Bunicul imaginat
0Uneori, nu sunt foarte sigur că tatăl mamei mele a trăit cu adevărat. Atunci, îmi privesc mâna stângă. Degetul mic de la mâna mea stângă este îndoit într-un fel anume, ca o gheară sau ca o lumânare care tocmai se stinge. „Tata avea degetele aşa, iar eu nu am văzut asta decât la înmormântare”, mi-a spus, într-un anotimp demult trecut, mama. Am degetele lui.
Alteori, trebuie să îmi ascult inima. Nu e nicio metaforă. Chiar îmi ascult bătăile inimii. Îmi iau pulsul - cred că se spune. Îmi prind încheietura mâinii drepte cu palma stângă şi număr. Niciodată pulsul nu e aşa cum ar trebui să fie. Iau, deci, betablocantul, tai pastila în patru bucăţi egale, cu un cuţit tocit, pe masa din bucătărie. În fiecare zi iau un sfert de Nebilet şi mă gândesc la el. Bunicul meu era cardiac şi a murit tânăr. Şi eu sunt cardiac şi eu voi muri tânăr. Am inima lui.
Prenumele său era Arsene, nu e un prenume obişnuit, căci el nu a fost un om obişnuit. Aveam patru ani când a murit şi ar fi frumos să spun că îmi amintesc tot ce m-a învăţat. Nu-mi mai amintesc. Sigur, mi-a făcut cândva o săgeată pe care am pus-o într-un arc, mi-a povestit ceva istorie şi chiar unele basme. Nu ştiu multe lucruri despre tatăl mamei mele, fiindcă nu am întrebat, iar ce ştiu s-a împletit deja cu legenda. În copilărie, Arsene Constantin a trăit şi a muncit exact ca un sclav, târziu a dormit el într-un pat de om, era deştept, un bărbat nu înalt, dar frumos, aspru, deşi drept, a făcut şcoală, a jucat şah, a citit din clasicii ruşi, i-a plăcut trecutul, a fost melancolic, dar şi coleric, s-a căsătorit, a construit cu mâna lui o casă care încă rezistă şi a avut trei fete cărora, aşa cum ar spune actorul Roberto Benigni, le-a dăruit cel mai frumos dintre daruri: sărăcia. Mama mea a ajuns profesoară de matematici şi ştiu că în ziua în care ea a intrat la facultate, bunicul a plâns de bucurie. Primul său strănepot băiat, fiul vărului meu plecat pentru totdeauna în Franţa, îi duce mai departe prenumele. Nu sunt, aşadar, singurul care are un cult pentru el.
Nu am regretat că a murit pe când eu aveam doar patru ani şi nu l-am visat niciodată. De câte ori intru într-o biserică, şi intru adesea, căci am vrut să fiu preot şi nu am fost, prima lumânare pe care o aprind este la „morţi” şi este pentru el. Şi ce ar fi putut să îmi ofere, mai mult, un bunic viu? Nu i-am aflat viciile, nu i-am ştiut păcatele, nu i-am cunoscut războaiele şi nici duşmanii, nu m-a dezamăgit niciodată. Mi-a luat, deci, şansa realităţii, dar mi-a dat ficţiunea: am scris de multe ori gândindu-mă cum e acolo unde e acum, dacă ne vede, dacă se gândeşte la noi, ba chiar şi dacă ne apără, cum ar trebui să facă îngerii păzitori. De fiecare dată când am trecut pe lângă moarte, m-am şi rugat lui, ca unui Dumnezeu.
Bunicul meu Arsene nu a fost un om obişnuit şi continuă să nu fie. Mi-l imaginez adeseori, purtând un pardesiu lungu, pe care ştiu că nu le-a purtat, muncind pe câte un şantier sau străbătând pământul într-o nesfârşită stare de fericire, ca un iluminat. Câteodată cred că a trăit plin de furie şi că inima lui a fost înţepată de viespile prea multor dureri. Uneori, vă spuneam, nu sunt foarte sigur că tatăl mamei mele a trăit cu adevărat. Iar atunci îmi privesc mâna stângă.