Comentariul realizat de Cristian Tudor Popescu, cu o încleştare încrâncenată a maxilarelor, vizavi de manifestul Anei Maria Popescu, concentrat în „tupeu de mahala”, mi-a adus aminte de adevărul spus de Hagi în `98 „nu strâmba mustaţa, merităm statuie!”.

Tricolorii erau calificaţi la Campionatul Mondial ’98 din Franţa şi au disputat o ultimă repetiţie la Bucureşti înaintea plecării la turneul final, cu naţionala Paraguayului. 

După meci a urmat o conferinţă de presă antologică, Gică Hagi spunând atunci un adevăr impertinent la acea dată dar al naibii de pertinent astăzi: „De zece ani v-am obişnuit cam prost în condiţiile în care sunt în România. Nu avem nimic, niciun fotbal. Ce performanţă a făcut vreo echipă în România? Merităm să ne faceţi statuie pentru ce am făcut noi, având în vedere condiţiile din România. Rezultatele cântă cu noi. Se duce fotbalul românesc. Se duce. Zero. În doi-trei ani, zero”

Şi aici pot aminti urâcioşii care comentau că Simona Halep pierde finale dar şi pe cârcotaşii pretenţioşi din faţa televizorului, obişnuiţi exclusiv la aur, la gimnastică, la olimpiade. Astăzi, gimnastica este în sarcofag, cât despre tenis, haideţi să ne bucurăm cât o mai avem pe Simona. Avem de învăţat de la campionii noştri, în condiţiile în care ţara cu numărul cel mai mare de WC-uri în curte din Uniunea Europeană, uneori i-a ajutat prea puţin pentru a câştiga medalii.

Recunosc că nu am universalitatea competenţelor dlui. Cristian Tudor Popescu, de la politică internă, la foreign policy, tenis sau scrimă, însă ştiu să citesc statistica şi să fiu smerit în faţa palmaresului: Ana Maria Popescu a câştigat de-a lungul carierei 14 turnee de Cupa Mondială şi a fost declarată cea mai bună spadasină din lume în sezoanele 2007–2008, 2008–2009, şi 2012–13. A câştigat pentru România la Jocurile Olimpice 2 medalii de argint la individual şi una de aur pe echipe. 

Pentru mine, Brânzici este de aur.