„Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns marele Ştefan Ciobotăraşu în vizorul Siguranţei şi al Securităţii
0Pentru că a fost apropiat de Mişcarea Legionară în perioada în care activa la Iaşi, actorul Ştefan Ciobotăraşu (1910 - 1970) a fost „filat“ în mod constant atât de Siguranţă, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar mai ales ulterior, de către Securitate.
„Talentul e un dar şi un chin, iar meseria de actor presupune o îndrăcită perseverenţă, o îngerească răbdare şi o permanentă şi omenească nemulţumire. Ştefan Ciobotăraşu le are pe toate din plin. Toate comparaţiile suferă pe lumea asta, dar cred că acest Jean Gabin de limbă moldovenească ar putea fi la fel de bine asemuit cu Wallace Beery sau cu Harry Baur, ca şi cu una din variantele în ghips ale lui Rodin pentru Balzac, sau cu un tată în care trăieşte propriul său copil, cu tot ce reprezintă forţă şi masivitate, ascunzând fondul unei rare sensibilităţi, una mai mult decât artistică, o sensibilitate aproape bolnăvicioasă“, spunea regizorul Mihai Iacob despre Ştefan Ciobotăraşu în numărul din iunie 1970, cu doar două luni înainte de moartea actorului, care a survenit brusc, într-o dimineaţă de august, chiar înainte de sosirea maşinii care trebuia să-l ducă pe platourile de filmare ale peliculei „Aşteptarea“.
A devenit legionar în anul 1940
Născut în comuna vasluiană Lipovăţ, Ciobotăraşu a reuşit, după o copilărie şi o adolescenţă cu multe greutăţi materiale şi împliniri puţine, să finalizeze, fără bacalaureat, studiile liceale la Vaslui. S-a hotărât să plece ulterior la Iaşi, unde s-a înscris la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică. S-a angajat la Teatrul Naţional din Iaşi în 1933, după susţinerea bacalaureatului şi satisfacerea stagiului militar. Lipsit de susţinerea financiară a părinţilor, a dus-o greu cu banii în anii studenţiei şi în primii ani ai carierei profesionale. În acea perioadă l-a cunoscut pe Nicolae Botez, care l-a convins să devină adept al Mişcării Legionare în 1940. A activat ca membru al cuibului legionar din cadrul Teatrului Naţional din Iaşi, iar în timpul rebeliunii „cămăşilor verzi“ din 21-23 ianuarie 1941, Ştefan Ciobotăraşu a fost însărcinat cu paza clădirii teatrului. În 1941, Ştefan Ciobotăraşu a fost trimis timp de patru luni pe frontul rusesc, ajungând până la Odesa, în calitate de combatant, dar fără să tragă „nici un glonţ“, după propria mărturisire de mai târziu.
Din 1945, după sfîrşitul marii conflagraţii, a lucrat în capitală la mai multe teatre bucureştene (Alhambra, Comedia, Victoria, Ateneu, Armatei). În 1948 teatrele au fost restructurate, iar Ciobotăraşu a fost repartizat la Arad, acolo unde l-a întâlnit pe cunoscutul scriitor şi regizor de mai tâziu Francisc Munteanu. Spre finele anului 1950 a revenit în Bucureşti, unde s-a stabilit definitiv, lucrând îndeosebi la Teatrul Municipal (ulterior, Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“).
„Eram cam speriat de toate maşinăriile şi aparatele pe care le vedeam“
„Am iubit filmul dintotdeauna. M-am format ca actor într-un prestigios teatru de provincie, la Iaşi, am fost apoi o vreme la Arad şi, după 1945, anul în care m-am stabilit la Bucureşti, în urma stăruitoarelor chemări ale lui Victor Ion Popa, am avut prilejul să urmăresc îndeaproape eforturile pasionaţilor filmului de a realiza şi la noi o producţie cinematografică. Prilejul de a mă întâlni cu ecranul mi-a fost oferit de către Paul Călinescu. Jucam la teatru un rol din piesa Luciei Demetrius «Oameni de azi» şi, văzându-mă în spectacol, regizorul m-a chemat să dau probe pentru filmul «Desfăşurarea» realizat după o nuvelă de Marin Preda... Nu prea ştiam eu cum trebuie stat în faţa operatorului, eram cam speriat de toate maşinăriile şi aparatele pe care le vedeam, dar până la urmă m-am deprins. Am urmărit creşterea, repede sesizabilă, a nivelului de interpretare a actorilor noştri. Mulţi dintre tehnicienii cu care am lucrat atunci au devenit cu timpul nişte adevăraţi artişti. Alţii au rămas simpli tehnicieni. Cam aşa se întâmplă şi în meseria noastră. Trebuie să fii totdeauna gata să-ţi îmbogăţeşti mijloacele de exprimare artistică, de comunicare cu spectatorul şi trebuie să realizezi perpetuu această primenire, să îţi alături munca, strădaniile tale, ideii de întreg, să te încadrezi într-un efort colectiv păstrându-ţi însă, vie, propria-ţi personalitate, datele tale inimitabile“, mărturisea artistul în numărul din martie 1964 al revistei „Cinema“.
Toată activitatea depusă în slujba Mişcării Legionare a însemnat totodată intrarea artistului în rândul artiştilor vizaţi de Siguranţă. Deşi autorităţile l-au înregistrat ca neparticipant la rebeliunea legionară, iar activitatea sa depusă în cadrul organizaţiei legionare a fost considerată de mică importanţă, a rămas în evidenţele Poliţiei de Siguranţă Iaşi, la categoria „Legionari“. Stigmatul l-a urmărit pe Ştefan Ciobotăraşu şi după instaurarea regimului comunist, dar, cu toate acestea, actorul nu a fost persecutat, întrucât Gheorghe Gheorghiu-Dej avea o mare simpatie pentru acesta. Ştefan Ciobotăraşu a avut însă numeroase conflicte cu Lazăr Vrabie, activistul de partid devenit peste noapte actor şi numit la conducerea Teatrului Municipal. Starea de spirit existentă în cadrul colectivului a fost descrisă cu lux de amănunte şi de Dumitru Furdui în cartea sa, „Teatrul în comunism“: „Devenit la un moment dat atotputernic, atât în teatru cât şi în cinematografie, pretinzând fără ruşine orice rol pe care şi-l dorea, mergând până acolo încât, substinduindu-se regizorului respectiv, înlocuia peste noapte actorul ales de acesta, cu de la sine putere - cum a fost cazul lui Nicolae Praida în filmul «Mingea» al lui Blaier şi Sinişa - steaua lui Vrabie a început totuşi la un moment dat să pălească. Mai întâi a fost dovedit necinstit. Nu numai că se trecuse pe el şi pe nevastă-sa la treapta maximă de salarizare, că pretindea la film maximum de contract, că atunci când era vorba de prime lunare sau trimestriale în teatru, acorda lui Fory Etterle sau Ciobotăraşu câte şapte-opt de lei, iar pe el şi Lucia-Mara se trecea cu două-trei mii, dar, la un moment dat, a fost prins la propriu cu mâna în buzunarul altuia. În ajunul distribuirii primelor, chema la el în birou câte-un actor sau tehnician pe care-l ştia mai maleabil, mai fricos şi-l lua deoparte. Mai întâi îl anunţa că, pentru rezultatele «deosebite» în activitate, direcţia a apreciat că merită o primă de, să zicem, opt sute de lei. Omul, bineînţeles, se bucura. Orice ban în plus e binevenit. Da, dar mai e o mică problemă. Cu ocazia unui turneu sau a unei vizite s-au cumpărat flori, s-au făcut nişte cheltuieli, care nu erau prevăzute în buget şi direcţia se află descoperită cu suma de ...«Deci noi te-am ruga să iscăleşti pentru o mie şi să te mulţumeşti cu cei opt sute» De ici două sute, de colo trei, se strângea o sumă frumuşică, pe care directorul o împărţea cu oamenii lui, aşa cum se întâmplă în orice bandă de hoţi care pradă împreună. Cine ar fi zis că sobrul Vrabie, omul partidului, cel care e pus să aplice legea de etică şi etichetă socialistă, se poate preta la asemenea găinării?“.
„Eu îmi iubesc ţara şi poporul mai mult decât dumneata, care nu ştii decât să profiţi!“
„Într-o zi, asista din sală la nu ştiu care din repetiţii, nejenându-se să vorbească tare, să strige la oameni şi să facă o remarcă sau alta cu totul aiurea. Lumea se obişnuise să tacă şi să suporte, numai că de data asta pe scenă repeta Ciobotăraşu. Există în repetiţie câte un moment de poticneală, un moment critic, în care lucrurile nu vor să meargă mai departe şi pace. Toată lumea începe să se enerveze, iar Vrabie tocmai atunci îşi găsise să-i dea sfaturi lui Ciobotăraşu. Cu alte cuvinte, să-i spună ce trebuie făcut ca momentul să fie depăşit. Nea Fănică s-a zbârlit pe loc şi când a ţipat o dată, a încremenit tot teatrul: «Dumneata să nu-mi dai sfaturi mie! Te-ai instalat aici în sufletul nostru, bei cafele, vorbeşti în gura mare, comanzi, cu alte cuvinte nu ai niciun respect pentru munca noastră. Se cunoaşte că n-ai nimic în comun cu meseria asta!» La asta, Vrabie, care tot încerca să-l întrerupă, dar nu reuşea, a sărit pur şi simplu în sus: «Legionarule!». «Legionar, eu? Eu îmi iubesc ţara şi poporul mai mult decât dumneata, care nu ştii decât să profiţi! Ei, lasă că te tund eu mai Cicero decât eşti!». După un asemenea scandal s-a făcut o anchetă, cu scopul de a găsi oameni care să-l susţină pe Vrabie şi să ceară pedepsirea lui Ciobotăraşu. Oamenii serioşi din teatru nu s-au solidarizat cu o asemenea acţiune, iar directorul, susţinut doar de cele câteva declaraţii ale nulităţilor, n-a putut face nimic“, a mai notat Furdui.
1965 este anul în care Consiliul de Stat al Republicii Populare Române îi acordă titlul suprem de „Artist al Poporului“
„Am reprobat brutalitatea, cu atât mai mult vărsarea de sânge, în special asasinatul prof. Iorga“
„(…) Sunt dator să lămuresc perioada dintre anii 1939-1941, în lumina orientării mele de acum. Nu am făcut parte din nici un partid politic, dar în perioada de mai sus am fost legionar şi iată cum. Legasem încă dinainte o strânsă prietenie cu un tînăr de seama mea, anume Nicolae Botez. Pe vremea Conservatorului (1931) şi chiar mai târziu (1933), la întoarcerea mea din armată, am locuit la părinţii lui, pe şoseaua Păcurari, cam afară din oraş. (…) Apoi, eu m-am însurat şi, nu mult după aceea, tare m-am mirat auzind că are de-a face cu autorităţile de atunci pentru nişte material subversiv transportat cu trenul, în care era implicată şi soţia sa. Neculai a fost un timp închis la Miercurea Ciuc. Eu am intrat în iureşul profesiunii şi n-am mai auzit nimic de el decît mai tîrziu. Războiul bătea la uşă şi eu o duceam din concentrare în concentrare până în 1940, când, aflîndu-mă la Focşani, am primit o carte poştală de la Botez în care mi se propunea să fiu reprezentantul actorilor în comitetul de conducere al teatrului. Mie, această propunere mi s-a părut nevisată, dat fiind că scăpam de concentrare, care mă epuizase atâta vreme. Pe urmă, tineretul teatrului avea multe lucruri de revendicat, ţinut atâta vreme la index. Venind la Iaşi, am intrat, cum era obiceiul, într-o organizaţie de simpatizanţi şi aşa am devenit legionar. Din cuib făceau parte Botez, prof. Scorpan (Grigore Scorpan, directorul Teatrului Naţional din Iaşi – n.n.), Constantin Sava, Constantinescu şi Miluţă Popovici. Care era activitatea noastră? Ne întruneam într-o cabină din teatru, cântam, discutam probleme religioase dogmatice, cotizam, ieşeam la manifestaţii în cămaşă verde sau participam la unele «bătălii». Eu am participat la una de împărţirea alimentelor în cartierele mărginaşe. (…) Toate manifestările noastre au avut un caracter general, de masă. Am citit de cîteva ori versuri la Teatrul Naţional, o dată la Cinema «Trianon». Nu ne-am dedat însă nici unul la fapte certate cu justiţia sau cu demnitatea omenească. Ca reprezentant al actorilor în comitet am luptat pentru o mărire simţitoare de salarii tuturor, lucru ce s-a înfăptuit. Nu am impus teatrului un repertoriu de culoare politică. Ba, ceea ce s-ar părea paradoxal, am jucat chiar şi o piesă cu caracter antirasial: «Punctul negru». Nu am persecutat evrei. George Isac, casierul Teatrului Naţional, a rămas pe mai departe la postul lui şi nu i-a făcut nimeni nimic. (…) Am reprobat brutalitatea, cu atât mai mult vărsarea de sânge, în special asasinatul prof. Iorga. Această oroare istorică ne-a zguduit şi ne-a făcut să ne trezim (…)“
(C.N.S.A.S. Fond „I“, dosar nr. 257091, vol. 1, f. 22-24)
Rolul cel mai drag e Varga din «Lupeni '29», care mi-a îngăduit realizarea trăsăturilor unui personaj complex, foarte bogat sufleteşte. M-au mai atras rolurile din «Porto-Franco» şi «Cerul n-are gratii». În acesta din urmă, rol episodic, am avut prilejul să mă conving încă o dată că pentru a te releva ca un actor de bună ţinută, nu trebuie să întruchipezi, neapărat roluri de întindere. Fără a avea implicaţii în toate firele naraţiunii, ele pot dobândi uneori valori simbolice, de generalizare Ştefan Ciobotăraşu actor („Cinema“ nr. 3 / 1964)