O curte uscată, fără de copii
0
Îi văd mereu în comparaţie cu ce sunt acum. Au ajuns la aproape 90 de ani, dar amintirile mele vor să se oprească acum aproape 15 ani, pe vremea când şi eu eram mai mic, iar totul era departe.
Ţin minte o vară. Nu mai are an. Eram la ţară, în judeţul Iaşi. Satul Dancaş. Amplasat între dealuri, nu aveai niciodată semnal. Nici astăzi nu există o reţea mobilă care să poată să aibă semnal acolo, decât dacă te cocoţi sus pe deal aşteptând liniuţa magică care te conectează la lumea înconjurătoare. Nu vă gândiţi că e departe. Nu sunt mai mult de 10 kilometri de oraş, dar totul părea îndepărtat.
Nu am avut o familie mare. Bunicii din partea mamei au avut trei copii. Pe mama, Mariana, sora ei, Anca (Aneta, cum a fost trecută în buletin) şi Jan (Ion). Din ei au ieşit o mână de nepoţi. Eu şi sora mea, Alexandra, verii mei Tudor, Ioana, Cristina, Daniel şi Ion (mi-a fost foarte greu să-mi amintesc numele lor, am zăbovit un pic să mi le amintesc – nu sunt foarte mândru de lucrul acesta).
Prin luna iulie sau august ne adunam cu toţii la ţară. Era perioada în care se culegea porumbul sau popuşoiul cum îi ziceam noi acolo. Şi urmau acele zile minunate. Canicula din timpul zilei, în faţa căreia rezistam în paravanul făcut de bunicul nostru în mijlocul curţii, iar apoi pe seară, pe plita din curte se făceau două lucruri: porumb fiert şi porumb copt. Un cazan uriaş de porumb fiert din care mâncam toţi. Toată familia. Stăteam vreo 15 oameni în trei camere.
Năvăleam pe oala încinsă şi ne luam fiecare câte 2-3 bucăţi de porumb încins. Mama mi le lua, le ungea cu sare şi le răcea în mână. Mâncam cu poftă, ca în Moromeţii. Ascultam poveştile simple ale bunicii şi bunicului. Ea îşi amintea războiul, el îşi amintea comunismul. Nu am înţeles bine niciodată cât de fruntaş a fost în acea perioadă. A fost în schimb frizer. După ani, într-o frizerie anostă din Iaşi, am întâlnit o fostă colegă de-a lui. El ne-a tuns până acum cinci ani, când nu a mai putut.
Divaghez…
După 30 de minute nu mai rămânea niciun porumb. Se făcea noapte şi aveam voie la televizor. Un alb-negru pe care bunicul meu îl conserva ca pe ochii din cap, ca pe ceva sfânt. „Se consumă tubul“, ne spunea atunci când voia să ne dea afară de la televizor. Ne făceam nişte floricele şi stăteam o oră sau două la televizor. Singurul program: TVR1. Seara se termina cu cinci în pat, jucând fazan.
Ziua trecea simplu, ca în toate poveştile copilăriei din acea vreme. Nu ştiu cum sună poveştile copilăriei de astăzi. Atunci totul se petrecea cu nişte fotbal în curte, plecat pe deal la cules de bălegar pentru lut şi mers cu singura bicicleta pe rând. Stăteam la mâncare, oboseam cu porumbul fiert şi terminam seara în pat cu fazan. Iar dimineaţa venea cu ceai de mentă în cană de tablă…O am şi acum. Când am plecat în exil, de la Iaşi la Bucureşti, în primul an de studenţie am vrut să-mi iau cana de metal de la ţară, să-mi amintească de acele timpuri.
Astăzi mi-e teamă să mă duc acolo. Bunicul meu nu mai aude foarte bine şi nici nu suportă aparatele auditive. Bunica e la fel ca întotdeauna, dar parcă mai tristă. Verile sunt goale. Curtea nu mai adăposteşte biciclete şi mingi de fotbal. Porumbul nu se mai fierbe, iar televizorul a devenit color şi tubul nu se mai consumă.
Stiţi unde e curtea aceea de acum 15 ani?
Eu sunt la Bucureşti. Mama mea este în Italia. Tata călătoreşte prin Europa ca şofer de tir, iar sora mea aproape că s-a stabilit în Franţa, unde-şi urmăreşte cariera de artist.
Mătuşa mea este la Iaşi, împreună cu vărul meu Tudor. Sora lui, Ioana, este în Italia şi are deja un copil.
Daniel cred că este în Spania. Nu am mai vorbit de 10 ani cu el. Cristina e tot în Spania de aproape 14 ani. Ionuţ e manager de departament la un magazin din Iaşi. Sau ceva asemănător.
Ne-am răspândit în lume, unii ne-am certat, alţii nu se mai suportă. Ajungând acum în curtea aceea îmi amintesc ce era acum 15 ani. Iar veselia a trecut, a rămas doar urma ei. Doar câţiva copaci care au văzut acele clipe, prispa pe care stătea Bica, străbunica ce a murit acum şase ani. În somn, după ce cu o săptămână înainte spusese doar atât: „Chemaţi popa. Eu mă duc“. S-a dus. Ştia.
Bunicii mei îşi duc viaţa cu mândrie. Se ceartă din când în când, dar au grijă unul de celălalt. Toţi au plecat, iar mie mi se ridică părul de pe mână de ruşine că nu am mai trecut pe acolo de mai bine de un an.
EPILOG: Între data scrierii acestui articol şi data publicării lui, bunicul Ion a murit. Curtea a rămas la fel de uscată.
Se încarcă comentariile...
