Interviu Deliric, despre colaborarea cu Silent Strike și cum a schimbat pandemia industria muzicală. „Hip-hopul a devenit foarte critic“
0Ca un adevărat Pygmalion, Răzvan Eremia (43 de ani) l-a modelat pe Deliric – încă din anii ’90, în cartierul Colentina (nici Bronx, nici Detroit), cu cartea în mână și cu urechea lipită de casetofon. Superputerea lui a fost că a știut de mic ce vrea să facă în viață – și să își aleagă caseta potrivită, cea a rapului.
La începutul acestei veri, Deliric a scos cel de-al treilea album alături de Silent Strike, la nouă ani de la debutul acestei colaborări made in Heaven – o combinație demnă de perfecțiune între instrumentalul electrizant și versurile ludice, dar cerebrale. Între lansarea albumului și primul concert de promovare care a avut loc la Arenele Romane, „Weekend Adevărul“ a încercat să afle mai multe despre cine este Deliric – omul și artistul –, deslușind și deșirând trilogia pe care a lucrat-o, a mototolit-o, a băgat-o la sertar și a trecut-o pe curat.
„Weekend Adevărul“: Cum ți-a fost ziua până acum?
Deliric: M-am trezit la 5 dimineața, am băgat niște muncă la calculator... Bine, am încercat să înving insomnia până la 6 fără ceva. Am făcut treabă până la 9 și ceva și m-am culcat iar, până la 11. E una dintre zilele fericite când reușesc să mai adorm la loc. Mintea mea nu stă locului și nu reușesc mai mult de cinci ore să dorm. Când mă trezesc sunt ca un computer nou. Când mă trezesc noaptea, deja repet versuri în cap, două strofe deodată. Știu ce am de făcut – instant, până să apuc să beau apă. Nu e sănătos (râde).
Compensezi măcar adormind mai devreme? De regulă artiștii spun că adorm târziu, se trezesc la fel de târziu.
Ah, nu. Depinde. De când mă știu, n-am un program cu somnul. Azi mă culc la 3 dimineața, mâine, la 1. Pe urmă adorm la 10. Un mix nebun. Dar nu pot dormi mai mult de cinci ore legate. Vreau să mă portretizez ca pe un artist stresat maxim (râde).
„Când veni vorba să fac rap. Am dat 10 din 10“
Ai ajuns la cel de-al treilea album din colaborarea cu Silent Strike. A fost din prima gândită ca o trilogie?
Nu, dar oricum presimt că o să facem ca la Star Wars (râde) – după prima trilogie, o altă trilogie. Ce îi dă ciclicitatea și ideea de trilogie sunt piesele „Mâine“, „Azi“, „Ieri“ cu EMAA. Și te face să te gândești că s-a terminat. Nu cred că o să mai facem și „Poimâine“ ca s-o mai lungim (râde).
Într-un interviu mai vechi, când ai făcut piesa „ASAP“ pentru proiectul ASAP, ai spus că ai vrut să mai schimbi soundul, ca să nu mai sune tot a Silent Strike.
Da, dar l-am schimbat cu unul asemănător (râde). O să mai fac și materiale separat, dar asta nu înseamnă că nu o să mai fac și cu Silent. O să mai alternez. Cumva, când scriu cu el, sunt în modul album. Scriu serios și-mi canalizez altfel energia. Muzica e serioasă. În public sunt neserios. Când sunt eu cu mine sunt foarte serios și se vede și-n piesă. Dar mai am câteodată nevoia și cheful să fiu ignorant și să fac și piese mai freestyle, adică să nu scriu pe un anumit subiect. Pur și simplu e ca și cum îți ascuți săbiile, așa zicem noi la rap – faci versuri de dragul de-a face versuri. Mai pe distracție, cu alți raperi, mai pe stilul CTC, dar pe urmă iar o să-mi vină să fac un album serios.
Ai spus că acest al treilea album l-ai scris și rescris...
De fiecare dată când încep un album am tendința să scriu o piesă de parcă aș vorbi cu oamenii care mă critică. Și ajunge să fie o piesă în care îi înjur pe toți. La fiecare album am scris-o, dar n-o bag niciodată pe album (râde). Le țin acolo. E o caterincă. Nu mi se pare că se potrivesc pe albume, dar sunt haioase. Poate o să le scot pe un album de leftovers (trad. – resturi).
Fiecare piesă are o primă ciornă pe care scoți „veninul“?
Nu neapărat. Când am zis că le-am rescris, nu sunt fix aceleași piese. M-am apucat să fac ca la orice album. Scrii piese și pe urmă ai un buchet din diverse flori. Le strângi, vezi cum le aranjezi și ăla e albumul. De data asta l-am început tot așa, dar, pe parcurs, mi-am dat seama că am energia să fac ce mi-am dorit dintotdeauna: să scot un album conceptual care e alcătuit din piese care au legătură una cu cealaltă. Am făcut un soi de schelet și o minipoveste, și am început să fac puzzle-ul din piese ca să se potrivească cu ideea.
„Iubesc ce fac, urăsc doar cum“
N-ai vrut să scoți o trilogie, dar așa a ieșit, totuși nu au un nume...
Oare când scoți al patrulea album mai e trilogie (râde)? M-am gândit să renunț la numărarea albumelor, iar următoarelor probabil le vom da un nume. Ce am eu în cap acum, dar nu știu dacă o să se materializeze, atunci când o să mai scot un album, mi-ar plăcea să fac tot cumva un concept care să te facă să-l asculți cu totul. Altfel nu cred că mai are rost să scoți albume în ziua de azi. E anti-productiv.
N-ai dat nume albumelor, dar la final de trilogie ce nume le-ai pune?
Celui de-al treilea i-aș fi dat „Noul normal“. Cred că prima piesă setează foarte bine tonul. La primul album, prima piesă e „Antidot“ – ar merge ca nume. La albumul doi cred că „Am visat că schimbăm lumea“.
Ce te-a făcut să creezi albumele?
Îmi place foarte mult să scriu versuri. E treaba mea. Îmi place mai mult să scriu decât să lansez. E stresant să scot muzica. După ce am scris-o și am făcut-o, dup-aia mi se cam taie din interes. Nu vreau. Mi se pare că o stric. Dacă tu ești pictor și pictezi, asta e ce faci tu. Necesitatea de a mă exprima este pentru toate albumele. Nu cred că se schimbă foarte mult. La primul a fost doar plăcere. La al doilea, necesitatea că simțeam nevoia să refulez. La al treilea, la grămadă.
De obicei ai avut trei ani distanță între albume. Între ultimele două au fost șase ani.
Din cauza pandemiei. O perioadă în care mi s-a părut că orice fac e greșit, așa că mă bucur că am luat o pauză, fiindcă mi s-a părut foarte confuză perioada aia. Se opriseră concertele, se schimbase modul cum funcționează rețelele sociale și algoritmii. Toți copiii au primit acces la telefoane. Se făcuse o schimbare în preferințe. Trecuse în față muzica de copiii – trapul. Plus manelele. Dacă te uitai la datele YouTube-ului în Trending, până în pandemie aveai piese de radio – vedeai un Smiley, Irina Rimes, Andra și poate câte o manea. După pandemie s-a produs o schimbare. S-au și întors mulți români din afară care au preferințe specifice, de obicei manele. Vezi cum afectează și trendingul altor țări. Uneori, în Italia, trendingul e cu manele româneşti. Ai un milion de români care ascultă toți deodată Tzancă și-l urcă în trending. E un studiu de caz (râde). Pentru noi, cei de aici, când s-au întors în pandemie mulți acasă, cam un milion, au venit și cu preferințele. Ai avut înainte de pandemie generația 5Gang a lui Selly, în 2017-2018. Iar copiii au crescut. Nu mai aveau 7-12 ani, aveau 12-17 ani. Toți cu acces la telefoane. În evoluție, 5Gang s-a tradus în tot acest trap care a dominat ultimii ani. Rapperii au rămas „ok, și noi ce facem?“. Concerte nu mai sunt. Nu mai aveai de unde să-ți iei feedback. Cel puțin noi, CTC-ul. Eu când mă duceam la concerte înțelegeam că am un public care mă ascultă și văd că le plac piesele. Mi-era clar că pe lângă că fac muzică de plăcere pentru mine, o cânt pentru aceşti oameni, pentru că apreciază. Simplu. Dar pe urmă, stai că nu mai ai concerte. Atunci nu mai înțelegeai nimic. Pare că lumea ascultă acum doar trap de copii și manele. Și atunci mulți rapperi au încercat să facă trap de copii – mă bucur că m-am abținut (râde) –, pentru că era foarte confuză treaba. Pe parcurs mi-am dat seama cum să fie albumul. Cumva e și ca o reacție la tot ce s-a întâmplat cu pandemia, de asta poate e și cel mai serios album pe care l-am făcut. Și e clar că nu e o încercare de trap de copii ca să prinzi la copii, și nu e nici vreo manea. Nu e nici vreo încercare de pop de radio, că și asta au încercat mulți. E cel mai matur album al meu, fără îndoială.
„Hip-hopul a devenit foarte critic“
Când a început colaborarea ta cu Silent Strike?
Prima piesă cu Silent și CTC a fost în 2005, „Echilibru“, pe albumul lui Silent, la invitația lui. Ne-am dat seama că ne înțelegem. Eu l-am cunoscut pe când el studia în Iași și organiza concerte când era puști, împreună cu Dan Basu, cu care colaborez pe partea vizuală. Iar ei ne-au chemat la un concert prin 2003-2004. Ulterior, Silent s-a mutat în București în 2005. Locuia efectiv într-o casă de discuri (râde), acolo și-a lucrat albumul unde am făcut piesa „Echilibru“. Iar pe parcurs ne-am împrietenit și am vrut să facem un album amândoi, pentru că ne înțelegeam la „demențe“. Pe mine mă atrăgea zona asta mai electronică și ciudată, iar pe el demențele mele din versuri – a match made in Heaven.
Înainte de albume au fost melodiile „Negru“ și „Demoncrație“ care, de altfel, au și avut succes.
Piesa „Negru“ am scris-o în 2007 pe un beat de la SEZ (n.r. – beatmaker român), versiune pe care am și vrut s-o lansez. Un beat pe care făcuse o piesă și Carbon, și Cedry2k. În general, producătorii dau beaturi în stânga și-n dreapta, și care a scris primul e piesa lui. Atunci eu i-am dat strofele lui Silent ca să facă un beat nou. Așa am făcut și pentru piesa „Rugăciune“. Practic, pe primul album, scos în 2016, am pus pe el toate ideile și piesele pe care le-ncepusem de prin 2009. De exemplu, și piesa „Simian“ am scris-o în etape: prima strofă prin 2010 și am continuat restul mai târziu.
„Am pus cap la cap, în capul meu, colaje ca Picasso“
Cum te-ai dezvoltat ca artist în această trilogie, mai ales în raport cu artiștii și artistele invitate?
Toate refrenele, făcute plus cele cu artistele invitate, au fost gândite de mine, iar ele au fost înțelegătoare să facă așa cum m-am gândit eu. Știam foarte bine cum piesa „Adam“ trebuie să aibă strofele, iar refrenul să fie ca un cântec de leagăn, ca să contrabalanseze cu tatăl care te învață să fii dur, iar mama te liniștește. Le-am arătat fetelor în ultimă fază ce aveam în cap. Când era totul terminat la mine, i-am arătat Irinei Rimes ce mi-ar plăcea. Am stat în sesiune împreună și a ieșit forma finală.
De ce doar albumul doi are colaborări cu alți artiști rap?
Cred că la primul mi-am dorit să-l fac de unul singur. Era și o schimbare de stil, de la stilul cu care era obișnuită lumea de pe albumule CTC, „ITP“ (n.r. – primul album solo al lui Deliric), și mixtape-ul „Delicatese“. Aici era o schimbare de sound, care nu era neapărat ceva îmbrățișat și de colegii mei. Am preferat să nu le arăt ce fac. Când ești într-un grup există energia de „hai să-ți arăt ce am mai făcut“. Când le arătam, ei erau „ok, dacă ție îţi place...“. Cam astea erau reacțiile. Sunt foarte determinat și nu prea poți să-mi schimbi direcția dacă eu știu foarte bine de ce vreau ceva să fie într-un fel, și atunci mi-am zis că mai bine să nu le arăt. O să fac eu de unul singur. Știu că ei nu cred în asta. Eu cred. Am făcut de unul singur și le-am arătat la final.
„Decât să v-ascult mai bine-mi tai urechea“
Acesta e unul dintre motivele pentru care l-ai lansat ca Beyonce fără să anunți înainte nimic public? Ai vrut inclusiv să-ți surprinzi colegii de trupă?
(râde) N-am vrut să le arăt albumul, dar le-am arătat niște piese de-a lungul timpului. Lui Dobrescu mi-amintesc că i-a plăcut „Simian“, că sună mai rap, dar Doctorul (n.r. – DOC) nu prea gusta. Am o poveste cu piesa „Ambrozie“ pe care voiam s-o bag pe albumul „ITP“. Mi-aduc aminte foarte bine. Megeam la fotbal împreună cu băieții, prin 2010, și le-am pus piesa – pe vremea aia le arătam toate piesele. Ziceau „Mmm, nu știu, e moale, plângăcios, nașpa!“. Și-am zis, ah, e nașpa? Și n-am mai băgat-o pe „ITP“. După ce am scos albumul, am fost invitați la Radio Guerrilla, și făceam un freestyle unde am zis să bag și versurile de pe „Ambrozie“ ca să nu moară la sertar. Iar toată lumea a zis că e tare. M-a sunat Hypno (n.r. – videographer) „bă, ce-mi place piesa aia! hai să-i facem clip“, zic, băi! eu nici n-am piesa terminată, sunt doar niște strofe. Oricum, nici nu voiam s-o scot. El insista: „Nu! hai, să-i facem clip! Vino mâine să filmăm!“. Filma o reclamă pentru o bancă și avea studioul deja închiriat și plătit de bancă (râde). Mi-a zis, „lasă că termin reclama rapid și filmăm apoi clipul. Știu foarte bine ce trebuie să facem. Ne ia o oră“. Eu întreb, păi, și eu ce tre’ să fac? „Ia-ți un tricou negru și să-ți știi versurile, atât!“. M-am dus – nu știam versurile prea bine (râde). S-a dovedit a fi o piesă în top zece cele mai apreciate de la mine.
Ți-a dat mai multă încredere reacția publicului?
Atunci mi-am dat seama că n-ar trebui să mă iau după părerea altora. Să aplec urechea la ce zic colegii mei și să fac eu de nebun. Acum mă cert doar cu Silent (râde). Dacă ne certăm, nu scot piesa.
„Mutații genetice, cu trei mâini scriu versul“
Ai o legătură specială cu muzica ta: revii la piesele tale cu lejeritate, chiar dacă le-ai compus cu mult timp în urmă, așa cum te întorci, poate, la un prieten bun. Alți rapperi spun că trebuie să termine totul într-o singură sesiune în care își investesc toate resursele creative, financiare, și de timp.
La muzica comercială, lumea se concentrează mult pe refren. Fac sesiuni, totul dureză foarte puțin. Ne-am întâlnit azi, trebuie s-avem piesa gata mâine. Hai, să vedem dacă găsim un refren catchy, că aia e tot ce contează. Să ai refrenul, restul sunt de umplutură. La rap scrii versuri, strofe. Nu te interesează refrenul. Urâm refrenele (râde). Le facem că trebuie să le facem. Eu aș scrie numai versuri ca la freestyle-uri.
Nu-ți vine niciodată să dai un refren?
Mai niciodată. E o corvoadă. În schimb, versuri aș scrie nonstop.
Nu ți-ai propus să le acorzi un timp separat de lucru și perfecționare?
Pe ultimul album.
Am urmărit un interviu acum câțiva ani cu Kendrick Lamar în care a spus un lucru interesant: uneori, atunci când mai stă în studio și nu lucrează la strofe, lucrează refrene. Are asta vreo legătură cu procesul de creație al artistului american versus cel al artistului român?
Da, procesul e diferit. Dacă te uiți la credits pe albumele lui Kendrick, vei vedea 40 de oameni care au lucrat la piese, spre deosebire de noi din România. Nu versurile sunt problema la un refren. Eu pot să pun versuri la orice. Problema e de linie melodică, de abordare. Kendrick are echipe. Închiriază cinci studiouri prin Los Angeles pentru cinci echipe de producție și îi scriu piese, și îi fac și refrene. Ei îi fac liniile, iar el le umple cu versuri. Și nu lucrează cu Costel, DJ-ul din Făgăraș. Lucreză cu cei mai buni din industrie.
Cu Rappy din Oradea.
Printre care și Rappy, la studioul care i-a făcut 30 de piese. El vine, le ascultă, și zice asta îmi place, asta nu. Iar din 30 alege poate una, două.
Ție ți-ar plăcea să lucrezi așa, sau crezi că ar fi mai copleșitor?
Nu cred că ar fi mai copleșitor, pentru că fac alții. Copleșitor e la noi, că facem noi totul. Ca să ascult 30 de idei de piese, îmi ia 30 de minute. Să vin eu cu o idee bună de piesă, îmi ia cât le-a luat lor să facă 30 de piese (râde). Așa că eu stau cu Silent să le fac. Doi oameni cu ideilor lor, care trebuie să vină cu 18 piese. Eu stau și trec prin mii de idei. Să ascult nu mi-e greu. Ascult 100 de beaturi și le aleg pe cele care mi se par cele mai tari. Nu e un efort foarte mare. Dar să faci 100 de beaturi e greu.
De ce lași piesele neterminate pentru mult timp?
După ce termin o strofă, îmi cam dau seama despre ce e piesa, și apoi văd eu dac-o termin, dacă mi se pare o idee bună să mai scriu la ea. Așa începe totul. Multe rămân doar în stadiul de o strofă pentru că nu le mai continui. Zic, parcă nu e cine știe ce. Treci mai departe! De aia ajung câteodată ca la piesa „Venin“. Am o strofă scrisă prin 2007, care e despre o relație. I-am pus stop relației și strofei. Am continuat-o prin 2015 și e despre o altă relație. După ce am trecut după problemele din prima relație, am zis că nu-mi mai place piesa. Dar după, când am întâmpinat alte probleme, parcă era bună piesa (râde). Nu planific să îngrop o piesă și s-o scot peste cinci ani. Se întâmplă doar să-mi clicăie și continui.
Se încarcă comentariile...
