„Din culisele cinematografiei“. Cum au ajuns ştabii cinematografiei comuniste să fie deranjaţi de popularitatea lui Piersic

Deşi pare incredibil, după ce a intrat în hainele lui Mărgelatu, poate cel mai popular personaj pe care l-a interpretat pe marile ecrane, lui Florin Piersic i s-au închis încet-încet uşile cinematografiei autohtone, însă marele actor a reuşit să dea lovitura peste hotare, în Ungaria, unde a jucat într-o serie foarte îndrăgită, „Am fost cândva un călăreţ domn“.

„Drumul oaselor“, „Trandafirul galben“, „Misterele Bucureştilor“, „Masca de argint“, „Colierul de turcoaze“, „Totul se plăteşte“. Pe scurt, seria „Mărgelatu“. Au fost filmele pentru care românii au dat năvală în sălile de cinematograf, trecând peste uşi şi prin geamuri, pentru a viziona aventurile justiţiarului misterios şi atrăgător, cu hainele mereu prăfuite, nedespărţit de pistolul său cu opt ţevi.

Astăzi, nimeni nu-şi poate imagina aceste filme fără Florin Piersic, dar adevărul e că, de fapt, îndrăgitul actor fusese vizat de fapt iniţial pentru un alt rol, boierul Pană, interpretat în „Drumul oaselor“ de Iurie Darie. Pregătindu-se pentru acest rol, actorul a slăbit, şi-a lăsat barbă şi mustaţă, astfel că, atunci când l-a văzut, scenaristul Eugen Barbu a exclamat: „El e Mărgelatu!“.  „Eu zic că am noroc de un scenariu bun, care chiar de la titlu te ia de mânecă, te atrage în sală. Filmez intens, cu regretul că fiecare zi mă apropie de sfârşit. Ceea ce e mare lucru! Am mai lucrat după un scenariu de Eugen Barbu, «Haiducii», care ne-a purtat noroc la amândoi. Aici, e vorba de un personaj cu totul aparte, un justiţiar misterios, un taciturn care-şi urmăreşte cu îndârjire, nelăsând să se observe, o ţintă a sa. Şi nu numai a sa. Consider rolul drept un rol de compoziţie, care trebuie jucat alb, simplu — personajul e un tip incolor şi inodor în raport cu ceilalţi — care nu se exteriorizează, dar are multe pe dinăuntru. Nu vă pot povesti subiectul, sper ca spectatorul să aibă o surpriză în final. Nădăjduiesc că acest rol va descoperi spectatorului o nouă faţă a lui Florin Piersic. Mie, îmi va prilejui - sper - o reintrare cu piciorul drept în filmul românesc, de care mă simt strâns legat de vreo 20 de ani. Film căruia îi datorez mult pentru for­marea mea ca actor. Şi pentru care aş putea, sunt sigur, face mai mult“, mărturisea Florin  Piersic în numărul din noiembrie 1979.

„Aşteptam cam de multişor un rol frumos într-o piesă sau într-un film“

Acest rol a însemnat pentru actor o adevărată „gură de oxigen“, întrucât, spunea el, „Aşteptam cam de multişor un rol frumos într-o piesă sau într-un film. Evident, mă bucur de toate reluările care au succes, dar actorul din mine spune mereu: «Altceva! Ceva nou!». Pentru că anii trec şi ai senzaţia, sau poate certitudinea, că posibilităţile tale de exprimare s-au maturizat; eşti în plină putere şi simţi, şi vrei să te manifeşti, să concretizezi tot ce ai acumulat în timpul atâtor ani. După o apariţie episodică într-un film intitulat «Ultima frontieră a morţii» al lui Virgil Calotescu (unde din două-trei scene, am încercat să fac altceva decât făcusem până atunci) şi în «Rug şi flacără» al lui Petringenaru, un personaj tot episodic: Alexandru loan Cuza — aşteptam, de ce să nu fiu sincer? — un rol mai «gras», cum zicem noi, mai de efect. A venit vara, din comoditate şi din «ameninţarea» unui regizor că o să mă ia într-un film istoric, mi-am lăsat barbă. Când m-am întors din vacanţă, am găsit acasă un scenariu pe care-l filmează acum Calotescu, «Reţeaua S», despre care am mai vorbit în revista dumneavoastră. Bănuiesc că m-a chemat fiindcă i-a plăcut colaborarea anterioară, nu fiindcă aveam barbă... Am început bineînţeles şi, deşi nu e rolul vieţii mele, l-am lucrat cu plăcere“.

Într-adevăr, Mărgelatu a reprezentat o mare lovitură de imagine pentru Florin Piersic, dar, pe de altă parte i-a şi rărit, per total, apariţiile în alte filme româneşti. Practic, din momentul în care a început să lucreze la „Drumul oaselor“ şi până în 1989, Florin Piersic a mai apărut, cu excepţia filmelor din această serie, doar în câteva pelicule autohtone: „O lebădă iarna“ (regia Mircea Mureşan, 1983), „Galax, omul păpuşă“ (regia Ion Popescu-Gopo, 1984), „Rămăşagul“ (regia Ion Popescu-Gopo, 1985), „Racolarea“ (regia George Cornea, 1985) şi „În fiecare zi mi-e dor de tine“ (regia Gheorghe Vitanidis, 1988).

Interzis în filmul „Liceenii“, unde trebuia să apară împreună cu fiul său

Pe lângă faptul că popularitatea actorului i-a deranjat la un moment dat pe ştabii cinematografiei, care au hotărât că e timpul să mai figureze şi alţii pe generice, până la urmă nici Eugen Barbu nu l-a mai dorit în filmele sale. După „Totul se plăteşte“, care a avut premiera la 21 decembrie 1987, seria „Mărgelatu“ s-a încheiat, iar scriitorul a demarat un alt serial cu haiduci. În filmul „Martori dispăruţi“, ieşit pe piaţă la 27 martie 1989, justiţiarii au fost Szoby Cseh, nimeni altul decât „Buză de Iepure“ din seria „Mărgelatu“, devenit acum Eremia Stăvaru, zis „Uligaie“, respectiv Şerban Ionescu, adică Gherasim Cudalbu, zis „Gheară“. În episodul următor, „Lacrima cerului“ (premiera la 2 decembrie 1991), care a şi încheiat de altfel seria, n-a mai apărut nici Szoby Cseh, care a fost înlocuit de un alt cascador, Ion Crăciun.

Deşi Florin Piersic preferă să nu mai vorbească astăzi despre aceste aspecte, a existat şi un moment în care actorul a răbufnit pur şi simplu. Se întâmpla în 1990, confesiunea sa fiind publicată în numărul din februarie al revistei „Cinema“. „Ultima oară când am stat de vorba cu dumneavoastră, iubiţii mei spectatori, v-am istorisit despre personajul meu, Mărgelatu. Chiar aşa, Margelatu, ce frumos sună pentru mine acest cuvânt! Articolul - o mică destăinuire - dacă vă mai aduceţi aminte, era ceva, concret şi sincer. Dar mă întreb eu acum, de ce trebuia să ajung la acest rol numai pentru că altul era prea ocupat şi avea prea multe filme de făcut şi de jucat?! Pentru mine rolul ăsta a însemnat mult pentru că era altceva decât făcusem până atunci. Cinematografic vorbind, personajul ăsta m-a ţinut în picioare. Mă mir şi acum cum de am fost acceptat: de atâta timp nu făceam film, nu eram desemnat în nicio distribuţie. Eu ştiam de ce! Simţeam! Pentru că între toţi oamenii din meseria asta a noastră s-au găsit destui să-mi spună: Nu e scris pe hârtie. E un consemn tacit! E o «comunicare telefonică»: omul ăsta să fie mai puţin «prezent»!“, spunea actorul. „Mă gândesc acum la săracul regizor care după «Liceenii», dorea neapărat ca tatăl şi fiul ― Florin şi Florinel (student la IATC) să apară alături într-un film, dar s-a replicat sever: «Ce-s familiarismele astea? Unul nu-i de ajuns? Trebuie doi?» şi regizorul, care vedea «comercial» problema, n-a mai avut replică. Mă întorc imediat şi la Mărgelatu. Stimaţii mei spectatori! Public de toate culorile! Vreau să înţelegeţi bine ceea ce vă spun. Asta nu-i o văicăreala. Nici vorbă nu poate fi de aşa ceva pentru că «steaua» din frunte nu ţi-o ia nimeni dacă o ai, aşa spune o colegă de-a mea de generaţie! Dar câte n-aş fi vrut eu să vă ofer şi aş fi fost în stare... Nu se putea! Trebuia, la televizor, să apar măcar o dată pe an altfel începea lumea: «A murit! L-au alungat...» Eu aş fi dorit să vă spun multe, să va recit, să interpretez roluri deosebite, roluri în care să nu mă recunoaşteţi, să mă opriţi pe stradă şi să mă întrebaţi: «În toate şapte personajele tot dumneavoastră jucaţi?» Dar eram ocolit, eram evitat, deşi cei de la televiziune simţeam, ştiam că încercau să găsească fel de fel de subterfugii să mă strecoare într-o emisiune sau alta. Reuşeau însă greu“, susţinea actorul. 

„A trebuit să preia ceea ce făcusem eu şi să-l cheme nu Mărgelatu, ci altfel“

„Într-o zi, îngrozit de faptul că sunt aşa de uitat, îngrozit de pressing-ul telefoanelor şi scrisorilor prin care eram întrebat dacă mai exist, am trimis o telegrama la Revista «Cinema» - n-am să uit niciodată! Era jenant - chiar aşa să fi ajuns? - rugând să mi se pună şi mie, într-un colţ, o fotografie să ştie lumea că trăiesc. O fotografie oarecare, fie şi din filmele vechi din care nu s-au putut tăia secvenţele cu mine pentru că nu s-ar mai fi înţeles nimic - «Columna», «Explozia», «Racolarea», filme din distribuţia cărora nu era «fugit» nimeni, iar morţii ce mai contează! Plus că aveau şi subiecte «în temă» care «nu deranjau»! Şi am trimis telegrama. Revista «Cinema» mi-a pus o poză, în orice caz mai mare decât un timbru poştal şi astfel eu am mai tras o gură de oxigen. Deci trăiam, dar nu jucam! Mărgelatu scuipa seminţe. El, volens-nolens, mergea pe ecrane. Şi-ntr-o zi, că aici am vrut să ajung, s-a făcut ultima serie (pe atunci nu ştiam că e ultima!). Se chema «Totul se plăteşte». Scumpilor, iubiţilor mei spectatori, cititori, colegi de breaslă! Hai să nu ne mai ascundem după degetul mic. Nimic nu e întâmplător pe lume. Există o soartă, un destin cum zicea Ioviţă al meu. Ultima mea apariţie cinematografică în premieră în România a fost în «Totul se plăteşte»...Ţi-aduci aminte, Mircea, (Moldovan n.n.) că nu exagerez: trebuia să avem premiera la «Scala», dar nu se putea pune afişul, nu cumva să treacă «cineva» şi, în fuga maşinii, să citească titlul premonitoriu. Şi atunci au fost scrişi cu litere mari actorii, regizorul. Asta după zile şi nopţi în care s-a analizat, s-a discutat, s-a hotărât...Regizorul filmului «În fiecare zi mi-e dor de tine» poate să depună mărturie — trebuie să aibă şi el clipele lui de sinceritate că i-am spus: Nu pot să vin să fac un rol atât de neînsemnat în comedia dumitale. Mi-a zis că scenariul a fost schimbat de o sută de ori, că recunoaşte că rolul e ingrat şi aproape inexistent. Dar că ţine la mine şi va face în aşa fel încât să izbutim împreună ceva mai deosebit. Nu, nu vreau, i-am spus. Zile, săptămâni, telefoane: «Fă-o de dragul meu, vreau să te am în distribuţie, e bine şi pentru lansarea filmului, sunt aproape toţi, de ce n-ai fi şi tu!». Bine, vin, dar la vizionări o să-ţi taie tot ce-i cu mine. Am filmat şi ce nu era scris în scenariu. Am fost pe rând clown, prezentator, cântăreţ, recitator, etc. Secvenţele au fost filmate, dar la vizionare: «Asta nu, aici nu, dincolo nu». Şi-am apărut de trei ori pentru că trebuia totuşi să se înţeleagă story-ul. Nu plăceam şi când nu placi, când nu eşti dorit, poţi să stai în mâini, poţi să mergi pe sârmă, să mesteci sticlă pisată, degeaba — nu eşti «în vederi». Apoi s-a spus: «Nu mai continuă povestea asta cu Mărgelatu. S-a săturat lumea. O să se găsească altceva». A fost singura dată când am întrebat şi eu că de ce un personaj simpatizat de public, un personaj de serial popular să nu meargă înainte. E mult — mi s-a răspuns. Dar, păstrând proporţiile, ce sunt cele două-trei episoade faţă de cele 400 de serii din Dallas? Mi s-a spus categoric că serialul nu se mai face. Şi s-a făcut: un nou titlu, aceeaşi epocă, aceiaşi actori, aceleaşi personaje — minus al meu înlocuit de un altul cu alt nume, interpretat de un actor tot cu barbă, altfel băiat minunat, coleg cu mine, dar care a trebuit să preia ceea ce făcusem eu şi să-l cheme nu Mărgelatu, ci altfel. Deci nu serialul era epuizat, ci prezenţa mea nu mai era dorită!“, concluziona actorul.

Méhes György a scris pentru el scenariul „Am fost cândva un călăreţ domn“

     Florin Piersic a avut primit însă o şansă nesperată din partea unui scriitor maghiar născut în România, Méhes György, care scrisese scenariul „Am fost cândva un călăreţ domn“, ecranizat de Sándor Szönyi pentru televiziunea de stat de la Budapesta: „Propunându-mă pe mine ca interpret principal, el argumenta astfel: «Am scris acest scenariu inspirat de felul de a fi al actorului Florin Piersic; de posibilităţile lui de a se prezenta în faţa publicului şi de a-l cuceri». Ungurii au îmbrăţişat ideea, mai ales că ei aveau deja zeci de colaborări cu actori străini tocmai pentru a-şi atrage spectatorii. Hârtii, cereri, intervenţii, chiar şi prin ambasadă, traducerea în româneşte a scenariului să nu cumva să se strecoare vreo idee care putea leza pe cineva, cumva. Nimic! Telefoane, insistenţe, Méhes numai pe mine mă vroia. Risc, fac o jonglerie turistică având concursul unui mare iubitor de oameni şi de oameni de artă, generalul paşapoartelor, care, închizând ochii cum a făcut-o cred de mii de ori, cu mulţi alţii, am simţit asta, mă lasă să plec 48 de ore la Budapesta. Vorbesc cu cineaştii maghiari, hotărăsc şi ei: numai eu pot face rolul. Îmi promit că ma aşteaptă. O lună, două, trei. Trebuia să începem. În sfârşit hârtia este semnată «pe sub masă». M-am dus, am filmat, dar niciodată în ţară nimeni n-a pomenit nimic de acest film şi nu există perspectiva de a rula şi la noi“.