Anul geopolitic 2024 – un an hotărâtor pentru un secol?

Istoria ne-a învățat că există ani care au stat la baza unor mari transformări a hărților și puterii statelor, și mari erori geopolitice s-au comis de către cei care au ignorat aceste momente-cheie în destinul țărilor și al diferitelor popoare.

FOTO Shutterstock

Anul 2024 pare a fi ales pentru a însemna mult pentru toți, cel puțin prin prisma multelor evenimente electorale ce ar putea schimba atât ierarhii politice, cât și opțiuni de manifestare a puterii și gândirii strategice în sfera economică. Pe lângă aceasta, este și un an al unei importante aniversări, anume depășirea de către Partidul Comunist Chinez a perioadei în care Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a exercitat puterea: 1949 – 2024, relativ la 1917 – 1991.

Anul 2024 este un an aproape decisiv pentru implementarea Inteligenței Artificiale (AI), iar efectele acestei noi tehnologii se întind cu siguranță până la finalul secolului, după cum menționa și un analist: „țara care va conduce competiția în sfera AI în anul 2030 va conduce lumea până la finalul secolului” . Direct spus, competiția privind dominația AI în economia modernă oferă un premiu major cu o valabilitate de 70 de ani, ceea ce înseamnă aproape 18 cicluri electorale în statele democratice, sau dominația a doi – trei dictatori în statele vulnerabilizate.

De asemenea, acest an electoral survine pandemiei Covid-19, care a lăsat în urmă peste 7 mil. de morți. Efectele pe termen lung ale acestei pandemii sunt mult mai mari: din cele peste 700 mil. de contaminați, un număr încă dificil de estimat și-a văzut starea fizică deteriorată pe termen lung, bolile lor pre-existente fiind agravate de acest virus, iar de aici – diminuarea capacității de muncă și chiar scurtarea vieții, ceea ce va crește presiunea pe sistemele de pensii și asistență medicală pentru vârstnici. Cele două milioane de britanici care suferă de long-Covid înțeleg bine că potențialul personal s-a redus, dar în câte țări se raportează aceste date? Toate problemele medicale pe care pandemia le-a generat au subliniat o imensă incompetență a guvernelor, iar la primele alegeri va exploda o bună parte a furiei acumulate în acești ani, care de data aceasta nu are un temei propagandistic, ci ceva concret: moartea sau agravarea stării de sănătate a celor din familie.

În final, să notăm faptul că Iranul era pe punctul de a realiza în acest an prima sa bombă nucleră, ceea ce ar atrage noi perspective geopolitice pentru o bună parte a planetei, pentru că Arabia Saudită și Turcia se vor simți dintr-o dată obligate să ajungă la același nivel. În această perspectivă, „dialogul militar” din acest an dintre Israel și Iran sunt mai mult decât un mesaj pentru întreaga regiune, iar la Ryadh, Ankara, Bagdad, Damasc, Beirut și Cairo diferite structuri își refac analizele, raportate la propriile capacități geopolitice.  

Din punct de vedere electoral, au fost marile alegeri prezidențiale în SUA; alegeri europarlamentare; alegeri parlamentare în SUA, Marea Britanie, Austria, Belgia, Croația, Georgia, Lituania, Macedonia, Portugalia, India, Pakistan, Coreea de Sud, Indonezia, Mexic, Africa de Sud, Iran, precum și alegeri prezidențiale în Finlanda, Georgia, România, R. Moldova, Slovacia, Algeria, Pakistan. Începutul anului 2025 va aduce alegeri generale în Germania, și toate acestea înseamnă de fapt un punct de inflexiune pentru întreaga lume, oricât ar dori cineva să nege această realitate.  

Cumulat, PIB-ul țărilor selectate în paragrafele de mai sus se apropie de 60 de trilioane de dolari – practic, mai bine de jumătate din economia lumii, iar numărul locuitorilor care vor fi implicați direct de aceste competiții ajunge la cca 3 miliarde persoane. În realitate însă, sunt peste 40 de țări care au avut diferite tipuri de alegeri în anul 2024 și peste jumătate din populația planetei va fi implicată direct, iar efectul alegerilor prezidențiale din SUA se vede și se va vedea în orice punct al globului, ceea ce ridică miza oricărei analize asupra acestui an.

Vom oferi mai întâi o analiză a câtorva cauze interne care vor determina opțiunile geopolitice din acest an, pentru că nu poate exista o politică externă eficace, în absența unei politici interne coerente și cu rezultate bune. În plus, este cunoscut din numeroase exemple ale istoriei că liderii care nu doresc – sau nu pot, ori nu știu – din diferite calcule politice proprii să schimbe profund funcționarea propriului aparat politico-administrativ și economic creează probleme la frontiere, pentru a îndepărta atenția cetățenilor de la problemele interne, obținând de regulă și unitatea în fața „dușmanului extern”.

Lipsa de pregătire a mediului politic – să nu uităm că politica este singura sferă a acțiunii sociale unde nu există nici o condiție legală de studii – face ca liderii să urmărească puterea proprie în raport de „cât îi duce capul”. Mai mult decât atât, omul/liderul slab dotat intelectual nu va gândi pe termen lung și pe scară largă, și tot ce va face este doar să își asigure stăpânirea proprie, unică și pe cât posibil eternă, indiferent de costurile pe care societatea le va suporta.

Prima chestiune pe care trebuie să o examinăm în mod real este una paradoxală, anume vârsta liderilor politici din mai multe țări. Deși în aparatele guvernamentale există mulți oameni care consiliază acești conducători, realitatea este că decizia finală, asumată de regulă prin semnarea unor ordine scrise o ia cel de la vârful ierarhiei naționale. De aceea, faptul că mai mulți lideri politici internaționali au o vârstă la care majoritatea oamenilor sunt la pensie sau se retrag ușor din viața publică creează două probleme.

Prima este legată de starea lor medicală, care – oricât de bine îngrijită este de spitale întregi – nu mai este aceeași, relativ la faptul că deocamdată cercetările științifice nu au reușit să anuleze efectele dispariției neuronilor, iar acest lucru afectează în mod real capacitățile de decizie ale respectivilor lideri.

Concret, în SUA prședintele ales va avea la preluarea mandatului 78 de ani și jumătate, iar corpul său a suferit și o tentativă de asasinat; în China avem un lider de 71 de ani; în Federația Rusă președintele are 72 de ani; în India primul-ministru are 74 de ani; în Turcia președintele are aproape 71 de ani; în Israel primul-ministru are 75 de ani; în Egipt președintele are 70 de ani; liderul suprem al Iranului are 85 de ani; în Brazilia președintele are 79 de ani, pentru Vatican vârsta este de 88 de ani, iar liderul Autorității Palestiniene are 89 de ani. Interesant este și faptul că majoritatea acestor țări au un procent ridicat de populație tânără – cu excepțiile notabile ale Chinei și Federației Ruse, unde situația demografică este mai puțin favorabilă sub acest aspect. De asemenea, trebuie menționat că liderii țărilor menționate – exceptând Israelul și China – au atins deja sau chiar au depășit speranța medie de viață a locuitorilor din propriile țări.  

O celebră carte apărută în Franța în anul 1977 – „Acești bolnavi care ne guvernează” – atrăgea atenția asupra problemelor pe care o vârstă înaintată o poate aduce lucidității și calității deciziilor, dar cazurile examinate erau cele ale unei lumi în care onoarea în politică și demografia planetei nu aduceau cu sine complicațiile de astăzi ale guvernării, în condițiile în care atunci erau pe glob doar 4,2 miliarde locuitori, practic jumătate din numărul de azi.

Provocările lumii de azi necesită lideri competenți profesionali, capabili de gândire strategică și rezultate bune obținute astăzi, fără a lăsa moștenire generațiilor viitoare nota de plată, aspect subliniat într-un sondaj global al Pew Research, publicat în primăvară.

Or, în contextul unor schimbări de o profunzime extraordinară în economia globală, sunt acești lideri capabili să vadă în viitor ceea ce va fi bun atât pentru țările lor, cât și pentru întreaga planetă?

De asemenea, pot fi ei urmați de cetățeni în diferite proiecte majore, formulate pe termen lung, știind că de regulă acestea necesită participarea intensă a tinerilor? Diferențele dintre interesele fiecărei generații, precum și tipologia specifică a liderilor politici sunt binecunoscute și propagate/adâncite zilnic în campanii electorale online. Și atunci, dacă seniorii adoptă decizii care este evident că vor avea consecințe pentru decenii, vor fi ele acceptate și executate cu entuziasm de generațiile tinere?

Spunem asta, pentru că azi un om nemulțumit își poate schimba mai ușor ca oricând domiciliul și profesia, implicit și loialitatea față de alt stil de conducere – sau altă țară. Elitele intelectuale și profesionale – și exemplificăm cu olimpicii internaționali ai României din 2018, care au plecat toți din țară – nu vor sta să își vadă viitorul distrus sau transformat de un lider incompetent, indiferent care i-ar fi vârsta. De ce ar rămâne elitele sub lideri incompetenți, în era în care un bilet de avion nu depășește câteva sute de euro?

În plus, viziunea despre rolul liderilor în istorie este diferită când ai 40 – 50 – 60 de ani, relativ la cei care au peste 70 de ani, și care văd în cei tineri nu doar puterea vârstei, ci inclusiv o amenințare a poziției lor. Dar viziunea mai înseamnă ceva – întotdeauna, de fapt: ce lasă liderul după plecarea lui la pensie sau pe tărâmul celalalt? Aici apar deosebirile: cel care iese din politica mare înainte de 70 de ani se gândește la acțiunile sale într-un fel, dar cei care au depășit acest prag au altă perspectivă, în care nu o dată caută să lase o „amprentă” mai puternică asupra propriilor țări. Or, o „amprentă istorică” lăsată de un lider 70+ nu este întotdeauna în concordanță cu aspirațiile generațiilor mai tinere, care de multe ori își doresc altceva.

Încheind problema liderilor mai apropiați de pragul centenar – decât cel adolescentin – să avem în vedere că și situația lor personală, anumite vulnerabilități sau intrigi în interiorul propriilor partide/sisteme de putere etc. pot juca un rol important în acțiunile lor într-un astfel de an global tensionat. Aplicând acest raționament, ce cred populațiile tinere din Orientul Mijlociu când văd că marile forțe geopolitice ale zonei sunt conduse de oameni de peste 70 de ani, știind că în lumea arabă – care se suprapune în bună măsură cu acest areal – speranța de viață este de 70,81 de ani ?

Concluzionând, la nivel global: chiar vor urma milioanele de tineri din deciziile adoptate pentru un an sau pentru decenii de lideri care deja au ajuns la un prag de vârstă pe care ei cu greu îl pot atinge? Răspunsul nu pare a fi atât de simplu, în absența coerciției, dar istoria ne învață că nici cel mai ambițios plan geopolitic nu reușește pe termen lung, dacă nu există sprijin real al unei majorități covârșitoare a locuitorilor unei țări, ceea ce un lider trecut de o anumită vârstă este mai greu să obțină.

Dezvoltarea Inteligenței Artificiale (AI) este o problemă fundamentală pentru anii 2024 – 2028, ea creând o presiune uriașă pe toate sistemele politice, raportat – după cum precizam în titlul acestei scurte analize – la deceniile ce vor veni.

Sistemele administrative și politice ale tuturor țărilor încep să se confrunte cu multe din transformările aduse de algoritmii cibernetici, ceea ce va crea și mai multă panică în sistemele politico-administrative decât este acum.

Pentru prima dată în istorie, milioanele de politruci și funcționari incompetenți vor întâlni un adversar care acționează global și pe multiple planuri cu o forță pe care nici o legislație sau decizie politică nu o poate învinge, iar dacă ei nu se vor transforma – alături de educație și piața muncii – vor deveni ținte directe atât ale operațiunilor adversarilor lor, cât și a mulțimilor de oameni furioși ce își vor pierde locurile de muncă în procesul impunerii AI la nivel global.

Dacă acum vedem mai degrabă folosirea AI pe plan militar sau al competițiilor politice, trebuie avut în vedere că în următorii ani viața noastră va deveni și mai „cibernetică”, dar și mai supravegheată de sistemele electronice de monitorizare. Or, într-o astfel de monitorizare, faptele noastre – bune sau rele – vor fi mai ușor de demonstrat, ceea ce va simplifica anumite opțiuni electorale, făcând ca cea mai importantă valoare a omului politic din următoarele decenii să fie propria lui credibilitate intelectuală, profesională și comportamental-socială.

Practic, omul politic „intrat în arenă după anii 2010” are și va avea un dosar electronic consistent, la care se vor adăuga toate afirmațiile și gesturile din timpul carierei politice, ce vor fi utilizate contra lui – cu siguranță – atunci când cei mai abili specialiști ai luptei politice o vor decide. Astfel, pentru prima dată politicienii chiar vor trebuie să devină cinstiți și competenți în administrarea treburilor cetății, aceasta fiind sigura soluție de a preîntâmpina sau minimaliza consecințele dosarului electronic întocmit în ultimul deceniu.

Cel care va intra în politică și nu va fi conștient de larga monitorizare – implicit de lupa cu care în viitor electoratul îi va putea analiza viața – nu va avea o carieră lungă, urmând a fi „tras pe dreapta” în câteva luni sau ani, fără a fi nevoie de operațiuni complicate împotriva sa. Într-o lume ce se va obișnui cu deep-fake-urile, o înregistrare netrucată a unui comportament stupid pe care îl are un lider politic, o analiză rapidă a tezei sale de doctorat sau de licență, o licitație organizată pentru favorizarea anumitor sponsori politici etc. vor fi ușor de demonstrat, pentru că AI în multe privințe va prelua roșul de „agent constatator”. De fapt, digitalizarea forțează – prin însăși arhiva sa implicită – un comportament onest în societate, fiindcă doar așa vei putea preîntâmpina un eventual șantaj din partea celor ce dețin înregistrările comportamentului tău.  

Politica internă a oricărui stat are un singur temei și scop: bunăstarea populației. Aici apare o problemă: AI crește astăzi atât de rapid, încât guvernele și piața muncii sunt deja în urmă, comparativ cu avansul acestei tehnologii. Efectele AI sunt multiple, și cu siguranță va transforma – ceea ce înseamnă mai mult decât a modifica – piața muncii, creând locuri de muncă și profesii noi, și desființând pe altele. Doar că aceasta transformare/înlocuire nu se va face instantaneu: nici pentru locurile de muncă ce vor dispărea, nici pentru absolvenții de studii superioare făcute netemeinic – care nu sunt puțini nici ei, deși aici mai mare e vina parinților toleranți cu lenea tinerilor și a universităților necalibrate la realitățile dure ale muncii și vieții.

Or, această nouă realitate va trebui gestionată de către politicienii de astăzi – care, subliniem, sunt persoane ce nu au nevoie de certificare prin diplome de studii pentru a exercita o astfel de activitate. Cum se vor poziționa ei? Ce tip de legislație vor adopta, când AI va modifica mai rapid decât își imaginează ei sectoare intregi ale economiei? Ce tip de protecție socială vor imagina, când mai multe țări au datorii publice ce se apropie de 100% din PIB – iar aici notăm că statele din zona monedei Euro au ca medie 88% ? Ce bugete vor aloca educației, pentru a o adapta la noile modalități de lucru? La noi, măcar în privința asta nu avem dubii, locul 150 în lume în competiția procentelor din PIB alocate educației nu ni-l ia nimeni.

Toate aceste întrebări există deja în mintea oricărui adult, iar anxietatea s-a instalat deja în multe familii ce au copii ce trebuie să ajungă la liceu sau facultate. Orice slăbire a economiei va duce mai repede decât în alte decenii la proteste, pentru că de data asta există doi inamici ai locurilor de muncă: primul este „mașina”, adică dispozitivul AI, iar al doilea este – mai ales în țările bogate – imigrantul care vine și ia locurile de muncă ale autohtonilor.

La nivel global, numărul de migranți – în cea mai mare proporție economici – este de 281 milioane persoane, adică 3,6% din populația planetei. Evident, e greu de crezut că migrează milioane de oameni spre Ciad, Benin, Rwanda – destinația cea mai bună fiind America de Nord și Vestul Europei, ceea ce are efecte electorale și va avea și mai multe în viitor, pentru că forța și utilizarea AI este în continuă creștere, iar crearea de noi locuri de muncă e mult mai lentă.

În acest context, raportat inclusiv la promisiunile pentru spațiul Schengenn, să aratăm doar câteva cifre din Austria, Olanda, Marea Britanie, Italia și SUA, care se înscriu într-un trend început după 1990.

Concret,  numărul străinilor în Austria este de 19% , procent care nu poate fi ignorat, raportat și la faptul că peste 600 de mii de cetățeni austrieci locuiesc în străinătate. Statistica vieneză mai menționează că procentul străinilor în Austria a crescut de la 12% la 19% doar în intervalul 2015 – 2023, la o populație totală de 9,1 mil. loc. – însă discuția despre contactul diferitelor culturi în țara valsului nu este reflectată în documente statistice reci.

În Olanda situația trebuie observată și ea cu onestitate, ca să înțelegem mai clar diferitele opțiuni politice și cine poate ajunge prim-ministru. Astfel, potrivit statisticilor oficiale de la Amsterdam, 24% din populația țării are origine ne-olandeză.

Relativ la Marea Britanie, datele demografice ale guvernului precizează că numărul britanicilor albi este de 74,4%, alături de alți 6,2% albi – iar primul ministru britanic a avertiza de la Roma că migrația riscă să copleșească Europa, ceea ce poate aduce în discuție ani tumultoși în această sferă a relațiilor politice. Locul unde s-a ținut discursul este foarte important, deoarece Italia are 8,5% cetățeni străini pe teritoriul său și o populație cu medie de vârstă ridicată, fiind însă principala destinație de emigrare a celor ce vor să treacă Mediterana pe diferite ambarcațiuni, iar cum sporul demografic african este uriaș în ultimele decenii, realitățile demografice se pot schimba în peninsulă foarte rapid.

În SUA situația demografică are alți itemi de clasificare față de țările Europei, și menționăm aici că „albii singuri, nehispanici” – așa cum îi clasifică statistica oficială – sunt în procent de 58,9% .

De ce prezentăm aceste date? În primul rând, pentru că majoritățile decid de regulă prin vot și cine va fi „purtător de stindard” al propriilor țări. Apoi, doar omul naiv uită că rezultatele alegerilor nu au întotdeauna un singur temei, fie el de natură economică sau identitară, iar a da vina doar pe diferitele manipulări din diferite direcții – care sunt reale și de lungă durată – înseamnă a nu vedea realitatea aspră, anume aceea că migrația transcontinentală nu este apreciată de locuitorii țărilor bogate, care se simt invadați de mulțimi de oameni nu întotdeauna compatibili civilizațional. Ca rezultat, ei vor reacționa în următoarele decenii potrivit percepției proprii privind cifrele etniilor, iar discursurile primilor-miniștri din Marea Britanie și Italia relevă o anumită formulă a viitorului în economiile dezvoltate, oricât de improbabilă părea acum o generație sau două.

Complexitatea problemei și necesitatea unor eforturi substanțiale pentru a o rezolva începe să fie recunoscută public și în Vestul Europei, mai ales în pragul unui an electoral care va aduce multe transformări – spre exemplu, a fost preluată de presa noastră o traducere a unui text din The Telegraph, care se încheia cu următoarea frază: „Acum, când guvern după guvern, din Olanda și Danemarca până în Italia și SUA, se confruntă cu furia publicului provocată de integrarea eșuată, vom vedea noi victorii pentru dreapta radicală care, chiar dacă nu are probabil soluții mai bune, pare măcar să admită realitatea”.

Pe scurt, deceniile următoare pot fi parafrazate în mare măsură prin formula: „vor fi etnice și ale inteligenței artificiale, sau nu vor fi deloc”, iar anul 2024 a oferit destule clarificări în ambele direcții, cu costuri suplimentare pentru politicienii ce și-au pierdut simțul realismului, care vor include scurtarea bruscă a carierei lor politice. Faptul că la finalul lunii decembrie 2023 s-a ajuns la un acord european privind migrația în UE nu este deci surprinzător, iar următorii ani vor fi cu siguranță și mai aspri în această direcție, urmând deci a modifica substanțial o bună parte a discursurilor politice interne, iar alegerile europarlamentare vor crește și mai mult accentul spre astfel de direcții.

Aceste „câteva chestiuni relevante pentru anii următori” sunt doar o mică parte din factorii ce vor juca un rol în viitoarele campanii electorale, pentru că de fapt li se adaugă și altele, fără a avea spațiu a scrie acum: încălzirea globală, criza apei, omniprezența plasticului, supra-urbanizarea și criza locuințelor, structura pe vârste a populațiilor, scăderea capacităților intelectuale și de concentrare ale tinerilor (sub influența dispozitivelor electronice), relația infrastructurilor oraș-sate, redimensionarea agriculturii în complexul tablou al green-deal etc.

Vom începe să analizăm însă chestiunile de geopolitică ce ar putea domina următorul deceniu, și poate chiar și următoarele, în așa fel încât titlul acestui articol să se justifice.

Mai întâi, victoria clară a președintelui Trump îi oferă acestuia un rol mai pregnant în politica internă, iar revenirea sa se va face având în minte experiența ultimilor 10 ani de politică, ceea ce înseamnă un atu, chiar și raportat la cei 78 de ani. Cum forța economică americană este imposibil de ignorat, va începe o competiție dură pentru poziționarea superioară pe piața SUA între marile puteri, pentru că doar menționarea cuvântului „tarif” are suficientă forță pentru a mișca guverne, companii și lobbyiști.

Deocamdată nu este clar raportul primelor săptămâni a noului mandat între „reorganizarea administrației federale”, „aplicarea noii concepții economice” și „politică externă”. Mai ales ultima va avea un moment clar în care ne va fi prezentată: anume conferința de securitate de la Munchen din 14 – 16 Februarie 2025.

Discursul reprezentantului SUA – poate chiar președintele, sau secretarul de stat – va fi analizat de către toate guvernele cu toate markerele disponibile, deoarece ne va preciza mai clar ce linii de forță vor fi la Washington, și cât de multe din ele se vor îndrepta (alfabetic) spre Beijing, Moscova, Phenian, Teheran etc. În baza acestui discurs vom vedea rapid poziționări (alfabetic) la Londra, Paris, Ottawa, Ryadh, Roma, Tel-Aviv etc. În oricare situație, forumul de la Davos din 20 – 24 Ianuarie și conferința de securitate de la Munchen din mijloc de Februar vor reprezenta un dialog între marile puteri, cu efecte pentru întreg deceniu.

Într-un context economic și geopolitic dificil, sunt câteva țări care nu își vor dori o Americă prea activă în zona lor de interes, și aici menționăm atât Coreea de Nord, cât și Venezuela – pe lângă cele la care se gândește oricine. Întrebarea este: care din actorii ce nu sunt cu adevărat favorabili SUA vor dori – și mai ales sunt capabili – să acționeze suficient de puternic încât să blocheze o mare parte din influența Washingtonului în regiunea lor, și mai ales cum?  

Venezuela și-a manifestat forța proclamând anexarea unei zone a Guyanei, bogată în zăcăminte energetice, aspect neapreciat de nici o altă țară – inclusiv Brazilia a trimis 5.000 de soldați în zonă . De asemenea, Coreei de Nord i s-a atras atenția de mai multe ori în ultimii ani că un atac nuclear asupra Coreei de Sud sau a vreunui aliat al SUA va duce la eliminarea regimului actual . Să credem că revenirea președintelui Trump va potoli anumite acțiuni militare și testări de armament? Dacă da, va exista un acord în acest sens, sau va fi teamă la Caracas și Phenian?

În Orientul Mijlociu situația nu este clară, pentru că avem o relație principală care trebuie urmărită, dar care poate fi mai calmă în următorii ani nu doar din motive de revenire a președintelui Trump, ci pentru că liderii ambelor state au probleme: unul de natură juridică – primul-ministru Netanyahu, iar celălalt medicală – ayatolahul Khamenei.

În primul caz, operațiunile militare blochează litigiul penal în instanță; în al doilea caz, sunt zvonuri – apărute mai ales în presa din Asia – potrivit cărora a fost ales în secret un nou lider al Iranului. În acest context, cât de liberă le este voința geopolitică celor doi lideri, raportat la nevoia de menținere/impunere politică pe plan intern, și la ce operațiuni pe plan extern vor autoriza, mai ales în raport de președintele Trump? SUA nu își dorește un război în zonă, fiind conștientă de complexitatea problemelor și costurile uriașe ce le-ar suscita ajungerea la un acord de pace care să dureze, dar depinde apariția unui conflict de scară largă doar de poziția Washingtonului?

În Europa toți ochii sunt atintiți pe cele două capitale – Kiev și Moscova. Care va fi relația dintre cele două, după ce primele acte ale președintelui Trump se vor aduce la îndeplinire? Iar dacă vreuna dintre părți nu va fi mulțumită de acestea, va continua operațiunile militare? Care ar fi costurile de suportat într-o astfel de ipoteză și câte vieți omenești s-ar pierde?

În orice caz, Moscova este rațională și nu va folosi armele nucleare, știind foarte bine care sunt consecințele, dar la nivel de discurs public vom mai auzi astfel de referiri.

De departe cea mai importantă chestiune a acestui deceniu este relația dintre SUA și China, iar președintele Trump este cunoscut ca mai puțin favorabil Beijingului, pe care l-a amenințat nu o dată cu taxe. Trebuie menționat că în ultimii patru ani s-a întâmplat un fenomen important și ignorat de mai mulți analiști: diferența dintre PIB-ul nominal chinez și cel american era în anul 2019 de 7 trilioane dolari, iar în anul 2024 este de cca. 10 trilioane. De fapt, în ultimul an nu au mai apărut în presa internațională articole care se ne avertizeze că PIB-ul chinez îl va depăși pe cel american undeva în anii 2030, ceea ce ar putea să dea de gândit.

Or, într-o astfel de diferență de PIB, ce efecte ar avea anumite tarife pe care le-ar putea impune administrația SUA unor bunuri produse în China? Delocalizare? Tarife aplicate mărfurilor americane? Vreo forțare geopolitică în zona Mării Chinei de Sud? Spunem asta în raport de cele mai noi dezvoltări ale marinei chineze – devenită cea mai mare din lume, dar mai ales în raport de supremația tehnologică pe care Beijingul și-a construit-o în ultimii ani. De curând o știre spunea că oameni ai marii puteri asiatice au infiltrat comunicațiile de pe telefoanele particulare are președintelui Trump și a vice-președintelui Harris, aspect care după 20 ianuarie ar putea însemna multe în relația bilaterala dintre cele două țari.

În acest context geopolitic dificil, Beijingul trebuie să fie mai atent ca oricând atât la propriile relații internaționale, dar și la ceea ce fac vecinii săi, pentru că și o accidentală explozie a unei rachete nord-coreene pe teritoriul unui aliat al SUA ar duce la o criză pe bursele locale, ceea ce ar vulnerabiliza și mai mult economia chineză, care cunoaște acum o rată ridicată a șomajului în rândul tinerilor, anume 17,6% . China are nevoie acum mai mult ca oricând de reducerea presiunilor politico-economice, dar inclusiv știrile despre implicarea sa în conflictul ruso-ucrainean nu îi sunt de folos, iar președintele Trump înțelege acest lucru foarte bine.

Ce este foarte grav azi? Un răspuns ar fi criza economică și de viziune care domină Europa de Vest, care nu poate tocmai acum – când tehnologia AI se impune – să devină un actor chintesențial și eficace în politica și economia globală. Cauzele sunt multe, dar este clar că la final, UE va fi cea care va pierde competiția pentru tehnologii de vârf, rămânându-i doar zona generală a bunăstarii în care să performeze – calitatea vieții, mai concret – pentru că nici măcar SUA nu va fi scutită de convulsiile ce aduc instaurarea noului tip de economie a AI, iar unele practici europene sunt destul de bune, dacă analizăm mai pe larg speranța medie de viață la nivel global.

Anul 2024 este cu siguranță un an important pentru viitorul nostru, dar el nu poate fi înțeles individual, ci doar în raport de anii ce au fost trecuți și care au adus atâtea erori la nivel de selecție a liderilor și strategiilor de guvernare. În același timp, este clar că anul 2024 a creat în mare măsură contextul pentru competițiile decisive ce vor avea loc în următorul deceniu, și care nu pot fi câștigate decât dacă știința își va avea locul său de vârf la nivelul conceperii și aplicării planurilor de țară, iar bugetele vor avea excedente, și nu datorii publice în creștere, ce ar urma să fie plătite timp de decenii de cei ce astăzi nu au atins pragul legal al maturității.