„Din culisele cinematografiei“. Cum a cucerit „Omuleţul lui Gopo“ Cannes-ul

Ion Popescu-Gopo (1923 - 1989) a fost primul regizor român care a obţinut prestigiosul „Palme d'Or“ cu scurtmetrajul „Scurtă istorie“, în anul 1957. De altfel, cineastul a reuşit performanţa de a fi selectat în cadrul prestigiosului festival de cinci ori, între 1956 şi 1962, atât cu filme de animaţie, cât şi cu lungmetraje artistice.

În 1877, francezul Charles Émile Reynaud construia un proiector numit „Praxinoscope“, cu ajutorul căruia a prezentat în public, la 28 octombrie 1892, primul film de animaţie, „Pauvre Pierrot“ („Săracul Pierrot“), la Muzeul Grévin din Paris. În România, primul film de animaţie, pierdut astăzi, a avut premiera la 4 aprilie 1920, la Cercul Militar Naţional, realizator fiind Aurel Petrescu. Cel mai vechi desen animat care s-a păstrat este „Haplea“ (25 decembrie 1927), realizat de Marin Iorda, care a transferat pe ecrane personajul pe care îl făcuse celebru în caricaturile epocii. Haplea apăruse pentru prima dată în 1924 în paginile revistei „Dimineaţa copiilor“, iar aventurile sale în benzi desenate au fost continuate ulterior şi de un alt desenator, Pascal Rădulescu, sub pseudonimul „Moş Nae“. Însă istoria desenului animat românesc s-a confundat, vreme de decenii, cu numele lui Ion Popescu-Gopo, care a fost, multă vreme, şi singurul cineast al cărui nume era prezent în toate dicţionarele de specialitate din străinătate. Gopo debutase în presă în 1939, publicând caricaturi, pentru ca zece anu mai târziu să realizeze, alături de Matty Aslan şi de tatăl său, Costică Popescu, scurtmetrajul de animaţie „Punguţa cu doi bani“. În anul 1956, Gopo reuşeşte să ajungă pentru prima oară în selecţia oficială a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes cu „Şurubul lui Marinică“.

„Soarele a rămas chel şi rotund, s-a făcut foc de ciudă şi-a început să lumineze ca ziua“

Anul următor, regizorul a recidivat, cu „Scurtă istorie“, un film animat care concentra, în zece minute, povestea devenirii umanităţii. În cartea sa „Filme, filme, filme, filme“ din 1963, Gopo rezuma povestea naşterii acestui film. Într-o seară poetică de august, în 1955, la Festivalul Filmului de la Karlovy Vary, Gopo a luat cunoştinţă de „Crearea lumii“, desenul animat realizat de cehoslovacul Hoffman, o parodie a istoriei biblice. Spiritul maliţios şi contradictoriu a lui Gopo s-a trezit de îndată: „Eu văd altfel lucrurile, îmi imaginez crearea lumii ca o poveste fantastică, în care, în loc de miracole se petrec fapte şi fenomene verificate azi prin cercetarea ştiinţifică!“.

„Am strâns fel de fel de sori, pictaţi, gravaţi sau ciopliţi de om, după modelul strălucitor al soarelui de pe cer. Am găsit sori cu nas, cu ochi, cu gură, cu flăcări ca o coamă, sori cu raze ondulate, sori cu săgeţi, sori rotunzi, ovali. Odată am citit soare sub un pătrat. Am desenat şi eu un soare dar altfel, aşa cum nu l-am văzut niciodată. Era un soare foarte frumos nu aşa urât şi rotund cum e cel de azi. Aşezate pe creştetul lui, planetele îl împodobeau, arăta minunat. S-a întâmplat ca planeta care-i era soarelui pe nas, o planetă albăstruie cu multe meridiane să fie cea mai umedă şi…e firesc că acum câteva miliarde de ani, soarele a strănutat… Atunci planetele s-au risipit în spaţiu şi au început să alerge…fiecare pe orbita ei. Soarele a rămas chel şi rotund, s-a făcut foc de ciudă şi-a început să lumineze ca ziua. Desenând soarele acesta risipit, mi-am ales o fărâmă din el – planeta cea umedă – şi, curând am desenat altă fărâmă din planeta aceasta pe care am numit-o Omuleţul“, povestea Gopo. „Se pregătea în lume Anul Geofizic, ziarele vorbeau despre proiecte  îndrăzneţe, de a se lansa sateliţi în jurul Pământului, cele mai serioase ştiri ştiinţifice comunicate în ziare erau romane captivante ştiinţifico-fantastice şi este firesc că m-am hotărât să trimit Omuleţul în cosmos. Ce să facă el în cosmos? Să facă acelaşi lucru ca pe Pământ : să răsădească flori. Să umple cosmosul cu flori. Şi-am desenat cosmosul ca o grădină imensă cu flori. Curios, dragă soare, cum acest Omuleţ rupt din tine a descoperit acest grăunte delicat rupt tot din tine, această floricică pentru care tu ai atâtea slăbiciuni. Curios, dragă soare, cum acest Omuleţ poate să te întreacă cu înţelepciunea lui. Fereşte-te: s-ar putea ca într-o zi să folosească căldura razelor tale şi să fiarbă Calea Laptelui!“, explica Gopo geneza filmului său. Prima sa idee a fost ca filmul să reprezinte o istorie a costumului: „Pe prima treaptă urca un om îmbrăcat în piei de animale, pe a doua era îmbrăcat într-un costum din vremea egiptenilor, pe a treia purta un costum grec, pe a patra un costum de fier din evul mediu, apoi împodobit cu mătase purpurie şi dantele, el sărea pe următoarea treaptă, aşezându-şi pe cap o pălărie înaltă sau turtită, până când omuleţul îmbrăcat în haine moderne sare pe scara automată din vârful căreia priveşte înapoi istoria costumului“.

„În clipa în care am aflat că am primit premiul la Cannes, m-am speriat foarte tare“

Până la urmă, filmul care cuprindea, după cum o spunea tot Gopo, „10.000.000 de secole în 10 minute“, triumfa spectaculos la Cannes, reuşind să convingă un juriu al cărui preşedinte de onoare era Jean Cocteau. „Omuleţul lui Gopo“ a impresionat, încă de la data apariţiei, şi prin grafismul său sumar, esenţializat. „Am făcut un omuleţ“, spunea Gopo, „cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu şi-i poate da peste cap şi nici nu se uită galeş. Mi-am redus de bună voie posibilităţile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feţei. Subiectul însă a căpătat forţă. A crescut atenţia pentru fond“.

„În clipa în care am aflat că am primit premiul la Cannes, m-am speriat foarte tare. Frica aceasta a durat foarte mult. Frica şi nu bucuria m-a torturat. Şi următorul film, dacă îl privim cu atenţie demonstrează tot frica, frica creatorului în faţa criticii. Mă domina frica de a nu face mai puţin decât făcusem. Dar şi la următoarele filme, premiile tot curgeau. Marele Premiu la Festivalul de la Tours, la Festivalul de la Karlovy Vary, colegii mă porecliseră «găina cu ouăle de aur». Teama că nu voi mai lua premii cu filmele mele mă teroriza şi…am fugit în lumea filmului cu actori“, povestea ulterior Gopo.

În anul următor, Gopo reuşea să ajungă din nou la Cannes cu „omuleţul“ său, prin intermediul scurtmetrajului „Şapte arte“. Cineastul a mai fost nominalizat în secţiunea dedicată scurtmetrajelor şi în ediţia din 1960 a prestigiosului festival, cu filmul „De dragul prinţesei“, de data aceasta fiind vorba despre o producţie cu actori, avându-i în distribuţie pe Nucu Păunescu (Un împărat), Eugenia Popovici (O împărăteasă), Cezarina Chiriţescu (O prinţesă mică), Puiu Călinescu, Tudorel Popa, Horia Căciulescu şi I. Popescu-Lar (Prinţişori şi Feţi-Frumoşi), Dem. Savu (Un prinţ al monedelor de aur), Florin Piersic (Un cioban), Ion Manu (Un sfetnic şi totodată un zmeu fals), respectiv Constantin Ţăpârdea (Un zmeu adevărat). În 1962, Ion Popescu-Gopo a reuşit performanţa de a fi selecţionat şi în cadrul competiţiei oficiale dedicate lungmetrajelor, graţie peliculei „S-a furat o bombă“, în care jucau, printre alţii, Iurie Darie (Om), Haralambie Boroş (Şefband), Puiu Călinescu (Umbra), Ovid Teodorescu (Bandgras) sau Emil Botta (Somarhoţ). A fost ultima intrare a regizorului român în selecţia Cannes-ului, creaţiile sale viitoare fiind ocolite de comisiile de selecţie de pe Coasta de Azur.