Analiză realizată de Dan Dungaciu*

Partidul de guvernământ (PDM – Vladimir Plahotniuc) propune introducerea în Constituţie a ideii de „integrare europeană“ (de fapt, o ciorbă veche  propusă acum un an de zile şi reîncălzită acum). Partidele europene din parlament, PL – Mihai Ghimpu şi PLDM – fostul partid al premierului Vlad Filat, condiţionează votul de introducerea în Constituţie a sintagmei „limba română“. Altminteri spus, vor să se voteze în aceeaşi şedinţă şi introducerea limbii române în Constituţie, şi sintagma „integrare europeană“.

PDM respinge oferta PL şi PDLM şi numărul de voturi este insuficient. După care urmează circul, pe ambele maluri ale Prutului. Tunurile sunt puse pe cei care nu au votat alături de partidul lui Vladimir Plahotniuc „integrarea europeană“ în Constituţie, abstracţie făcând, aproape ostentativ, de lipsa de concesii a partidului de guvernământ faţă de „limba română“ în Constituţie! Adică de faptul că PDM, beneficiar masiv al sprijinului politic şi financiar al României, în condiţiile în care nimeni nu mai voia să audă de R. Moldova, refuză ostentativ să introducă în Constituţie, în pofida deciziei Curţii Constituţionale de la Chişinău, sintagma... „limbă română“. PDM-ul lui Vladimir Plahotniuc este, din punct de vedere identitar, egalul Partidului Socialiştilor a lui Igor Dodon!

Asta este de fapt esenţa chestiunii. După 27 de ani de relaţii cu R. Moldova, în an Centenar, România nu mai condiţionează nimic în termeni identitari, nici măcar în ceea ce priveşte glotonimul limbă română.

Te întrebi atunci: Dacă identitatea sau limba nu contează, care mai e rostul unui „parteneriat strategic“ cu Chişinăul, a sprijinului politic, strategic şi financiar? De ce nu cu... Albania? Sau Muntenegru? Măcar statele acestea ne sunt colege în NATO şi nici nu au 50% dintre alegători asmuţiţi de politicieni împotriva Bucureştiului...

„Integrarea europeană“ sau dansul pe morminte: „Moldova is captured by oligarchic interests

Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, să stăruim un pic în premisele lui. În realitate, ideea cu „integrarea europeană“ în Constituţie devine ridicolă nu doar în raport cu atitudinea faţă de limba română, ci în lumina unor evenimente politice anterioare.

Am vorbit deja despre bascularea foarte semnificativă a partidului de guvernământ, de la a fi „pro-european“ la „pro-Moldova“. Gest cel puţin bizar în raport cu „insistenţa“ de a introduce „integrarea europeană“ în Constituţie. Al doilea episod foarte recent care trebuie consemnat şi peste care s-a trecut prea repede este Raportul privind aplicarea Acordului de Asociere cu Republica Moldova aprobat pe 9 octombrie 2018 de Comisia pentru Afaceri Externe a Parlamentului European (vezi foto). Asta după ce, la 5 iulie 2018, Parlamentul European a votat cea mai dură rezoluţie împotriva R. Moldova prin care a condamnat anularea alegerilor din Chişinău şi a solicitat Comisiei Europene suspendarea sprijinului bugetar pentru R. Moldova, dar şi a asistenţei macrofinanciare.

Raportul din 9 octombrie este dur şi confirmă, practice, îngheţarea cel puţin până după alegerile parlamentare din 24 februarie 2019 din R. Moldova a relaţiilor acesteia cu UE.

Foto 2: fragment din Raportul 9 octombrie 2018

Raportul foloseşte expresii extrem de dure – „Moldova e capturată de către oligarhi“ – şi punctează critic:

  • reforma electorală promovată de Binomul Plahotniuc-Dodon nu este în conformitate cu recomandările OCSE/ODHIR şi Comisia de la Veneţia;

  • anularea „din motive îndoielnice şi netrasparente“ a rezultatelor alegerilor pentru primăria Chişinăului;

  • lipsa independenţei sistemului judiciar, influenţa exercitată de interese de business şi a unor lideri politici, progresul limitat în combaterea corupţiei şi urmărirea penală a tuturor persoanelor responsabile pentru frauda din sistemul bancar;

  • monopolizarea mass-media şi slăbirea televiziunilor independente, adoptarea cu întârziere a noului Cod al Audiovizualului, încercările de a limita libertatea de acţiune şi de a discredita reprezentanţii societăţii civile;

  • Orice decizie privind viitoarele plăţi de asistenţă macrofinanciară ar trebui să aibă loc numai după alegerile parlamentare şi cu condiţia ca acestea să se desfăşoare în conformitate cu standardele recunoscute la nivel internaţional şi evaluate de organisme internaţionale specializate;

  • Plăţile tuturor programelor de sprijin bugetar ar trebui, de asemenea, să rămână în aşteptare până când vor avea loc progrese semnificative în ceea ce priveşte standardele democratice.

Evident că, în asemenea condiţii, Chişinăului îi lipsea „tichia de mărgăritar“, adică „integrarea europeană“ în Constituţie. Dar s-a împiedecat de... limba română!

PL şi PLDM condiţionează cu „limba română“ în Constituţie

Foto: Conferinţa de presă a Partidului Liberal din 20 decembrie 2017 (de la stânga la dreapta Corina Fusu, Mihai Ghimpu, Valeriu Munteanu)

Lucrurile sunt de fapt clare. Aşa cum anunţase cu aproape un an în urmă, într-o conferinţă de presă din 20 decembrie 2017, liderul Mihai Ghimpu a reiterat şi pe 12 octombrie 2018 ideea că PL va vota introducerea sintagmei „integrare europeană“ în Constituţia R. Moldova doar la pachet cu introducerea „limbii române“: „Dacă rămânem cu limba moldovenească, atunci nu poţi să vorbeşti despre spaţiul valoric european. Dacă vorbim despre valori europene, asta înseamnă: Nu, minciunii! Limba moldovenească este o minciună inventată de cei care ne-au ocupat“. Partidul Liberal Democrat, celălalt partid pro-european de opoziţie din Parlament, s-a alăturat acestui demers şi a condiţionat, la rândul său, modificarea Articolului 13 din Constituţie.

Ideea celor două partide era înlocuirea, conform Deciziei Curţii Constituţionale a R. Moldova, denumirii anacronice a limbii vorbite în R. Moldova - „limba moldovenească în grafie latină“ (Art. 13 din Constituţia RM) – cu numele corect şi asumat şi de către Declaraţia de Independenţă, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Curtea Constituţională etc., adică limbă română.

Dar, la identitate, PDM se blochează. Din raţiuni procedurale, speakerul parlamentului, Adrian Candu, nu introduce pe ordinea de zi a şedinţei proiectul pentru modificarea articolului 13 din Constituţie, PL şi PLDM rămân ferme pe poziţii, iar votul pentru „integrarea europeană“ se amână cu o săptămână.

Asta s-a întâmplat în realitate în parlamentul R. Moldova pe 12 octombrie 2018.

De Centenar, Vladimir Plahotniuc respinge „limba română“

Foto: Vladimir Plahotniuc face anunţul la televiziunea Prime.

A te concentra strict pe „integrarea europeană“ şi a ignora „limba română“, apropo de evoluţiile de la Chişinău, este, moralmente vorbind, vinovat şi, strategic, complet eronat.

În realitate, o parte a presei a deturnat complet discuţia, repezindu-se să condamne faptul că partide declarate pro-europene din Parlamentul R. Moldova refuză integrarea europeană. Ar fi, chipurile, europene de faţadă. Şi aici s-a canalizat discuţia.

Este, evident, o enormă manipulare. Problema de fond, care ar trebui să ne preocupe, este nu în primul rând de ce PL şi PLDM nu au votat cum le-a cerut Adrian Candu, ci de ce PDM este obstinat şi încrâncenat în a refuza, chiar şi în urma unei decizii a Curţii Constituţionale, introducerea limbii române în legea fundamentală a R. Moldova?

Şi iată de ce.

Vladimir Plahontiuc este personajul care negociază totul şi cu oricine: şi cu Estul şi cu Vestul şi cu România şi cu SUA şi cu UE şi cu Rusia. Când şeful PDM spune că nu negociază, înseamnă că a obţinut deja ce a dorit, adică nevotarea, deci în cazul nostru înseamnă că îl interesează ca situaţia să rămână aşa cum este.

Caragiale e stăpânul şi la Chişinău: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale.

De fapt, scopul lui Vladimir Plahotniuc este altul:

  • Forţarea introducerii „integrării europene“ în Constituţie pentru a-şi înlocui legitimitatea internă şi/sau externă (pe care nu le mai are) cu un substitut de „legitimitate legislativă“. Nu votul final conta, ci propunerea.
     
  • Propunerea „integrării europene“ la vot a fost făcută cu o întârziere de un an de la lansarea ideii, în momentul în care PDM s-a asigurat că votul nu va trece. De aceea Adrian Candu a blocat şi va bloca sistematic în parlament orice referinţă la „limba română“. Este evident că pentru PL şi PLDM (recent convertit oficial la unionism) această este o linie roşie pe care nu o pot trece, iar Plahotniuc ştie asta. De aici şi „oferta care nu se poate accepta“ pe care a făcut-o acestor partide: votaţi direct integrarea europeană fără limba română!
     
  • Ce câştigă Vladimir Plahotniuc? El ştia că „integrarea europeană“ va cădea la vot şi asta îl satisface. În primul rând, pozează ca pro-european, prin propunerea făcută, iar PDM devine singurul partid autentic pro-european! Prin recul, ceilalţi devin, precum a scris deja „o anumită parte a presei“, trădători ai Europei sau falşi europeni. Acesta este interesul politic. Dar nu e singurul.
     
  • Interesul strategic este mai important. Şi ţine de relaţia cu Estul. Prin eşecul votului PDM trimite, concomitent, mesaje către Rusia şi către Transnistria că „integrarea europeană“ a ieşit de pe agenda Chişinăului prin căderea votului în Parlament. Nu se va mai pune niciodată în discuţie politica oficială, publică, aşa cum Vladimir Plahotniuc a anticipat deja când şi-a trecut partidul de la „pro-european“ la „pro-Moldova“. Prin asta, drumul coaliţiei Plahotniuc-Dodon de după alegerile parlamentare din 24 februarie 2019, inclusiv a soluţionării conflictului transnistrean pe scenariul rusesc, este deschis. Aici, la nivel strategic, se joacă şi cartea „limbii române“ la Chişinău: nu va fi niciodată votată de către actuala majoritate din jurul PDM atâta timp cât există pe masă sau sub masă intenţia soluţionări chestiunii transnistrene! Aşa cum nu te duci cu unionişti în coaliţie la Tiraspol, nu te poţi duce acolo nici după ce ai votat limba română în Constituţie!

Acesta ar fi câştigul politic şi strategic al lui Vladimir Plahontiuc. Problema este care e câştigul Românei? Sau, mai concret, care mai e rostul unui „parteneriat strategic“ cu Chişinăul? Şi asta în condiţiile în care ideea de integrare europeană a Chişinăului azi a devenit o glumă şi, în plus, fundamente identitare – căci despre asta e vorba în parteneriatul strategic! – ale relaţiei Bucureşti-Chişinău sunt pulverizate în stânga Prutului, în an de Centenar, cu nonşalanţă şi aroganţă. Şi nici măcar cu perdea!

De ce nu ne mai pasă în 2018 de lucrurile acestea?

Pentru comparaţie, înainte de concluzii, să dăm filmul înapoi, cu circa zece ani....

...pe vremea când România se bătea pentru limba română

Unul dintre momentele cele mai tensionate ale relaţiei Bucureşti-Chişinău s-a derulat în 2007-2009 şi a vizat utilizarea sau nu a „limbii moldoveneşti“ la nivelul instituţiilor europene.

România nu recunoaşte existenţa limbii moldoveneşti, argumentând, dincolo de evidenţe, că inclusiv Academia de Ştiinţe a Moldovei (deci forul cultural şi ştiinţific tutelar) spune că limba vorbită de către majoritatea populaţiei este limba română.

Disputa cu privire la limba moldovenească între Bucureşti şi Chişinău este mai veche, dar a fost resuscitată masiv într-un interviu acordat în martie 2007 agenţiei Reuters, de către preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin. Atunci, explicit, acesta acuza România că încearcă să nege statalitatea Republicii Moldova prin denigrarea limbii şi culturii sale: „Limba moldovenească este mama limbii române. A o numi română înseamnă a înşela istoria şi a-ţi renega propria mamă. Şi nu trebuie să faci asta“, zicea, doct, Voronin.

Ministrul român de Externe de atunci, Adrian Cioroianu, a transmis în 23 iulie o scrisoare comisarului european pentru relaţii externe şi politica de vecinătate, Benita Ferrero-Waldner, cu referire la această problemă şi la argumentele care susţin poziţia părţii române, solicitând ca, pe viitor, poziţia Uniunii Europene să fie în sensul demersurilor părţii române. După defecţiunea de la finele lui 2007 în care două acorduri semnate de Republica Moldova şi UE - cel pentru facilitarea vizelor şi cel pentru readmisie – includeau la final şi „limba moldovenească“, România a început o puternică ofensivă diplomatică împotriva acreditării şi utilizării la instituţiile internaţionale a „limbii moldoveneşti“.

Foto: Finalul Acordului între Comunitatea Europeană şi Republica Moldova privind facilitarea eliberării vizelor, 2 octombrie 2017

Spre meritul lui, unul dintre actorii principali ai acestei campanii a fost comisarul european de atunci din partea României, Leonard Orban, actualmente consilier prezidenţial. De pildă, pe 17 octombrie 2007, Leonard Orban a anunţat că expresia „limbă moldovenească“ a fost înlăturată de pe pagina de internet a Comisiei Europene, unde figura. Comisarul a mai spus că aşa-zisa limbă moldovenească este o sintagmă folosită de autorităţile de la Chişinău dintr-un impuls politic şi „a adăugat că i-a rugat pe colegii săi din Comisia Europeană să evite pe viitor folosirea acestei denumiri în documentele semnate de Uniunea Europeană cu Republica Moldova“.

Leonard Orban anunţase chiar, ofensiv, că dacă Chişinăul continuă războiul identitar, România ar putea imita metoda Greciei şi să devină mult mai radicală în raport cu Chişinăul, aşa cum este Grecia în raport cu Macedonia.

Un alt episod semnificativ s-a petrecut la 14 ianuarie, cu ocazia întrevederii dintre preşedintele CE, Jose Manuel Barroso şi preşedintele Vladimir Voronin. Responsabilii cu protocolul au retras în ultimul moment afişele ce anunţau că traducerea simultană a declaraţiilor după întrevederea cu preşedintele Vladimir Voronin din 14 ianuarie 2008, se va face în „limba moldovenească“ şi engleză, în ciuda protestelor delegaţiei moldoveneşti.

Saga acestei bătălii este lungă şi nu insistăm asupra episoadelor ei. De ajuns să subliniem ideea că a fost odată, mai demult, o perioadă în care România se bătea pentru simbolistica identitară de dincolo de Prut şi condiţiona sprijinul politic, financiar şi strategic inclusiv de aşa ceva.

Acum am ajuns, se pare, în cu totul altă logică.

Concluzii. Trădarea României şi a UE

Foto: Vladimir Plahotniuc şi Vladimir Voronin

Tăcerea sau indiferenţa „strategică“ a României faţă de episodul relatat de noi este prilej de bilanţ posac: măsoară diferenţa enormă de abordare între ceea ce era la un moment dat prioritar pentru România şi ceea ce este azi.

Concluziile sunt de etapă.

  1. Prima este deja sugerată şi ţine de coerenţa politică a Bucureştiului în raport cu Chişinăul oficial, dar şi cu cetăţenii R. Moldova. Dacă logica susţinerii Chişinăului se bazează, firesc, pe o logică identitară, ce temei mai are susţinerea dacă reperele identitare – glotonimul limbă română şi etnonimul popor român – sunt aruncate în aer sau călcate în picioare? Care mai e fundamentul? Evident, niciunul. Relaţia bilaterală a devenit un castel de nisip, un joc fără repere majore şi care, la limită, nu duce nicăieri. Nici nu mai e de mirare că totul este de vânzare, totul e negociabil şi totul are un preţ.
     
  2. În al doilea rând, România nu va recunoaşte niciodată „limba moldovenească“, prin urmare orice demers credibil de apropiere/integrare de/în UE a Chişinăului cu menţinerea sintagmei în Constituţie este o imposibilitate. Cine are nevoie de acest joc inutil? Modificarea Articolului 13 nu este doar o chestiune de adecvare ştiinţifică şi lingvistică, ci un gest politic, strategic, obligatoriu pentru Chişinău dacă vrea cu adevărat să se apropie sau să se integreze în UE. Prin urmare, a bloca limba română dar a promova, chipurile, integrarea europeană este o contradicţie în termeni, un tertip ieftin, o şmecherie de periferie care nu are de fapt nicio legătură cu integrarea europeană.
     
  3. În al treilea rând, nu poţi ignora un paradox: distanţa faţă de România identitară a Chişinăului a crescut vertiginos, concomitent cu distanţa Chişinăului faţă de Uniunea Europeană. R. Moldova este azi un actor care se îndepărtează sistematic de cei mai importanţi parteneri pe care i-a avut vreodată: România şi UE. E o trădare dublă aici.
     
  4. În al patrulea rând, refuzul obstinat al PDM de a discuta măcar despre limba română, darămite de a o introduce în Constituţie, arată foarte clar fariseismului oricărui proiect pe care l-am numit „unionism plahotnicist“ sau unionism cu voie de la poliţie. Orice tentativă a unioniştilor de la Chişinău de a juca în tabăra PDM sau prin preajma partidului de guvernare este fie o greşeală fie o manipulare.
     
  5. În al cincilea rând, disponibilitatea României de a pune între paranteze chestiunea identitară ridică o sumedenie de probleme. Dacă ieri nu te interesa „etnia română“, azi nu te mai interesează „limba română“, atunci mâine poate că nu te va mai Biserica Ortodoxă Română sau Mitropolia Basarabiei? Să nu ajungem să vedem Bucureştiul susţinând frenetic şi „strategic“... Biserica Ortodoxă Moldovenească! Că tot e moda autocefalilor (Dar despre asta, într-un număr viitor).
     
  6. Deşi semnalizează Vestul, Vladimir Plahotniuc merge, încet dar sigur, către Est. Inclusiv, sau în primul rând, prin intermediul chestiunii transnistrene, ancora cu care Moscova ţine blocat Chişinăul în portul ei. Strategic şi identitar, liderul republicii ocultează, dacă nu ignoră de-a dreptul, România. Este ceea ce trebuie să facă un lider de la Chişinău care are un proiect strategic în Est. Este exact ceea ce făcea şi Vladimir Voronin când se lupta cu Bucureştiul la Bruxelles. În realitate, că ne place sau nu, că recunoaştem sau nu, identitar nu există diferenţe între Plahotniuc de azi şi Voronin de ieri, între PDM de atunci şi PCRM (partidul Comuniştilor lui Voronin) de acum. Iar strategic încep, din ce în ce mai mult, să semene ca două picături de apă. Cu diferenţa, majoră, că măcar preşedintele Voronin a respins, la vremea lui, federalizarea R. Moldova. Nu avem nicio garanţie că Binomul Plahotniuc-Dodon de azi o va mai face.

*Dan Dungaciu este membru al Consiliului de experţi LARICS.