Prejudecata e azilul proştilor, iar atracţia pentru prejudecăţi presupune câteva metehne greu de lecuit. Cea mai gravă e intoleranţa justificată cu argumente fanatice. I se alătură mândria neghioabă a celui care nu-i acceptă pe cei construiţi altfel decât propria persoană şi care vede în alteritate o erezie.

Opţiunea confesională, sexuală sau ideologică poate declanşa valuri de indignare. Oprobriul public a devenit principalul instrument de măsurare a complicaţiilor nedorite. Cine sfidează convenţiile sau pune în discuţie normele trebuie sancţionat. Cine iese din corul oficial îşi compromite credibilitatea şi traiectoria.

Aliajul dintre prejudecăţi şi intoleranţă a produs întotdeauna drame şi rupturi. Conflictele post-tribale din Africa, derapajele naţionaliste din atâtea şi atâtea ţări europene, inclemenţa asiatică sau isteriile sud-americane ilustrează de fapt acelaşi lucru: capacitatea nesfârşită a oamenilor de a face rău în numele binelui, talentul disimulator şi atracţia patologică a puterii.

Causeurii de salon îşi împodobesc conversaţia cu citate din lordul Acton („Puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut"), mulţumiţi că îşi pot dovedi erudiţia. Între timp, la o margine de oraş sau în câte-un sat unde singurul turist e vântul, prejudecăţile dau reţeta eşecului. Stâlpul infamiei produce rezultate la fel de dure în Bosnia şi Sudan, în Venezuela şi China. Ostracizarea, izgonirea din societate, linşajul psihologic şi anularea semenilor priviţi chiorâş nu se pot face fără o manevrare dezinvoltă a prejudecăţilor.

Scoţia modernă a stat multă vreme sub semnul unei butade încântătoare: „Ateul este acea persoană care se duce la un meci Celtic-Glasgow Rangers pentru fotbal".

Ciorovăiala interconfesională din viaţa de zi cu zi a unui oraş părăsit de lumină şi sufocat de resentimente s-a ritualizat în fotbal şi, începând cu 1888, a căpătat un nume şi o identitate: Old Firm. La mică distanţă de ceţurile scoţiene, Irlanda a fost la rândul ei pârjolită de prejudecăţi şi fixisme. Aici intersecţia dintre politică şi religie a produs accident după accident.

Războiul civil a ascuţit mândria figurilor tutelare Éamon de Valera şi Michael Collins, pe când enclavele prezbiteriene din teritoriul catolic au hrănit foamea de exces, abuz şi persecuţii a majorităţii.

Cine îşi doreşte un document literar pe această temă poate citi „Testamentul ascuns" al lui Sebastian Barry (Editura Univers, traducere bunicică de Liliana Pop), un roman despre efectele devastatoare ale prejudecăţilor asupra vieţii de zi cu zi a oamenilor de rând. Arhitectura suferinţei capătă valenţe baroce în cartea acestui irlandez îmbibat de istorie şi de tristeţe. În fond, poate că Aldous Huxley a avut dreptate când a spus că „Lumea asta e iadul unei alte planete".

Povestea lui Roseanne McNulty, eroina de o sută de ani care îşi aşteaptă sfârşitul în Spitalul regional de boli mintale din Roscommon, arată cât de greu se vindecă rănile cauzate de semeni. Trufia inflexibilă, duritatea fără temei şi prejudecăţile transmise din generaţie în generaţie nu sunt cu nimic mai prejos decât gloanţele care au sfârtecat Irlanda anilor 1930. Un şnur de sânge împodobeşte fiecare dramă consumată în Sligo, Strandhill şi alte pariuri geografice.

Nedreptăţile de atunci stau acum în arhiva cimitirelor şi aşteaptă o reabilitare care întârzie. Consumată de mândrii şi prejudecăţi, Irlanda a fost, vreme îndelungată, numele de împrumut al durerii.