Toţi stăteau în faţa ecranelor şi butonau, fără să ridice ochii, într-o linişte aproape deplină. În mijlocul halei era un podium împrejmuit cu sticlă, de jur împrejur, cam cum erau cuştile poliţiştilor din marile intersecţii pe vremea comuniştilor. Acolo stătea un om care nu muncea. Se uita în jur, căsca, se scărpina, suspina, ba se ridica, ba se aşeza pe scaun, iar se uita... Într-o zi l-am întrebat pe patron, foarte intrigat, de ce taie omul acela frunze la câine, mai ales că toţi ceilalţi păreau că muncesc pe rupte. Mi-a spus că şi acela munceşte, cot la cot cu ceilalţi, doar că jobul lui e să-i supravegheze pe ceilalţi şi să noteze dacă unul pare să stea degeaba, de câte ori iese, cât stă, lucruri din acestea. Am înţeles atunci.  
 
Din când în când ţi se întâmplă sau auzi câte ceva şi îţi dai seama, ştii că îţi vor rămâne în minte toată viaţa. Nu poţi să explici cum şi de ce, însă simţi că aşa se va întâmpla. Şi asta am ştiut eu atunci, că nu voi uita vreodată scena aceea.
 
Apoi am bătut toată Europa şi am retrăit senzaţia de sute şi mii de ori. Nu am mai văzut oameni cocoţaţi pe podiumuri şi holbându-se la angajaţi, e drept, însă am văzut alte feluri de a face acelaşi lucru, în fond. Şi piedestalul de la Paris a dispărut într-o zi, într-adevăr, cam la doi, trei ani de când l-am văzut eu prima dată.
 
La Bucureşti nu am mai retrăit „senzatia“ vreodată, însă am asistat la câteva scene care, la fel, mi-au rămas definitiv lipite de minte. Şi în toate, personajele au fost străini. Fază: directorul de la un mare producător de pneuri, un francez cu mustăţi mari, îi dă diverse hârtii şi hârtiuţe asistentei, în ceea ce am dedus eu a fi o operaţiune de înregistrare a unor cheltuieli curente. Dă să plece, apoi îşi aduce aminte ceva: „Aaaa, să fii atentă, la nota aceea de taxi trebuie să scazi 10 lei, am făcut un ocol pentru o problemă personală, deci înregistrezi cu 10 lei mai puţin...“  
 
Şi am mai văzut multe, multe scene din acestea, şi toate cu străini în rolurile principale, după cum am spus.
 
Ieri îl sun pe un ambasador al unei ţări importante. Dar una chiar importantă-importantă, din acelea puţine care sunt în G7, ca să o descriu mai precis. Am sunat de vreo două, trei ori, fără succes. Pe seară mă sună el: „Am văzut că m-ai sunat pe telefonul personal...“. „Personal? Nu ştiam că aveţi mai multe...“. „Da, dar la ambasadă nu avem voie să aducem telefoanele personale.“. „Nu??? Nici dumneavoastră, ca ambasador???“ „Nu, nici eu, evident...“ Am uitat să-l întreb de ce nu m-o fi sunat atunci de pe mobilul de la birou, ca să nu mai facă adiţionale pe cel personal...
 
Şi încă o fază, tot cu un ambasador al unei ţări bogate, dar una bogată-bogată, nu aşa... Am aflat cu stupoare că pentru o bucăţică din casa în care stă (un mic palat, că să îl descriu mai precis) plăteşte chiria din banii lui, pentru că aceea e socotită o zonă privată, personală. Eram chiar în reşedinţă şi am asistat, din întâmplare, la o discuţie cu şoferul, un servitor sau ce o fi fost el: „Te rog să cumperi asta şi asta, şi trei becuri. Dar mai ia încă două becuri, însă pe acelea le pui separat, nu le plăteşti cu cardul, ia de-aici nişte bani.“ Bănuind despre ce e vorba, îl iscodesc şi, într-adevăr, aflu că i s-a ars un bec din bucăţica privată a palatului ambasadorial...  
 
Şi de atunci mă tot întreb ce aş fi făcut eu în locul lui: oare aş fi făcut la fel, sau m-aş fi dus noaptea, tiptil, să înlocuiesc becul ars cu unul bun din aripa cealaltă a palatului? Şi nu bag mâna în foc că răspunsul pe care îl am acum e foarte tranşant, fără echivoc...