Tatăl soră-mii

Tatăl soră-mii

Dumitra şi Grigore, în faţa casei pe care au construit-o singuri în satul Tinosu, judeţul Prahova.           FOTO: Arhivă personală

Stau în fund şi mă zgudui de plâns. M-am mutat de pe aleea asfaltată – de fapt, formată din nişte dale de beton puse una lângă alta – pe pământul bătătorit de lângă ea doar pentru că m-a obligat mamaie. „Să nu răcesc“. Nu-mi convine, voiam să stau în mijloc şi să se împiedice de mine la fiecare pas, să mă vadă cum mă topesc de plâns că m-a dat afară din bucătărie pentru că i-am umblat la aluatul de cozonac, lăsat să crească.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ce ştie ea? Eu vreau să fiu scriitoare când o să mă fac mare şi coca aia din ligheanul gălbui şi cu smalţul sărit în vreo două puncte pe dinafară e maşina mea de scris. Plus că-mi place să-mi bag degetele prin ea. Iese din bucătărie doar să arunce aluatul - „Na, că arunc şi mâncare din cauza ta, şi e păcat!“ Nu ştiu ce e ăla păcat, dar mă prind că e de rău şi mă bucur. 
 
Apare şi tataie de undeva din spatele curţii, cu un cui îndoit între degete. Îi pune ligheanul în braţe, să arunce el, că „fi-sa“ e de vină şi oricum ultima oară când a intrat în biserică era îmbrăcat în ginerică. 
 
El se apleacă să se uite la ea şi pe mine mă apucă râsul. Atunci când lasă capul în jos, îi văd toate zgârieturile de pe chelie – e foarte înalt, dar o cu totul altă trăsătură îl face să intre direct în orice creangă sau streaşină mai joasă. Aceeaşi trăsătură care mă face să vărs, cel puţin o dată pe zi, cafea. 
 
Era curtea ei, dar ea era a lui
 
„Ia-o, du-o, mai şi râde de mine acum!“ Încep iar să bocesc cât timp ea intră în bucătărie şi el caută ceva prin magazie. Îmi face apoi semn din cap să mă duc cu el. Mă ridic împleticindu-mă şi, cât mă concentrez să-mi şterg obrajii şi gâtul, ajungem pe la mijlocul curţii, la strungăriţă – nu încercaţi să căutaţi acest cuvânt cu acest sens în altă parte. Dacă-l găsiţi, înseamnă că vă aflaţi în satul Tinosu din judeţul Prahova, pe Strada Gării, numărul nu-l mai ştiu, într-o curte cu poartă verde, de fier şi gard de beton, cu modele de struguri şi frunze în el.
 
O curte din care se vede podul de pe care domnul l-a aruncat pe Bubico din tren în Râul Prahova – p-acolo lumea îi spune „gârlă“. Curtea „Getei a lu` nea Gogu'“. Pe ea o cheamă Dumitra, pe el îl chema Grigore, iar la 15 minute cu maşina de Ploieşti nevasta încă aparţinea bărbatului, iar curtea era a celui cu gura mai mare. 
 
Lângă strungăriţă – care era de fapt o menghină fixată pe o masă de fier – miroase a găini. Începe să scoată câte un cui dintr-o cutie de conservă murdară de vaselină, pe care îl fixează în menghină şi îl ascute. Pe la al treilea cui îmi reiau poziţia, în fund, lângă alee. „Să nu răceşti“. Cum m-a văzut, că  stă cu spatele?! Şi sunt la trei secunde de o nouă repriză de răcnit când îmi dă mie cutia.
 
„Când întind mâna, îmi dai câte unul.“ Acum stau încruntată şi mă uit la mâinile lui, cum ascute cuiele şi le pune într-o altă cutie de pe masă. De vreo două ori s-a zgâriat în cuie neascuţite pentru că n-am mai avut răbdare şi am întins mâna dinainte, strângând cuiul de mi se albeau buricele degetelor şi carnea de sub unghii. 
 
„Vezi la degete!“
 
Un cui, două, zece cuie, doar până aici ştiu să număr, cutia nu s-a golit nici pe jumătate, încă unul, m-am plictisit. „Îmi dai ciocanul, tată?“ Mi-l întinde fără să se uite la mine, da'-mi cere cutia. Păi ce crede el, că n-am vărsat-o înainte şi m-am plictisit să le adun şi să le bag la loc? Ia-o! „Vezi la degete!“ Mă întorc cu spatele şi încep.
 
Mă opresc abia când aud cum scutură conserva. „Unde-s cuiele?“ I le întind pe cele două rămase. „Şi restul?“ Fixez un deget şi ochii în pământ, unde îi bătusem toate cuiele. Nimerisem de câteva ori cu ciocanu-n degete, dar n-am scos un sunet. Când ridic într-un final capul, îl văd că râde. „Nu-i spune că ţi-am dat ciocanul.“ 
 
Până la urmă, de la un cui a murit, peste vreo 25 de ani. A călcat în el, nu s-a dus la doctor, rana nu s-a vindecat – diabet –, a făcut cangrenă şi, când a ajuns la spital, ne-au explicat după câteva zile că e prea slăbit pentru o operaţie de amputare. 
 
Numele meu era Liliana-Luminiţa-Alina-Alexandra-Elena
 
Mai mult dormea, o singură dată a fost treaz cât a stat acolo. Nu cred că m-a recunoscut. Oricum, şi înainte să fie bolnav, numele meu era „Liliana-Luminiţa-Alina-Alexandra-Elena“ - lua, în ordinea vârstelor, toate numele fetelor şi nepoatelor până ajungea la mine, iar eu eram cea mai mică. Vreo trei zile mai târziu mă boscorodea o babă de la câteva curţi mai încolo că am pus prea multă sare în orezul pentru pomană.
 
Sora mea îi spunea „tată“ bunicului nostru din partea mamei. Aşa i-a venit ei pe la patru-cinci ani şi aşa a rămas. Folosea termenul ăsta excesiv, cel puţin o dată în fiecare frază - „Fac bine, tată“, „Cât e ceasul, tată?“ sau „Mi-e cald, tată“, aşa cum fac oamenii doar în filme sau în cărţi şi niciodată într-o conversaţie normală. 
 
Este prima oară când scriu povestea despre cuie bătute în pământ, dar nu şi când o folosesc. Am furat-o. Exact aşa cum mai fur câteodată – prost, ce-i drept – accentul moldovenesc. Sau cum „împrumut” gesturi şi ticuri de la oameni care-mi plac. Trebuie să fur poveşti cu şi despre bunicii mei pentru că nu au fost niciodată cu adevărat ai mei. I-am iubit, dar mai mult de la distanţă. Şi ştiu sigur că şi ei m-ar fi iubit. 
 
 
Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.
 
Citiţi mai multe poveşti cu bunici ale jurnaliştilor "Adevărul":
 
 
 
 
 
 

Psalmul 23

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările