Interviu Eroarea strategică a NATO de la Ankara. Arma invizibilă prin care China poate paraliza radarele și muniția

Liderii mondiali promit investiții record de 5% din PIB pentru apărare, însă o vulnerabilitate majoră rămâne complet ignorată la summitul NATO de la Ankara. Analistul Antonia Pup avertizează, într-un interviu pentru „Adevarul”, că armamentul modern depinde direct de deciziile luate la Beijing.

Donald Trump și Mark Rutte trebuie să găsească soluții în fața Chinei. FOTO: EPA EFE

Adevărul: Când vorbim despre securitate economică în contextul NATO, ne referim adesea la reziliența lanțurilor de aprovizionare, securizarea tehnologiilor critice, precum AI sau semiconductorii, și combaterea coerciției economic. Care crezi că este vulnerabilitatea economică numărul unu a Alianței în acest moment?

Antonia Pup: Dintre toate vulnerabilitățile, o pun pe prima dependența de lanțurile de aprovizionare controlate de China, pentru că este cea care le subminează pe toate celelalte. Poți avea cea mai bună tehnologie și cel mai mare buget de apărare, dar dacă materiile prime și componentele care le transformă în capabilitate reală trec printr-o rafinărie sau o fabrică chineză, ai construit o forță pe care altcineva o poate opri cu o simplă restricție la export. Iar aici se ascunde contradicția centrală a momentului. Europa a intrat într-o fază de reînarmare, ceea ce Pentagonul a numit NATO 3.0, cu angajamentul de 5% din PIB și cu o industrie de apărare care se extinde. Dar nu te poți înarma sustenabil dacă depinzi de lanțuri de aprovizionare controlate de rivalul tău strategic. Este ca și cum ai construi o cetate cumpărând cărămizile de la cel împotriva căruia ridici zidul. Beijingul a demonstrat deja că folosește controlul asupra pământurilor rare și a mineralelor critice ca instrument de presiune, nu doar ca marfă. Deci nu este o vulnerabilitate teoretică, este o pârghie pe care adversarul a arătat că este dispus să o tragă.

„Kill-switch-ul” Chinei pe arme

În Alianță se discută tot mai des despre crearea unei „Liste NATO de 12 materiale critice pentru apărare” și despre constituirea de stocuri strategice comune. Crezi că ar trebui ca NATO să organizeze exerciții de stres pe lanțurile de aprovizionare, așa cum testa combustibilii în Războiul Rece?

Da, categoric, și este exact ideea pe care am inclus-o în op-edul din National Interest. Alianța deja verifică mobilitatea militară, dacă poate muta trupe și echipament dintr-un capăt în altul al continentului. Ce nu testează încă este ce se întâmplă când un control la export blochează o linie de producție paneuropeană sau lasă soldații cu arme fără muniție. O listă comună de douăsprezece materiale critice pentru apărare și un stoc strategic partajat sunt jumătate din soluție. Cealaltă jumătate este să simulăm ruperea acelor lanțuri înainte să se întâmple în realitate, ca să știi unde sunt punctele nevralgice

Iar acest lucru nu este ipotetic, avem deja precedentul. În aprilie 2025, China a impus controale la export pe șapte pământuri rare grele și pe magneții permanenți, ca răspuns la tarifele americane. Efectul a fost imediat și concret. În lunile următoare, exporturile de magneți au scăzut cu aproape trei sferturi, producători din industria auto și aerospațială din Europa, Statele Unite și Japonia și-au încetinit sau oprit liniile de asamblare, iar firme din domeniul aerospațial au avertizat că raționalizează materiale precum ytriul, folosit ca strat termic pe motoarele de avion. Restricțiile au vizat exact elementele de care depind magneții rezistenți la temperaturi înalte din sistemele de rachete, radare și avioane de luptă. Deci Beijingul a demonstrat că are un „kill-switch” pe mineralele critice și că este dispus să îl apese, iar industria de apărare este foarte expusă la acest monopol. Ca exemplu, pentru fabricarea unui singur avion F-35 este nevoie de aproximativ 418 kilograme de materiale din pământuri rare, iar magneții de înaltă performanță care intră în motoare, radar și sisteme de control sunt produși în proporție de circa 90% de China.

Antonia Pup a fost cercetator la Universitate Georgetown din Washington

Logica unui astfel de exercițiu la nivelul NATO este tocmai să nu te prindă nepregătit a doua oară. Fără astfel de exerciții și simulări, am afla unde suntem vulnerabili abia în momentul în care adversarul decide să ne lovească acolo.

Ce poate face România

Multe din statele de pe Flancului Estic dețin o parte importantă din bogățiile minerale încă neexploatate sau neprocesate ale Europei. Crezi că țări precum România, Polonia sau Bulgaria ar trebui să preia un rol de leadership în NATO pe această dimensiune? 

Iată că putem vorbi de flancul estic al NATO nu doar în termeni de vulnerabilitate, ci și în termeni de oportunitate. Regiunea noastră are zăcăminte importante. După cum am afirmat și în articolul pe care l-am scris pentru Small Wars Journal, o majoritate substanțială dintre cele 34 de materii prime critice identificate de Comisia Europeană au zăcăminte confirmate sau potențiale de-a lungul flancului estic al NATO. Polonia are cel mai mare bazin de cupru și argint de pe continent. Cehia are Cínovec, unul dintre cele mai mari resurse de litiu din rocă dură din Europa. Bulgaria are cupru, plumb și zinc. Iar România are o combinație strategic semnificativă de grafit, magneziu, cupru, litiu și cobalt, cu trei proiecte strategice deja desemnate sub Critical Raw Materials Act al UE, aproximativ 615 milioane de euro în investiții anunțate.

Deci resursa există. Întrebarea reală nu este dacă aceste țări ar trebui să conducă, ci prin ce mecanism o fac. Aici cred că formatul București 9 este platforma potrivită, și argumentez asta explicit în articol. B9 este suficient de compact pentru a acționa, suficient de mare pentru a conta, și este deja conectat atât la Bruxelles, cât și la Washington. A fost lansat de România și Polonia în 2015 și a petrecut un deceniu construind obiceiuri de cooperare pe descurajare, postură de forță și securitate energetică. Extinderea acelui mandat către minerale critice nu ar presupune să inventăm un format nou, ci să-l adaptăm pe cel unde vocea României poate fi auzită.

Întâi, am propus o inițiativă regională de cartografiere geologică, asistată de inteligență artificială și cu costuri împărțite, pentru că cele mai multe guverne aliate lucrează încă pe hărți de pe vremea sovietică sau din primii ani ai tranziției. Apoi, avem nevoie de un efort de integrare a mineralelor critice în planificarea militară a NATO, inclusiv un stoc regional pentru cele douăsprezece materii prime critice pentru apărare identificate de Alianță, cu depozite distribuite și un acord de folosire în caz de criză. Al treilea palier ar viza un răspuns coordonat de comunicare strategică la campaniile de dezinformare care vizează deja proiectele miniere din regiune.

Flancul estic a petrecut întreaga eră de după 1989 câștigându-și locul la masa NATO ca un consumator de securitate. Dosarul mineralelor critice este primul mare dosar în care regiunea deține resurse de care Alianța chiar are nevoie. Dacă alegem să nu îl valorificăm coerent, descurajarea NATO în anii 2030 va continua să depindă de bunăvoința Chinei, care sprijină decisiv mașinăria de război a Federației Ruse.

În ce măsură riscă să concureze UE și NATO

Cum vezi cooperarea instituțională dintre NATO și UE pe acest subiect? Sunt cele două organizații aliniate sau riscă să concureze pe aceleași resurse limitate?

Nu văd cele două organizații condamnate la rivalitate, dar nici alinierea nu este automată. Riscul de a se călca reciproc pe picioare există, mai ales pe fondul disputelor transatlantice actuale, diferența o va face felul în care fiecare își definește avantajul comparativ.

Aici prefer o abordare complementară, iar logica ei este clară dacă te uiți la ce știe fiecare instituție să facă bine. UE vine cu banii și cu cadrul de reglementare: are Critical Raw Materials Act, are instrumentele de finanțare, are mecanismele de piață unică prin care poți subvenționa rafinarea și procesarea. Săptămâna trecută UE a aderat la formatul Pax Silica, condus de Statele Unite cu scopul îmbunătățirii rezilienței lanțurilor de aprovizionare inclusiv pe componenta de minerale critice, ceea ce arată că apetitul de a intra concret pe acest teren există. NATO, în schimb, aduce ceva ce UE nu poate aduce: integrarea în doctrina și planificarea militară. Alianța deja testează mobilitatea militară în exerciții, deja are planificare de apărare și structuri de achiziții comune. Ce lipsește este ca lanțurile de aprovizionare pentru minerale critice să fie tratate ca problemă de securitate, nu doar economică.

Un detaliu des uitat: NATO are mai multe țări decât UE, țări bogate cu resurse importante. Statele Unite, Marea Britanie, Canada, Norvegia, Turcia sunt în NATO și nu în Uniune. Pe partea de resurse, capacități industriale și acces la piețe, NATO adună la masă actori pe care UE singură nu îi are. Nu este o suprapunere inutilă, ci mai degrabă două cercuri care se intersectează și pot acoperi împreună mai mult teren decât oricare separat.

Problema pe care o semnalez în articol, împreună cu Josh Birenbaum, este că astăzi niciuna dintre organizații nu tratează subiectul cu seriozitatea cuvenită. La Adunarea Parlamentară a NATO, Comitetul pentru economie și securitate adoptă rezoluții fără putere reală de a acționa, iar eforturile de securizare a lanțurilor de aprovizionare rămâne deconectată de planificarea militară. UE, are, de asemenea, carențe, mai ales când vine vorba de procesul decizional sau de transformarea intențiilor în realitate: chiar Curtea de Conturi Europeană, propriul organism de audit al UE, a concluzionat într-un raport din februarie că țintele CRMA pentru 2030 par să depășească realitatea, că diversificarea importurilor nu a produs rezultate tangibile, iar capacitatea internă de procesare este de fapt în declin.

Diviziunea sănătoasă a muncii ar suna cam așa: UE finanțează și reglementează construirea capacității de procesare în Europa, iar NATO integrează acele capacități în postura de descurajare și le protejează. În complementaritate, își acoperă reciproc golurile. Izolate, riscă exact scenariul pe care nimeni nu îl dorește: două birocrații care produc rapoarte în paralel, în timp ce China își consolidează controlul asupra lanțului de aprovizionare de care depinde apărarea ambelor.

Unde greșește NATO

Azi a început summitul NATO la Ankara. Care sunt temele care consideri că ar fi meritat incluse pe ordinea de zi și nu se regăsesc?

Ordinea de zi anunțată acoperă trei teme importante: investițiile în apărare, industria de apărare și sprijinul pentru Ucraina. Toate trei sunt legitime și necesare. Dar cred că lipsesc două care ar fi meritat un loc distinct pe agendă.

Primul subiect îl reprezintă mineralele critice. Este singurul dosar major în care flancul estic deține de fapt resurse de care Alianța are nevoie, și rămâne tratat ca o problemă economică, nu de securitate. Atâta timp cât descurajarea NATO în anii 2030 depinde de rafinării chineze pentru materiile prime esențiale apărării, absența acestei teme de pe agendă este o scăpare strategică, nu o omisiune tehnică.

Aș lega această temă direct de cea mai vizibilă temă de pe agendă. Se vorbește mult despre angajamentul de 5% din PIB pentru apărare până în 2035, și pe bună dreptate. Dar cifra aceea înseamnă foarte puțin dacă adversarii noștri controlează lanțurile de aprovizionare care transformă materiile prime în capabilitate reală. Poți aloca orice procent vrei din PIB, însă dacă rafinarea și procesarea mineralelor de care depind muniția, radarele, avioanele și sistemele de rachete rămân în mâinile Chinei, cumperi de fapt o capacitate pe care altcineva o poate întrerupe. Investiția în apărare fără securitatea lanțului de aprovizionare este o cifră pe hârtie, nu descurajare.

A doua temă lipsă este protecția infrastructurii critice în regiunea Mării Negre. Cablurile submarine, conductele, terminalele energetice și rutele maritime din Marea Neagră sunt deja ținte - am trăit asta pe pielea noastră recent în incidentul de la Constanța, iar coordonarea aliată acolo rămâne subțire în comparație cu Marea Baltică, unde incidentele din ultimii ani au forțat un răspuns comun. Marea Neagră nu a primit încă aceeași atenție.

Iar aici merită observat un lucru despre gazdă. Ankara a fost istoric prudentă față de o prezență NATO robustă la Marea Neagră (pentru care România a tot militat), preferând o abordare mai autonomă și gestionarea bazinului prin regimul de la Montreux și prin canale proprii. Faptul că summitul se ține chiar la Ankara face probabil ca tema Mării Negre să fie mai greu de împins pe agendă, ceea ce explică parțial absența ei.

Cine este Antonia Pup

Antonia-Laura Pup este cercetător doctoral al Institutului Universitar European (EUI). Este absolventă a Walsh School of Foreign Service a universității Georgetown din Washington D.C., cu o specializare în politici de tehnologie și securitate națională, program de masterat pe care l-a finalizat ca șefă de promoție. A urmat un program de masterat în securitate internațională la Sciences Po Paris, ca bursier al Guvernului român și al Ministerului de afaceri externe francez. Anterior, a fost consilier parlamentar pentru președintele Comisiei pentru apărare din Camera Deputaților. A fost fellow al Comisiei speciale pentru Competiția strategică dintre SUA și China în Congresul american.