Icar, la manşa iubirii

Temniţa în care te închide iubirea prefaţează o condamnare pe care abia aştepţi s-o auzi.

A defini iubirea e totuna cu a povesti o cascadă. Există lucruri şi stări în faţa cărora singura reacţie cuviincioasă e tăcerea. Există mistere şi minuni unde cuvintele stânjenesc şi sună ridicol. Şi-atunci, de ce le folosim? Poate fiindcă trăim în prizonieratul certitudinilor şi simţim nevoia - stupidă - de-a cimenta inefabilul. Poate fiindcă nu ne putem abţine. Sau poate fiindcă asta am înţeles dintr-o tradiţie care pune accent pe declaraţie şi nu priveşte cu ochi buni tăcerea. Oricum ar fi, iubirea ne face adeseori să fim buni de gură când ar trebui să fim doar buni de inimă. Căci asta susţine Ionel Teodoreanu, că imediat după ce provoacă renunţarea la luciditate iubirea instaurează interimatul inimii.

Bine, dar dacă iubirii îi şade bine în tăcere, ce facem cu miile de cărţi, poezii şi cântece despre iubire? De la „Romeo şi Julieta» la „Wish You Were Here» şi de la „Suferinţele tânărului Werther» la „Have I Told You Lately That I Love You?», suntem în plină deconspirare a iubirii. În extazul declaraţiei publice, aptă să întoarcă spre tine ochii miraţi, sfredelitori sau invidioşi ai lumii. Cum explicăm miliardele de rânduri, silabe şi note muzicale din care picură iubire? De ce să trâmbiţezi un lucru al cărui registru predilect e discreţia, foşnetul intim, percuţia lăuntrică? Îmi vine în minte o singură explicaţie. Fiindcă iubirea e singurul sentiment care anunţă permanent explozii, care-ţi deschide pieptul. Nimic altceva nu se consumă într-un preaplin fără final - nici tristeţea, nici bucuria, nici ura, nici deznădejdea. Nimic altceva nu te îndeamnă atât de acut să vorbeşti. Toate celelalte afecte circulă pe şinele unui montagne russe care urcă şi coboară abrupt, ducându-şi încărcătura de pasageri isterici. Iubirea, dacă e netrucată, nu coboară niciodată. Ea zboară doar în sus, ca un avion pilotat de un Icar care cunoaşte riscurile apropierii de soare, dar le ignoră cu superbia eroilor romantici.

Câtă uitare de sine există în aluatul iubirii? Multă, de bună seamă (în cantităţi egale cu mila de sine, şopteşte un spiriduş veninos). Îndrăgostitul pune totul între paranteze, asta e de necontestat. În prezenţa iubirii veritabile, a pânzei oferite de natură şi brodate de imaginaţie, cum spunea Voltaire, el câştigă tot atâtea aripi câte cătuşe pierde. Eliberarea e aproape ostentativă. Cel care iubeşte are voluptatea jupuirii de toate normele, convenţiile, tabuurile şi corsetele care-i stingheresc mişcările naturale. Nu-l mai interesează nimic în afara persoanei iubite, pe care o idealizează asiduu, într-un efort de cosmetică sentimentală fără pauză. După el şi iubirea lui, potopul. E criză? Sunt războaie? Heralzii apocalipsei bat din nou toba în piaţa publică? Mofturi. Abur fără contur. În lumea îndrăgostitului, totul ia forma inimii. Nu mai există legi şi obiceiuri, nu mai există obligaţii şi calendar. Când îţi bate la uşa sufletului, iubirea te ia pe sus, pune stăpânire pe tine şi-ţi lasă strict timp să respiri, să clipeşti şi să adori. Până şi somnul iese din logica lui simplă şi devine o probă de atletism sentimental. Fiindcă adormi - de obicei spre dimineaţă - cu figura persoanei iubite în gând şi te trezeşti cu ea tatuată pe fiecare atriu şi ventricul. Pe fiecare gând. Pe fiecare fibră, nerv şi muşchi. În lumea marţială a lui 2012, iată singurul prizonierat invidiabil, singura obsesie vrednică de elogii. Temniţa în care te închide iubirea prefaţează o condamnare pe care abia aştepţi s-o auzi. O condamnare pe viaţă, pe care Icar s-o ţină în buzunarul de la piept când pilotează avionul iubirii spre soare. 

Articol publicat în ediţia din 6 ianuarie 2012 a ziarului „Adevărul".

Radu Paraschivescu este scriitor, publicist şi traducător. Are o legătură specială cu lumea sportului şi scrie pentru ''Adevărul''.