În maşina lui Nanu

La nunta lui Asanache (stânga) şi a Aureliei, Nanu şi Florica au fost naşi

Am avut trei perechi de bunici. Mă mândresc cu o situaţie care nu este nici pe departe o realizare personală. Nu am contribuit cu nimic, dimpotrivă, doar am primit. Dar am rămas un copil care a avut şase bunici şi se simte asta.

Cei din partea mamei trăiesc amândoi, sunt singurii pe care îi mai am. Pentru aproape oricine altcineva, doi bunici sună rezonabil, dacă nu chiar perfect. Cunosc oameni care nu au avut nici doi în viaţa lor. Pentru mine, doi înseamnă că am pierdut alţi patru.

ŞI TATĂ, ŞI EROU

Primul copil al Aureliei şi al lui Asanache a fost tata. L-au botezat Nicolae, după unchiul său, căsătorit cu sora Aureliei. Când tata avea şapte ani, Nanu şi Florica l-au adoptat pe Nicuşor, fiind singurul lor copil. Din naş, Nanu i-a devenit tată şi erou, iar Florica a unit titlurile de naşă şi mătuşă în cel de mamă. Tata a crescut cu toţi cei patru părinţi ai săi şi doi fraţi  în aceeaşi curte mare de pe Rudului, o stradă din Ploieşti la capătul căreia se află şi astăzi închisoarea. Dintre cei şase bunici, doar cu Nanu n-am amintiri. Şi din toţi şase, pe Nanu l-am iubit cel mai mult, pentru că l-am iubit prin tata.

CARTOFI CĂRAŢI  CU UN DODGE BROTHERS 

Nanu s-a născut în 1902, într-o familie de machidoni care a venit de la Moscopole la Bucureşti, într-o casă de pe 13 Septembrie. Casă pe care tata a vândut-o în ’92. Din banii obţinuţi pe ea, ne-am cumpărat o Dacia Berlină albă, prima noastră maşină. Atunci tata avea 43 de ani şi era prima lui maşină  după ce a murit Nanu.

Cu exact zece ani înainte, tata vindea ultima maşină rămasă lui de la Nanu, un Dodge Brothers. L-a vândut unui ţăran care avea nevoie de o maşină mare cu care să-şi care cartofii. A fost nevoit să o vândă, era prea mare, prea bătrână şi nu avea suficienţi bani să o întreţină. Astăzi îi pare rău că a făcut asta, trebuia să o păstreze. A apucat să o plimbe pe mama cu Dodge-ul. Acolo a început povestea lor de dragoste. Aşa cum şi povestea de dragostea dintre tata şi Nanu a fost sigură şi inflexibilă, ca nişte roţi de Dodge care nu te lasă la greu. El ştie asta de la Nanu.

Nanu a făcut doar două clase. A început să muncească de mic într-un garaj de maşini, devenind mai târziu strungar de mecanică fină la o societate româno-americană din Moreni.

În primul an de muncă şi-a cumpărat un Ford cu mustăţi, din banii de salariu. Era un Ford Model T la care acceleraţia şi avansul se reglau manual prin intermediul unor pârghii montate în bord, motiv pentru care a fost poreclit aşa.

Limuzina Dodge Brothers, ultima maşină din garajul lui Nanu

TAXIMETRIE  PLOIEŞTI-MORENI

S-a căsătorit cu Florica, o profesoară cochetă de franceză  din Ploieşti şi la câţiva ani mai târziu l-au înfiat pe tata de la sora ei. Pentru o viaţă mai bună, aşa mi s-a spus. Începând de la casa de şapte camere de pe Rudului, cu un garaj imens, până la averea adunată de Nanu, viaţa lui tata a fost mai bună. O copilărie între maşini americane, un tată pasionat care a făcut orice ca să-şi depăşească condiţia. Între tata şi Nanu nu a fost o legătură de sânge, a fost una pe viaţă. Nanu l-a crescut ca pe un bărbat şi l-a iubit ca pe un copil toată viaţa.

În 1944, Nanu avea deja 12 maşini americane şi 30 de angajaţi la o firma lui care furniza servicii de taximetrie între Ploieşti şi Moreni. Tata s-a născut în 1949, în aceeaşi curte în care a învăţat să conducă încă de la 7 ani. Nanu l-a învăţat. Acelaşi Nanu care râdea pe ascuns prin spatele perdelei din casă când Nicuşor fura câte o maşină din curte. Tata se aşeza pe scaun şi manevra volanul, în timp ce un altul stătea pe podeaua maşinii şi „călca” pedalele cu mâinile. Nanu nu l-a certat pe tata niciodată pentru nimic. Pentru că era bun, calm şi răbdător.

JUPUIT DE COMUNIŞTI

Traiul lor lipsit de griji nu a durat prea mult. Comuniştii i-au luat tot până în anii ’60, aşa că a devenit instructor de şcoală, iar spre bătrâneţe a făcut taximetrie. A trecut de la o condiţie la alta fără să clipească, a acceptat şi a trecut mai departe. Copilul, adolescentul şi bărbatul din tata au asistat la demnitatea cu care Nanu a făcut totul. Eu doar am auzit despre ea.

A murit în 1983, cu doi ani înainte să mă nasc şi cu un an înainte de nunta părinţilor mei. A murit înainte să-l cunosc, dar a fost prezent în viaţa mea de la bun început. Când eram mică, mi se făcea mereu dor de Nanu, mai ales când mergeam pe casa de pe Rudului. Azi este la fel, chiar dacă nu mai există casa.