Somnul bunicii mele
0
Au trecut deja vreo două luni de când bunică-mea doarme (comă este un cuvânt tare tâmpit). Ai mei dorm şi ei cu ea, în ture, iar eu, ultima dată când am fost acasă, i-am citit un capitol întreg dintr-o carte pe care n-am mai terminat-o între timp.
I-am povestit patru mii cinci sute de lucruri în timp ce ea dormea: cum arată oraşul în care m-am mutat, cum e garsoniera, cât durează drumul până la lucru, cum se numesc staţiile în care opreşte metroul, cum îi cheamă pe oamenii pe care i-am cunoscut, ce se vede de la geamul bucătăriei, câţi câini sunt în cartier, ce pahare mi-am cumpărat, la ce seriale m-am uitat săptămâna trecută.
Bunică-mea doarme până dincolo de sfârşitul lumii. Eu nu mai reuşisem să visez noaptea de peste un an. Acum, în schimb, am început să visez în fiecare noapte, din ce în ce mai frumos. Iar pe ea în fiecare săptămână o visez trează de cel puţin două ori şi de fiecare dată mă grăbesc să-i povestesc toate lucrurile importante care s-au întâmplat între timp. Totuşi, nu apuc să-i spun nimic. Sigur că da, mi-a trecut prin cap că atunci când dorm intru şi eu în coma bunicii mele, ca şi cum undele noastre cerebrale s-ar întâlni într-o lume paralelă.
Bunică-mea se numeşte Victoria şi e cea mai normală dintre noi. Este o femeie înaltă pe care mi se pare că abia acum o descopăr. Are picioare lungi şi o piele ciudat de albă, este expertă în sudoku, ştie semnificaţia tuturor viselor şi nu se uită la televizor ca să nu se iradieze. Lumea spune că, cel puţin la faţă, semănăm tare mult. Eu sunt ultimul om pe care l-a crescut bunica mea.
M-a învăţat să scriu şi să citesc, să fac gogoşi, să cos, să mă închin seara, să fiu un copil bun şi să nu mi se facă frică. Mă întristează că n-am apucat să-i povestesc cum e la Bucureşti. Mă întristează că de fiecare dată i-am spus multe banalităţi şi prea puţine lucruri importante. Şi habar n-am ce am vorbit ultima dată cu bunică-mea. Iar asta mă întristează cel mai tare.
Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.
Citiţi mai multe poveşti cu bunici ale jurnaliştilor de la "Adevărul":
„Doamnă, pe Brebenel nu-l spală nimeni la fund!”
Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra
Se încarcă comentariile...
