În acelaşi timp, curiozitatea omenească se poate manifesta şi faţă de aceste fiinţe abjecte, care preferă să dea vina pe „contextul vieţii”/„anturaj”/„persecuţii din partea cuiva” pentru ceea ce nu vor să admită, anume că au ales conştient o viaţă în afara cadrului legal şi moral.

Interlopii nu sunt oameni care pot „progresa” în absenţa unei forme de protecţie, deoarece la început sunt mici şi fac greşeli, putând fi astfel uşor ridicaţi de organele de ordine. Această realitate nu poate fi contrazisă niciodată şi nicăieri, iar cel care o face ori este naiv, ori este unul dintre cei care a primit bani de la aceste grupări.

Cine protejează infractorii? Mai întâi, poliţiştii din stradă, ei fiind primii care au contact cu aceştia. Mai apoi, şefii din birourile secţiilor de poliţie, de la nivel mai mic – şi ulterior mai mare. Evident, prin prisma atribuţiilor legale procurorii trebuie mituiţi şi ei, deoarece urmărirea penală este condusă de aceştia, iar trimiterea în judecată se face tot în baza unei decizii adoptate de către aceiaşi reprezentanţi ai Ministerului Public.

Însă de la un anumit punct încolo, interlopii puternici ajung la acest nivel doar prin alianţă cu mediul politic, profitând de orgoliile sau slăbiciunile diferiţilor politicieni care doresc să parvină. Nu există grupare de crimă organizată de forţă fără parteneriat cu mediul politic – acest lucru este iarăşi o axiomă, iar aici vom exemplifica cu Chicago-ul anilor 1920 – 1930, Las Vegas-ul şi Italia sudică pentru mai multe zeci de ani etc. E suficient să analizezi CV-uri de politicieni din multe ţări pentru a vedea că ascensiunea şi averea lor nu se poate face decât cu sprijinul crimei organizate – în acest sens, să nu uităm că pe ruinele fostei Iugoslavii s-a ajuns la acuzaţii de trafic de persoane  sau de ţigari pentru persoane care au ajuns în funcţii de prim-ministru sau preşedinte în entităţile rezultate după desfiinţarea acestui stat al slavilor sudici.

Din momentul în care interlopii realizează o alianţă cu mediul politic, statul şi cetăţenii devin victime sigure în zonele unde politicienii – şi implicit şefii numiţi de către aceştia în poliţie şi parchete – abandonează principiile morale. Practic, oamenii cinstiţi din poliţie şi parchete vor deveni simple unelte care vor cunoaşte fărădelegile interlopilor, dar nu se vor putea opune lor, pentru că dispoziţiile vin pe cale ierarhică şi trebuie executate, în virtutea normelor legale.

Deoarece cangrena în sistemele parchetelor şi poliţiilor nu se instalează într-o zi, este clar că alianţele dintre mediul politic şi cel infracţional nu sunt fenomene recente. De aceea, trebuie numărat anii în care diferitele partide au condus guvernele ţării, şi în funcţie de rezultatele acestei cronologii, trebuie trase anumite concluzii. În acelaşi timp, continuarea reţelelor politico-infracţionale în mod neîntrerupt obligă pe cei care exercită guvernarea să ia măsuri ferme pentru stârpirea fenomenului, pentru că altfel devin şi ei părtaşi ai aceloraşi alianţe.

Faptul că mediul politic este principalul protector al interlopilor şi mediului infracţional se vede din modalitatea în care au fost eliberaţi criminali după doar câţiva ani de la comiterea omuciderilor , precum şi şi alţi făptuitori de acte de crimă organizată pe baza recursului compensatoriu – peste 21.000 , dintre care 943 ucigaşi, 110 pedofili, 2.300 de tâlhari, 634 de violatori etc. în nici o ţară din lumea grija pentru infractori nu a înlocuit grija pentru victimele infracţiunilor – multe dintre acestea devenind persoane cu traume psihice irecuperabile.

În acelaşi timp, există momente în care buboiul cu puroi al alianţei dintre interlopi, mediul politic şi şefii din parchete şi poliţii se sparge, iar mizeria se revarsă peste boturile cu şorici gros al celor care nu şi-au respectat atribuţiile legale şi morale. Evident, în acele momente liderii din cele trei direcţii – politicieni, procurori, poliţişti – trebuie să demisioneze, pentru ca onoarea impune doar această soluţie. Nu există alte opţiuni, iar orice lider politic de anvergură nu va ezita să îşi trimită subordonaţii „afară din joc”, deoarece costurile pe care partidele lor le vor plăti sunt mari, pentru că oamenii cinstiţi – întotdeauna majoritari în societate – vor state puternice şi eficace în direcţia stârpirii fenomenelor infracţionale.

Iată că la noi în ţară s-a întâmplat de curând un astfel de fenomen, care trebuie să conducă doar la aceste soluţii, pentru a nu se ajunge ulterior la consecinţe mai grave pe plan politic şi juridic. Cine trage de timp acum, va deconta în curând – societatea este în fierbere din motive medical-economice, şi doar un „mare incompetent politic” poate să creadă că îşi permite să plătească integral costurile situaţiei în sine.

Totuşi situaţia a mai relevat patru chestiuni fundamentale, pe care le vom prezenta succint.

Mai întâi, gradul de cangrenare al mediului politic şi administrativ-poliţienesc din ţara noastră. Spre comparaţie, funeraliile lui Toto Riina – mare lider al Mafiei – au fost private , cu doar membrii foarte apropiaţi ai familiei la cimitir. Orice altă susţinere din partea reprezentanţilor mediului politic şi administrativ-poliţienesc este aberantă, fiind contrazisă de realităţile percepute de către toţi cetăţenii. 

În al doilea rând, este necesară discutarea calităţii actului de presă audio-vizuală în ţara noastră. Avem un organ care are atribuţii de sancţionare severă a derapajelor din această sferă, şi care în ultimii ani a uitat să îşi exercite rolul său legal. Este în realitate greu de crezut că a uitat să o facă, membrii acestui organ – numiţi politic fiind – fiind de regulă simpli executanţi ai unor decizii ale partidelor care i-au numit. Dacă partidele au nevoie de alegători analfabetizaţi, prizonieri ai unor emisiuni de foarte slabă calitate morală, atunci ele (partidele) vor numi în funcţiile acelui organ de control oameni care vor tăcea în faţa degradării calităţii actului de presă.

În al treilea rând, nu se poate nega componenta etnică a fenemenelor infracţionale. Dacă mafiile chineză, rusă, albaneză, turcă etc. sunt vestite la nivel mondial, la nivel local există diferite reputaţii care urmează diferite etnii. Dintre ele, remarcăm etniile care doresc să se integreze social, prin educaţie şi muncă – iar situaţia diferenţelor de venituri, raportate şi la nivelul de educaţie în SUA este elocventă – precum şi etnii care accepta mai greu ideea acestei integrări. Percepţiile sunt chestiuni care se schimbă greu, iar un eveniment de natura slăvirii unor interlopi aduce prejudicii oamenilor cinstiţi din etnia respectivă, deoarece negativul este mai uşor de scos în evidenţă în gândirea schematică a omului de azi cel bombardat de presă cu mii de informaţii.

Reticenţa integrării sociale este întotdeauna consecinţa lipsei de autodisciplină şi educaţie dintr-o comunitate. Evident, sunt multe cazuri de lideri ai unei comunităţi etnice minoritare care preferă să conducă oameni cu grad scăzut de educaţie, deoarece aceştia sunt mai uşor de manipulat, de controlat şi de asmuţit împotriva organelor de ordine , fără ca aceşti naivi să vadă adevărata dimensiune a veniturilor liderilor lor. Or, a menţine în secolul inteligenţei artificiale o etnie / grupare politică / localitate / provincie / naţiune în prăpastia analfabetismului funcţional – implicit şi într-o imagine de grup negativă – înseamnă a o condamna la sărăcie perpetuă.

Trăim în secolul în care camerele de luat vederi şi dronele pot urmări cel mai abil infractor de secol XX în orice punct al ţării, iar ideea că în viitor aceste tehnologii nu vor deveni şi mai performante în detectarea figurilor umane este naivă. Peste 10 ani interlopi din mai toate ţările Europei vor constata cu uimire că sunt monitorizaţi implicit de sute de camere video, fără a putea să li se opună cumva, iar singurele locuri unde vor mai putea să îşi exercite mizerabilul comportament va fi în mediul rural, la furat de găini şi haine de pe sârma unde sunt întinse la uscat.

În final, parada interlopilor pune în discuţie un aspect necesar fiecărei societăţi: cum te aperi de infractori, atunci când mediul politic, parchetele şi poliţiile sunt penetrate de către interlopi? Nu există pe fond decât două formule: grupări cetăţeneşti de apărare – vigilantes – comunitară, precum şi portul de arme letale. Este necesară astăzi în România libertatea neîngrădită de a avea arme? Răspunsul este DA.

Motivarea răspunsului o dă atât numărul mare de cetăţeni români traficaţi sau aflaţi în diferite forme de sclavie, dar mai ales puterea grupărilor de crimă organizată de astăzi, care a ajuns la nivelul de acum în urma capitulării mediului politic şi administrativ-poliţienesc .

În acelaşi timp, există un argument fundamental care pledează pentru nerestricţionarea armelor de foc. Concret, orice infractor va cauta – înainte de orice – să îşi asigure superioritatea asupra celor pe care îi va jefui / fura / ucide / viola etc., iar în acest sens îşi va procura o armă. Or, acest lucru fiind binecunoscut, să menţii o reglementare foarte restrictivă a legitimei apărări în Codul penal este de fapt o invitaţie la infracţiune. Tocmai conştientizarea faptului că orice om are dreptul neîngrădit la arme de foc îl va face pe orice infractor să se gândească de două ori înainte de a executa acţiunile nelegale.

Evident, se va spune că vor exista abuzuri în folosirea armelor de foc, şi se vor da exemple din SUA – dar şi din alte părţi. Da, abuzuri vor exista, dar întotdeauna ele au existat – şi chiar cu această legislaţie restrictivă România are cazuri în care indivizi hotărâţi au ucis mai multe persoane cu armele de foc proprii, sau ale altora. Dacă victimele ar fi avut şi ele o armă ar fi putut fie să limiteze proporţiile dezastrelor, ori să se salveze cumva, sau chiar să împiedice complet actul infracţional. Într-o lume în care organele de forţă ale României prind persoane care trag cu arme de tip airsoft şi le acuză de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor , interlopii ar trebui să zacă după gratii minim trei decenii, nu-i aşa?

De fapt, interzicerea liberei achiziţionări şi utilizări a armelor de foc este printre primele lucruri pe care o dictatură o face. În fond, dictatura reprezintă o agresiune continuă de nivel maxim împotriva unei întregi ţări, şi nu vei dori – ca agresor – ca victimele tale să se poate opună cumva.

Astfel, vom menţiona că până în 1946 regimul armelor şi muniţiilor în România a fost unul liber, dar comuniştii au desfăşurat acţiuni pe scară largă de preluare a armelor, deoarece ştiau foarte bine cât de legitim preluaseră puterea, precum şi cât de iubiţi erau de către naţiune.

Nimeni nu spune că nu trebuie pedepse drastice pentru cei care încalcă legea şi vor folosi o armă în scopul jefuirii, uciderii sau producerii de alte rezultate negale. De fapt, dacă cetăţenii români vor citi Codul penal actual – cu ale sale pedepse de mică întindere – vor solicita mărirea tuturor acestora de cel puţin cinci ori. Dar în momentul în care tot ei văd comportamentul politicienilor, procurorilor şi poliţiştilor faţă de interlopi au dreptul mai mult ca oricând să ceară nu doar măsuri de reformare a acestor trei instituţii, ci şi dreptul de a se apăra singuri. Iar o armă de foc – fără ideologii sau alte prostii în cap – ajută mult la „potolirea gărgăunilor” oricui.

Până la urmă, întrebarea care se pune e simplă: vrem să se intre peste noi în case şi să nu putem să ne ripostăm deloc, pentru că reglementarea legitimei apărări ne face mai degrabă pe noi – victimele – vinovaţi? Vrem să fim jefuiţi, violentaţi sau ucişi în propriile locuinţe sau pe stradă, sau să ne apărăm integritatea fizică şi a patrimoniului? Cred că răspunsul la aceste întrebări îl au toţi oamenii cinstiţi în acelaşi mod şi indiferent de locul de unde îl oferă.

De aceea este necesar să solicităm ferm eliminarea oricăror forme de restricţionare în ceea ce priveşte achiziţionarea şi utilizarea armelor de foc pentru apărarea vieţii, integrităţii fizice şi a proprietăţilor noastre, iar legiuitorii să se mişte repede în această direcţie, deoarece alegerile de azi şi de mâine pot aduce în discuţia publică nu doar aceste lucruri, ci şi modul în care ei s-au comportat în viaţa lor politică, de s-a ajuns la cumetriile extinse între politicieni şi interlopi. Iar votul, după cum se ştie, nu e întotdeauna controlabil de interlopi sau de manipulatorii cinici ai politicii naţionale sau locale.