu toţi aveau de muncă, dar nu este aşa. Era foarte greu să ai un loc de muncă. Liceul Militar de Muzică era o opţiune foarte bună pentru că ieşeai pe salariu foarte repede – la 19 ani deja câştigai bani, erai încadrat, aveai ceva foarte sigur, iar societatea privea militarii cu respect.
Ce muzică ascultai în copilărie?
La noi în familie era un fel de legendă despre Elvis Presley, care era considerat cel mai tare, doar că nu aveam nicio casetă cu el. Nu aveai de unde să obţii aşa ceva. Îmi amintesc că tata avea câteva casete pe care le ascultam pe ascuns, pentru că nu aveam voie să umblu la casetofon. Îl ţinea într-un sertar la care, culmea, aveam acces, dar nu aveam voie să îl folosesc. Era precum legea – poţi face, dar nu ai voie. Eu şi fratele meu ascultam pe ascuns casetele din casă – câteva piese pe care le trăsese tata. Dar la televiziunea bulgărească mai vedeai câte un videoclip – ştiam că există Michael Jackson, pentru care am avut o mare pasiune când eram mic.
Ai fost şi la concertele lui din România?
Am mers la concertul lui din '96, pentru că în '92 a fost complicat pentru că era foarte scump biletul, iar eu abia intrasem în clasa a IX-a. Cei de la Liceul Militar ne lăsau să mergem dacă aveam bilet, dar eu nu aveam. Am descoperit de curând că biletul era de fapt foarte ieftin, sub 10 dolari, dar pentru noi, la acea vreme, reprezentau mulţi bani, mai ales că salariul era până în 50 de dolari.
„Vrei să mă mai ai?“
La Revoluţie erai destul de mic, dar îţi aminteşti ceva din acea perioadă?
Îmi amintesc că noaptea auzeam în depărtare focuri de armă, iar prin faţa blocului treceau tancurile. La un moment dat l-am întrebat pe tata foarte direct de ce nu iese în stradă, iar el s-a uitat foarte ironic la mine şi mi-a spus: „Vrei să mă mai ai?“. Dacă ieşeai, riscai să nu te mai întorci. Niciunul dintre noi nu a făcut nimic. Înţelegeam ce se întâmpla atunci. Chiar dacă eram mic, în jurul meu se vorbea tot timpul de anticomunism şi împotriva lui Ceauşescu şi nu aveam cum să nu aud. L-am văzut pe tata plângând, ceea ce se întâmpla foarte rar, când a fugit Ceauşescu cu elicopterul, iar atunci mi-am dat seama că situaţia este gravă. La televizor se vorbea foarte mult de terorişti şi de reinstaurarea lui Ceauşescu pe scaunul prezidenţial. Am auzit toate acele prostii.
Deci ai intrat la Şcoala Militară. Cât timp ai studiat acolo?
Am rezistat doi ani şi un trimestru. Am plecat pentru că nu era bine. Pe lângă regulile specifice, a contat şi factorul uman. În momentul în care unui comandant i se pune pata pe tine şi începe să îţi dea mult mai mult decât poţi duce, la un moment dat cedezi. Am făcut de două-trei ori planton 1,2,3, ceea ce însemna că nu dormi toată noaptea, ceea ce era ilegal. De asemenea, am făcut grupă la bucătărie, deci 24 de ore nu mai aveam şcoală, trebuia să stau doar acolo, să spăl, să curăţ cartofi. În ultimul trimestru, eram mai mult grupă la bucătărie decât la şcoală. La un moment dat, am cedat. Dar şi eu făceam prostii – cu orice ocazie fugeam în oraş, unde mă tot prindeau. Odată am sărit gardul direct în capul unuia care era căpitan în unitate, m-am speriat şi am luat-o la fugă, iar seara, când s-a făcut adunarea, m-a recunoscut.
Nu te simţeai bine acolo...
De la început nu credeam în şcoala asta, iar apoi m-a adus la capătul puterilor.
Concertul decisiv
Atunci ai învăţat să cânţi şi la alte instrumente?
Am învăţat să cânt la chitară pentru că îmi era la îndemână. Aveam o magazie de instrumente, iar elevul care răspundea de ele îmi era prieten şi mi-a dat o chitară pe care nu o folosea nimeni. Apoi mi-am făcut rost de metode de chitară şi am învăţat uşor-uşor de unul singur.
Când a început să îţi placă să faci muzică, să devină o pasiune?
Când eram în Şcoala Militară am prins un festival care se ţinea pe Stadionul Dinamo, unde am văzut două concerte – Paradise Lost, la care m-a impresionat atmosfera de concert, şi Jethro Tull, o trupă din curentul de rock progresiv al anilor '70, care m-a impresionat foarte mult, mai ales că vocalistul lor este şi flautist. În seara aceea am luat hotărârea să am o trupă şi să ajung pe scenă. Din acel moment am făcut totul pentru a ajunge unde sunt astăzi.
Şi ce a urmat?
Atunci am făcut parte şi din prima trupă, înfiinţată de fratele meu, şi cântam, aşa cum ne pricepeam noi, coveruri după Queen. Atunci eram în schimbare de voce, iar eu din prima îmi alesesem ce era mai greu. Nu am rezistat prea mult, am făcut doar câteva repetiţii.
Din toată perioada aceasta de Şcoală Militară, ai rămas cu ceva bun?
Probabil că pacifismul mi se trage de acolo: nu am pus mâna pe nicio armă până acum şi nici nu am de gând să o fac. Războiul mi se pare cel mai tâmpit lucru care s-a putut întâmpla vreodată. Toată experienţa aceea mi-a adus o înţelegere mai profundă a naturii umane, la o vârstă destul de fragedă.
Dar în cele din urmă ai ajuns la Colegiul Naţional „Dinu Lipatti“, înconjurat de muzică...
A fost destul de complicat, pentru că m-am mutat în mijlocul anului şi nu aveau locuri decât la teorie muzicală, dar mi-a prins foarte bine. Teoria muzicală este o bază pe care toată lumea trebuie să o aibă.
Strada şi emoţiile
Care sunt cele mai pregnante amintiri ale din perioada liceului sau lucruri care te-au influenţat mai târziu în cariera muzicală?
În primul rând, pentru a putea face faţă societăţii, a trebuit să cânt pe faţă pentru că nu aveam bani de buzunar. La noi nu se purtau banii de buzunar (râde). Pe stradă m-am întâlnit cu tot felul de oameni şi am învăţat multe, inclusiv despre emoţii.
Ţi s-a întâmplat să te întâlneşti cu persoane cunoscute şi să aibă reacţii ciudate la adresa ta?
Treceau vecinii pe lângă mine râzând. La vremea respectivă, dar şi acum, cântatul pe stradă era egal cu cerşetoria, lumea nu vedea niciun factor artistic, ci considera că stai cu mâna întinsă pe stradă.
Părinţii tăi ştiau că faci asta?
Le-am spus înainte de a ieşi pe stradă că vreau să văd cum e şi m-au susţinut. Pentru ei era un stres faptul că nu aveau să îmi dea bani de buzunar şi ştiau că ar trebui.
Presupun că era greu să cânţi pe stradă, să fii atât de expus...
După o vreme, nu îţi pasă, treci peste orice. În schimb, exerciţiul de atunci – cântatul pe stradă, mai ales cânt era cald, mi-a prins bine. Atunci cântam la rece, deci trebuia să cânt foarte tare cu vocea, altfel nu eram auzit. Cântam zilnic câteva ore pe stradă, la un volum mare.
Dar apoi ai cântat şi în alte trupe...
Da, eram mereu noul-venit, iar prima trupă cu care am intrat pe scenă în adevăratul sens a fost Gaze Roze, în '95.
După liceu ai dat la Conservator, unde ai picat prima dată. Ce s-a întâmplat?
Voiam să dau la Pedagogie Muzicală şi era un examen foarte greu. În anul următor m-am dus pregătit pentru un astfel de examen, dar nivelul învăţământului începuse să scadă, iar nevoia lor de studenţi era din ce în ce mai mare. Meditaţiile m-au ajutat foarte mult în viaţă, nu neapărat doar pentru examen. L-am avut profesor pe Valentin Petculescu, care m-a instruit cum să învăţ logic.
Fuga de armată
Cum au fost anii tăi de studenţie la Conservatorul din Bucureşti?
Am pierdut multă vreme. Câteva cursuri erau foarte faine, ţinute de profesori grei, dar restul mi se păreau degeaba.
Apoi ai plecat în Cluj-Napoca...
Mă împrietenisem foarte bine cu cei din Kumm, iar la un moment dat mi-au propus să intru în trupă, ceea ce însemna să mă mut la Cluj, deci nu mai puteam continua Conservatorul. Eram într-o perioadă foarte instabilă a vieţii mele, iar în Bucureşti nu mai aveam niciun motiv să stau. În acelaşi timp, Kumm, pentru mine, era trupa vieţii – mergeam la toate concertele lor din Bucureşti. Când m-au invitat în trupă, nu aveam cum să spun nu. Am lăsat totul în urmă şi în decembrie 2001 m-am mutat în Cluj. Pentru mine era un vis să fac muzică cu cei din Kumm. În prima perioadă, am scris foarte repede un album, l-am tras şi l-am lansat în mai 2002.
Iar la Cluj ai dat din nou la Conservator. De ce?
Voiam să scap de armată, pentru că îmi venise ordinul de încorporare acasă. Am studiat doi ani la Compoziţie, pentru că după admitere eram în primii zece şi puteam alege secţia pe care voiam să o studiez.
„Când am făcut turneul internaţional, am înţeles de ce Iron Maiden a strigat la Polivalentă «Bună seara, Budapest!»“
Prima trupă, byron, cum a luat naştere?
Prima dată am făcut Byron în 1998, fiind prima trupă pe care am înfiinţat-o. Mă angajasem ca profesor suplinitor de muzică pentru că trebuia să îmi plătesc meditaţiile pentru admiterea la Conservator. Eram şi diriginte la clasa a V-a. La un moment dat, m-am întâlnit în cancelarie cu un alt „pletos“, la vremea respectivă având şi eu părul lung, care era fiul profesoarei de sport. M-am împrietenit instant cu el şi am făcut prima trupă. Repetam câteva ore în weekend în subsolul blocului său. În acea cameră nu era absolut nimic, iar curentul îl trăgeam pe geam. Ulterior, am reuşit să ne facem rost şi de o sală de repetiţii care era puţin mai mare decât un dulap, într-o clădire în care, în aceleaşi condiţii, repetau şi cei de la Timpuri Noi. Aveam obligaţia, o dată pe an, să cântăm pentru cei care deţineau sala.
Byron – rebelul perfect
De ce numele de byron?
La un moment dat, când făceam repetiţii, chitaristul a venit cu un formular de înscriere la un festival sau concurs de studenţi, iar noi voiam să ajungem pe scenă, dar nu aveam un nume pentru trupă. În perioada aceea citeam Lord Byron, care îmi stârnise interesul din mai multe puncte de vedere. Mi se părea rebelul perfect, iar numele lui suna bine, astfel că am denumit trupa aşa.
Dar cum de s-a destrămat?
În 2000 începusem să cânt blues prin cluburi, trăsesem nişte albume pentru o trupă germană de black metal, Agathodaimon, alături de care am mers în turneu. Începusem să am alte perspective şi planuri şi, în plus, nu reuşeam să menţinem o formulă care să aibă şi sens. În continuare eram eu şi Cristi Răducanu, dar restul „trupeţilor“ nu mai erau aceiaşi şi tot încercam să găsim oameni alături de care să facem o trupă bună, dar nu am reuşit să găsim. Nu făceam bani, nu aveam nicio perspectivă, aşa că era greu să găseşti pe cineva care să vrea să ni se alăture.
A fost primul tău turneu internaţional...
Da, şi singurul turneu profesionist pe care l-am făcut vreodată – era organizat de o agenţie specializată, aveam autocare speciale de turneu, dar au rămas cu datorii, iar eu am plecat acasă cu buzunarele goale.
Cum a fost experienţa pentru tine?
În fiecare seară, timp de o lună, am fost pe scenă. Atunci i-am înţeles pe cei de la Iron Maiden, când în '95, la Sala Polivalentă, au spus „Bună seara, Budapesta!“. După primele zece concerte nu mai ştii pe unde te afli.
După perioada petrecută în Cluj, ai revenit la Bucureşti, unde câţiva ani mai târziu, în 2006, ţi-ai înfiinţat trupa ta, byron. Cum te-ai decis că era momentul?
Cântam în Urma, unde eram personaj secundar şi nici nu voiam să fie altfel, dar voiam să am un proiect al meu, solo. La un moment dat, mi-am dat seama că nu voi putea merge cu două proiecte în paralel, aşa că am ales să mă dedic trupei mele. De atunci, trag la trupă împreună cu Codruţ Dumitrescu, care este manager. Între timp, oamenii care lucrau la început în jurul trupei byron şi-au făcut agenţie, iar în prezent se ocupă de aproximativ 15 trupe.
Un nou album
Iar de atunci aţi mers tot înainte...
Da, am trecut prin multe împreună. Am avut perioade în care am cântat şi în formula de patru. Dar apoi am vrut un sunet mai bogat şi mai multă libertate pe scenă pentru a putea comunica cu publicul.
Dar cum de ai păstrat numele de byron?
Mie mi-a venit porecla după ce am înfiinţat prima trupă, în '98, când mi se spunea Dan de la byron. Apoi, pe primul disc pe care am apărut, cel al solistului de la Agathodaimon, care era român, am fost trecut de el cu numele Dan Byron. Când am vrut să îmi fac proiectul solo, bineînţeles, nu avea cum să se numească altfel. Ulterior, proiectul solo a devenit o trupă, dar numele a rămas.
Cum arată rutina ta dinaintea unui concert?
Am grijă să îmi încălzesc vocea foarte bine şi, de obicei, aşa îmi încep ziua concertului. Apoi mănânc alimente uşoare, care conţin mai multă apă, şi consum cafea cu aciditate mică. Alcool nu beau niciodată înaintea unui concert. De asemenea, am grijă să dorm cât mai mult şi bine în noaptea dinaintea unui concert.
Care sunt planurile de viitor pentru byron?
Avem concerte, dar să vedem ce se va întâmpla, pentru că numărul de îmbolnăviri de COVID-19 a început să crească din nou. În prezent, ne pregătim pentru albumul următor, pe care sperăm să îl scoatem în toamnă, dar efectiv nu avem timp. Astfel că, probabil, va fi lansat primăvara viitoare, iar până atunci mai scoatem single-uri. Se lucrează.
Se încarcă comentariile...
