Teoretic, majoritatea PSD ar fi putut dărâma guvernarea la orice oră din zi şi din noapte. Practic, ar fi fost total neproductiv pentru social-democraţi.

În primul rând, PSD nu a avut nicio soluţie de înlocuire a cabinetului Orban. Votarea moţiunii ar fi presupus negocieri în prealabil şi conturarea unei majorităţi credibile. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Ce ar fi însemnat dărâmarea Guvernului?

PSD s-ar fi pus singur în situaţia de a deconta o criză politică declanşată doar cu câteva săptămâni înainte de alegerile locale şi cu mai puţin de trei luni înainte de alegerile parlamentare. În plină criză sanitară şi într-o situaţie economică foarte îngrijorătoare, ar fi fost extrem de greu pentru PSD să înlăture acuzaţiile că aruncă ţara în aer doar dintr-un capriciu politic. Dealtfel, preşedintele Iohannis a folosit din plin această armă, pe care PSD i-a pus-o la dispoziţie încărcată cu toată muniţia necesară.

În al doilea rând, moţiunea nu avea niciun rost pentru că preşedintele ţării a fost extrem de clar, nu va nominaliza pentru funcţia de premier nicio persoană propusă de PSD. Ludovic Orban ar fi rămas premier până la alegeri.

În al treilea rând, moţiunea ar fi făcut un serviciu PNL. Strategia câştigătoare în vremuri de criză este să transformi guvernarea în ţintă în care să tragi din toate poziţiile. Este ceea ce s-a întâmplat în vremea guvernării Cioloş. Venit la Palatul Victoria, în urma unei crize majore ce dusese la demisia Guvernului Ponta, în foarte scurt timp, cabinetul tehnocrat a fost desemnat de PSD drept inamicul României, catastrofa catastrofelor, deşi PSD contribuise din plin la instalarea acestei echipe în care îl avea într-un rol cheie pe Vasile Dâncu. Dar asta nu mai conta. Strategia a funcţionat şi PSD a obţinut în 2016 cel mai mare scor din istorie.

Situaţia este similară în 2020. În plină criză, majoritatea PSD nu avrea decât să păstreze un guvern minoritar, pe care să-l torpileze din parlament şi să-l facă răspunzător pentru toate nenorocirile crizei, cădere economică, şomaj, amânarea majorărilor de alocaţii şi de pensii, starea de lucruri din domeniul sanitar. Demiterea Guvernului Orban ar fi pus toate acestea în cârca PSD. Iar liberalii s-ar fi prezentat în alegeri ca victime politice ale unei majorităţi politice iresponsabile.

În al patrulea rând, PSD a fost lăsat să sară singur în piscina fără apă de aliaţii săi foarte vocali. Pro România este un PSD mai mic, dar care vrea să ia o bucată cât mai consistentă din electoratul comun cu fratele mai mare. Victor Ponta nu are nimic de pierdut, el vrea voturile fostului său partid. Ca urmare a pedalat cât a putut pe ideea moţiunii, ca apoi să acuze PSD de blat cu PNL. ALDE nu mai reprezintă nimic şi pe nimeni, scopul lui Tăriceanu fiind doar supravieţuirea politică personală. UDMR nu avea niciun interes în dărâmarea Guvernului Orban, gândindu-se la să intre într-o majoritate parlamentară cu PNL şi deci în noul guvern de după alegerile din decembrie. Iar Grupul Minorităţilor este ataşat guvernării până nu simte în mod clar un semn de schimbare.

În al cincilea rând, Ludovic Orban şi PNL au folosit pârghiile avute la dispoziţie pentru a convinge un număr suficient de parlamentari că le va fi mai bine cu PNL, decât cu PSD.

Dincolo de toate astea, Marcel Ciolacu a vrut să se dea mare înainte de congres şi a iniţiat o moţiune ce a sfârşit în penibil.