Eu aduc în discuţia aceasta – pe scurt, azi – împrejurările când de neînlocuiţii venerabili adorm, firesc, în scaunul lor, aţipesc, ajung greu pe jos sau cu bastonul la scaun, pierd o grămadă de timp până se aşază pe el; în sfârşit, nu mai sunt demult în situaţia ţăranului care se ştie, rupe ziua în două atunci când după amiaza se odihneşte o frântură de ceas, ca să ia lucrul de la început şi cu poftă şi cu znagă şi cu ochii deschişi.

Ar fi o răutate să scriu acestea şi să fac această trimitere dacă eu însumi n-aş fi octogenar şi n-aş trăi pe pielea mea situaţiunea, a vârstei, nu a cramponării de scaun.

Dar la noi e şi o lege a limitei de vârstă, care are şi darul de a oferi mai tinerelor generaţii şansa de a se afla în deplinătatea vigoarei şi minţii şi lucidităţii „la putere”, şi favorabil societăţii pe un scaun de conducere.

Aflu de curând că două institute prestigioase şi-au anunţat concursul pentru postul de director numai ca să fie ocupat de octogenarii aflaţi pe acele scaune de trei sau patru legislaturi şi pe care l-au şi câştigat, poate a cincea oară, şi pe care şi-l revendică şi îl şi câştigă, se pare, pe viaţă. Atunci de ce se mai face concurs, dacă pretendenţii cu şanse de câştig pe viaţă sunt cunoscuţi dinainte?! Nu spun numele câştigătorilor acestor două concursuri numai de ruşinea lor, care n-au avut generozitatea să facă loc, chiar ei, continuatorilor operei lor, dacă au avut ei vreo operă. Până şi Ştefan cel Mare, în viaţă fiind, şi-a pus cu mâna lui pe tron un urmaş tânăr. Să fie unii dintre contemporanii noştri mai îndreptăţiţi la scaunul domnesc decât a fost Ştefan cel Mare?

Şi în învăţământ se cere şi se respectă legea limitei de vârstă. La noi, cu excepţia învăţământului, se ţin adesea lanţ — deşi nu ne dau afară din ţară — Einsteinienii! Ar fi interesant de văzut şi cine îşi arogă cu de la sine putere şi dreptul de a acorda excepţii.

În sfârşit, să mai spun că unele instituţii întregi sunt asigurate, la vârf, de cei mai venerabili dintre venerabilii vârstelor, că statutul statuat prin lege e încălcat în atâtea cazuri pe baza favorurilor, ţinând de răsplata jertfei sau participării electorale şi de condiţia interesului de partid...? Acest interes propulsează, pe de altă parte sau prin contrast cu subiectul abordat, şi reprezentanţi ai unei generaţii mai tinere fără niciun fel de acoperire în experienţa de viaţă, socială şi administrativă, şi ne trezim mereu cu imberbi care n-au condus în viaţa lor o tonetă cu trufandale la piaţă sau un chioşc cu băuturi răcoritoare, puşi în fruntea ditamai ministerelor din care pleacă fără să fi aflat, măcar din spusele altora, pe unde se află ieşirea din dos a ministerului. Şi atunci ne întâlnim cu ei tot la intrarea principală, a altui minister!

Îl întreb de curând pe un important om politic, la locul lui şi prin vârstă şi prin exeprienţa de viaţă şi prin greutatea unei personalităţi conturate, cum a ajuns un neica nimeni de prin câmpia olteană a Dunării în fruntea unui minister important, fără să fi trecut măcar pe la registratura unei primării de orăşel de provincie? Şi omul politic îmi răspunde foarte serios, confirmându-mi implicit observaţia şi bănuiala:

—  Depinde cât a dat şi cui i-a dat!

Cu un prilej apropiat, sper să vă arăt şi CV-ul acelui „om tânăr” al scaunului apărat cu ghearele şi cu dinţii, în care a ajuns şi din care a plecat, cum şi prevedeam, fără băgare de seamă şi fără să lase nici măcar adierea unei umbre; dar care a şi ajuns într-un scaun şi mai important.