Cum obții grade didactice în universități: 9 puncte pentru azi și pentru mâine

După cum știm, la fotbal, politică și educație se pricepe orice om – recentul campionat european ne-a arătat acest lucru, de votat se votează în acest an în zeci de țări, iar prin școală a trecut mai toată lumea.

FOTO: Arhivă

Realitățile sistemului universitar românesc au însă alte perspective, mai ales în temeiul noilor legi și a noilor dezvoltări pe care sistemele de Inteligență Artificială le-au adus în ultimii ani. De aceea, o să facem aici câteva observații despre modalitățile în care se vor obține gradele didactice, în raport de criteriile pe care ministerul de resort le propune:

1. Prima chestiune este legată de respectarea principiului constituțional al egalității, care este prevăzut și în legislația sectorială.

Sub aspect practic, vom nota un exemplu: dacă un cadru didactic de la comisia pentru educație fizică și sport (spre exemplu) este consultat în cadrul procesului de elaborare a unui act normativ, atunci trebuie să primească același punctaj ca un coleg de la comisia de științe juridice, iar acest lucru trebuie să se aplice la orice comisie – științe administrative, inginerie de orice tip etc.

Adoptarea actului normativ nu depinde în final de către cel care l-a întocmit, ci de votul în organele de conducere, deci nu putem face o astfel de ne-egalitate, strict pe baza faptului că cei care sunt juriști cunosc mai bine decât nejuriștii tehnica elaborării actelor normative.

2. O altă discuție este aceea privind echitatea în cadrul sistemului. Aici problematica poate fi enunțată simplu: câți din cei care au astăzi gradul didactic maxim îndeplinesc criteriile prevăzute în aceste proiecte de standarde? În același timp, să ne gândim cum se vor simți cei care totuși au gradul maxim, dar nu au și realizările în acord cu aceste standarde, în fața celor ce le vor îndeplini, începând cu anul 2024 și ulterior? Ar mai exista vreo urmă reală de respect și colaborare, când un an a publicat foarte bine, iar el va fi egal cu cineva care și-a obținut gradele pe baza unor lucrări slabe, de multe ori nici prea publice?

Aspectul trebuie coroborat cu salarizarea din sistem, care, după cum știm, este derizorie pentru majoritatea gradelor didactice. A cere prea mult de cei plătiți prost este inechitabil și nu o dată se soldează cu emigrarea acestora sau părăsirea sistemului. Da, unii vor fi bucuroși să îi vadă plecând, dar nu trebuie ignorat faptul uitați că imaginea sistemului este făcută de fiecare om care a lucrat în el, și care vor spune mai departe ca „țara nu își susține elitele, ci doar oamenii cu putere de decizie și atât”.

Raportat la criteriile OECD, în care dorim să ne integram, dar și ale UE, suntem într-o situație „delicată” relativ la finanțarea educației, dar și la rezultatele diferitelor testări, ceea ce înseamnă ceva despre cum este organizat sistemul, inclusiv obținerea de grade didactice universitare. Potrivit datelor publice, neactualizate, ne aflam undeva în jurul locului 140 în lume la finanțarea educației, aspect recunoscut și de către Guvernul României, în recent adoptata Strategie Națională în domeniul Inteligenței Artificiale (pag. 44).

Or, a crede că pot evolua prea mult oameni prost plătiți, cel mai probabil nesprijiniți de universități – pentru că bugetele sunt mici, iar practici ne-etice de alocare a banilor doar celor apropiați de conducere există, cunoscute foarte bine la nivelul ministerului de resort – este o naivitate, iar efectele se văd zilnic pe piața muncii. Oamenii au și o viață când termină programul, copii, rate la case etc., ceea ce face ca raportat la pretențiile legale pentru a promova, să nu merite prea mult – repet, inclusiv prin comparație cu cei care și-au obținut titlurile mult mai ușor în primele două decenii după 1989. Spre exemplu, câte din lucrările publicate după 1990 au trecut printr-o verificare corectă antiplagiat, inclusiv a celor ce astăzi au funcții de conducere în învațământ – fără a fi intrat neapărat în politică, pentru a atrage atenția presei?

Discuția apare inclusiv la comparația cu numărul de lucrări aflate în bibliotecile importante din țară, pe baza cărora s-au obținut grade. Aspectul de echitate contează mereu într-o țară săracă, mai ales când granițele sunt deschise.

Iar tot la echitate ar trebui avut un model general de analiză a sprijinului oferit de către universități cadrelor didactice, deoarece participarea la conferințele importante costă mult, iar din salariul de asistent universitar – lector – conferențiar e destul de greu să le platești. Deci, ar fi echitabil să fie verificat și cât din sursele proprii de venit au fost investite în dezvoltarea carierei de fiecare cercetător, relativ la decontarea cheltuielilor din fondurile universităților, pentru că altfel promovezi când o parte din efortul de creștere în carieră este suportat de instituție. De aceea, ar trebui deci introdus un criteriu distinct în metodologiile de acordare a gradelor didactice strict pe acest aspect.

3. Aspectul etic nu este aprope deloc avut în vedere la nivel de sistem – adică analizând o durată largă de timp – când este vorba de promovări în grad. Ca om care a participat la multe manifestări științifice în străinătate, am avut uneori „mici evenimente”, cu oameni din țări mai mult sau mai puțin prietenoase, care aminteau în diferitele discuții ce scandaluri a fost la noi pe aspectele de plagiat, ce loc avem la cumpărarea de cărți în Europa etc.

Este deci necesar să întărim aspectul acesta, inclusiv prin analiza prezenței lucrărilor în principalele bibioteci din țară. Nu poate fi normal și nici etic să vezi că o persoană promovează în grad, dar nu găsești aproape nici o lucrare a respectivului în biblioteci, să o poți recenza, analiza, să vezi dacă nu cumva ai fost plagiat de către acea persoană etc. Sunt prea multe cazuri în care nu vom găsi lucrările multor cadre didactice decât cel mult în biblioteca propriei universități, și în la fel de multe cazuri nici acolo.

Faptul că vom găsi ca standard minim pentru promovare un suport de curs de minim 20 de pagini la cel puțin una din comisii devine deci penibil și jenant, pentru că azi cu ChatGPT obții un asfel de text în câteva minute. Un suport de curs sub 200 de pagini în format A5 sau 150 de pagini în format A4 nu ar trebui să conteze în evaluare.

Nu orice text de 30 – 60 – 80 de pagini chiar este un volum, cu atât mai puțin de unic autor. Sunt necesare prevederea de standarde clare pentru lucrările de unic autor, referitor la numărul de pagini, și de asemenea, este necesară o prevedere privind numărul minim de biblioteci din țară în care lucrările cercetătorilor și cadrelor didactice autohtone să se regăsească, și aș spune că numărul trebuie să fie de cel puțin șase.

Tot aici trebuie încadrate „cooperativele de citare”, în care X citează pe Y și reciproc, și tot așa cu 4 – 6 – 8 oameni din aceeași facultate/universitate, dar lucrările respectivilor nu sunt citate mai deloc de cei mai importanți specialiști din țară – nu neapărat universitari, și cu atât mai puțin de specialiști din afara țării. Deși am peste 150 de citări din țară – unele doar în lucrări doar tipărite – faptul că am fost citat de un judecător de la Curtea Supremă a unei țări al cărei PIB nominal per capita trece de 50.000 de dolari îl consider mai importat decât o bună parte din citările obținute pe plan național.

Sub aspectul eticii, să nu uităm că multe reviste românești au și ele probleme, publicând orice, fără mari analize a textelor, mai ales dacă vin de la profesori din străinătate. Să ne amintim cum din Serbia s-a obținut declarasarea unei reviste românești cotată ISI, cu ajutorul unui articol în care au fost citate inclusiv reviste pentru copii. Deci, este necesară mai multă atenție la aceste standarde, la formularea lor și aplicarea lor.

4. Țara noastră are printre probleme și pe aceea a folosirii editurilor pentru ieșirea mai rapidă din închisoare. A include printre editurile-reper în vederea promovării pe cale care „s-au afirmat” în această direcție este o atingere gravă adusă onoarei întregului sistem. Presa a publicat lista cu editurile și profesorii ce au „coordonat operele știițifice” ale infractorilor condamnați, și trebuie avut în vedere acest lucru la listele care s-au făcut în diferitele comisii.

Lista editurilor trebuie revizuită în cadrul mai multor comisii, pentru că unele s-au afirmat în mod real în sfere mai largi, iar altele doar pe domenii sectoriale. În oricare situație însă, a nu vedea inclusă Editura Academiei Române în toate comisiile știintifice frizează absurdul, prin însăși caracterul special pe care îl are instituția sub patronajul căreia respectiva editură se află.

5. Important este faptul că activitatea de predare nu contează deloc în evaluare. Chiar așa este logic și echitabil? Avem profesori care performează și sub aspectul predării, așa cum alții nu vin la ore sau au diferite practici nelegale în evaluarea studenților.

Este necesară prevederea unui criteriu care să aibă în vedere activitatea de predare, iar formularea lui să fie coerentă, consistentă și elegantă, fără a aduce în discuție doar aspectul numeric (câte cursuri are X sau Y).

6. Modul în care practica înțelege specializării din învățâmântul superior este foarte departe de cele prescrise în documentele ministeriale, precum și în propunerea de standarde privind gradele didactice.

Spre exemplu, științele administrative au o dimensiune practică foarte diferită de cele din documentele ministeriale. Concret, științele administrative au ca principal scop pregătirea de funcționari publici și creșterea calității administrației publice. Or, administrația publică aplică zilnic acte normative și concursurile de intrare în cadrul ei verifică legislația.

Este o exagerare deci să fie umplut domeniul acestota „din pix” cu chestiuni care contează infim la momentul în care o persoană dă examen pentru a intra în funncția publică. Examenele în administrația publică verifică în cvasi-totalitatea lor dacă un candidat cunoaște legislația pe care o va aplica, aspect care trebuie avut în vedere de către minister când formulează standardele acestei sfere a științelor.

Logic ar fi fie delimitarea domeniului la ceva autonom, or unificarea cu comisia de științe juridice, pentru că cele două corespund în practică în cea mai mare parte. Tocmai că introducând ce nu are legătura cu administrația practică atât la nivelul disciplinelor de studiu, cât și la nivelul cadrelor didactice nu facem altceva decât să reducem șansele absolvenților de științe administrative de a promova concursurile de intrare în corpul funcționarilor publici. Deloc întâmplător avem în țară mai multe facultăți de drept și administrație publică, sau de drept și științe administrative, și nici una care să fie doar de științe administrative și atât.

Fără a exclude alte dimensiuni decât cele juridice, trebuie totuși respectată viața reală, cea care oferă clasamente în formă brută specialităților universitare, iar nu diferitele planuri de extindere a unor facultăți, care ajung în final să aibă cadre didactice multi-specializate, sub cupola diferitelor științe cu caracter plurivalent, dar fără studenți suficienți pentru a avea norme, sau studenți care nu își găsesc loc de muncă în specializarea absolvită nici după 5 ani de la obținerea diplomei de licență.

7. Nu suntem o țară importantă pentru economia lumii și nici pentru știința globală, iar în consecință ceea ce studiem în zona juridică și a științelor administrative, din punct de vedere practic, nu va interesa aproape niciodată pe specialiștii din străinătate, mai ales la reputația pe care o țara noastră în sfera eticii politice și științifice.

Statul român are totuși nevoie de expertiza autohtonă în probleme administrative, dar ceea ce scriem noi în limba noastră nu va putea fi diseminat în marile conferințe internaționale decât cu mare greutate, și asta va fi o excepție, lipsind caracterul de regularitate.

Este deci necesar să fie prevăzut pentru științele juridice și pentru științele administrative un mod de acceptare / calificare a revistelor care se publică doar în România, doar în limba română, pentru că în practică un primar nu va citi un text despre administrație publicat într-o revistă românească, dar în engleză, franceză, etc. De ce nu va citi? Pentru că în primul rând din 2006 încoace

în fiecare an apar în Monitorul Oficial peste 5000 de acte (o medie minimă de 22 de acte pe zi lucrătoare).

De aceea, a crede că experți străini pot înțelege integral țara noastră, daca nu ne vorbesc limba este naiv, iar a cere unui specialist român, cu locul de muncă în România să scrie despre diferitel subtilități ale legislației sau administrației într-o limbă străină este neproductiv pentru el și pentru practica reală.

Evident, nu vom respinge niciodată publicarea în strainătate – subliniem ferm aceasta – dar trebuie ajuns la un echilibru între a publica în strainătate și a publica în țară texte de substanță, în limba română.

Recunoașterea valorii o vor face în cea mai mare măsură practicienii români, care nu vor fi interesați de ce am scris despre dreptul românesc într-o publicație din SUA, Franța, Marea Britanie, Japonia etc.

8. Referitor la criteriul privind proiectele de cercetare, el este necorelat cu realitățile finanțării educației, cum spuneam mai sus, când educația în România nu este finantață nici măcar cu 2,5% din PIB.

Bani puțini înseamnă că prea puțin va fi finanțat, iar cum la noi suspiciunile privind modul de evaluare sunt mari – a se vedea faptul, aberant în fapt, că nu poți contesta rezultatul evaluărilor proiectelor, ci doar procedura, și se ajunge și la diferențe de 3 sau 5 puncte între evaluatori, fără a putea fi explicate aceste notări – înseamnă că mulți oameni de valoare chiar nu pot realiza acest criteriu.

Evident, nu respingem acest criteriu, dar el trebuie modelat pe o perioadă de 5 – 10 ani înainte de depunerea dosarului de evaluare a gradului didactic vizat, pentru că anii cu finanțări bogate înseamnă altceva pentru toți cei din sistem, iar creșterile de potențial științific ale cercetătorilor se pot realiza mai ușor.

9. Legat de abilitarea cadrelor didactice, ar trebui discutat totuși în raport de reorganizare a sistemului, considerând că e mai corectă realizarea unei noi teze, de 180 – 250 de pagini – în zona științelor socio-umane, și pe baza ei să se realizeze evaluarea reală a capacităților cadrului didactic.

Modul în care este astăzi înțeleasă ideea de abilitare este unul ciudat, în funcție de diferitele universități și specializări de cercetare, iar un astfel de model, unic ar fi mai util. Ceea ce propun este o preluare a sistemului întâlnit în nordul Europei, iar raportat la realizarile lor din domeniul educațional, cred că ne pot fi exemplu.

Poate că ar mai fi de spus unele lucruri despre ce va deveni în următorii ani învățământul românesc, dar faptul că acest text se oprește aici nu ne împiedică să revenim asupra problematicii educației mâine, poimâine și oricând.