Republica de la Ploieşti, la 146 de ani: „Uneori, centrul lumii poate fi pretutindeni. Chiar şi la Ploieşti!“

Republica de la Ploieşti, la 146 de ani: „Uneori, centrul lumii poate fi pretutindeni. Chiar şi la Ploieşti!“

Republica de la Ploieşti, în ziarele epocii FOTO historia.ro

Pe 8 august 1870, în oraşul natal al lui Caragiale s-au produs evenimentele rămase în istorie ca „Republica de la Ploieşti“. La distanţă de 146 de ani de la „revoluţie“, prezentată fie ca un zaiafet cu eroi ridicoli, fie ca o mişcare antidinastică, istoricii propun o nouă perspectivă asupra unei zile care a dus oraşul în istoriografia mondială.

Ştiri pe aceeaşi temă

O temă îndelung comentată, „Republica de la Ploieşti“ a rămas în istorie în special ca un subiect care stârneşte zâmbete: la 8 august 1870 a avut loc o mişcare antidinastică, sub conducerea unui ploieştean temerar, Alexandru Candiano-Popescu, şi s-ar fi proclamat o efemeră „republică“.

Peste ani, Ion Luca Caragiale, el însuşi martor al evenimentului (avea în jur de 18 ani în timpul „Republicii de la Ploieşti“), a realizat un portret necruţător al revoltei ploieştene, cu eroi ridicoli şi demagogie, un vodevil patronat de zeul Bachus, stăpânul podgoriilor de la poalele dealurilor care înconjoară acest oraş. „Viziunea sa ironică asupra evenimentelor de la Ploieşti a avut un efect similar cu cel produs de ceaţă. A îngreunat vizibilitatea, a ascuns evenimentul sau l-a distorsionat privirii istoricilor. Puţini s-au încumetat să-l contrazică. Ce mai putea fi spus, în plus, după Caragiale?“, spune istoricul ploieştean Dorin Stănescu.

O a doua perspectivă se impune în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când noul regim politic, aflat în etapa rescrierii istoriei naţionale pe alte baze ideologice, a angajat acest subiect al întâmplărilor de la Ploieşti în arsenalul metodelor menite să combată monarhia: se susţinea ideea că, încă de la 1870, românii au luptat împotriva regalităţii. Republica a ieşit puţin din registrul amuzant, înscriindu-se în cel militant, aflat în slujba noii puteri. Aşa s-a întipărit în spaţiul public ideea că mişcarea de la Ploieşti este un inedit episod din lupta purtată de forţele politice de la noi împotriva lui Carol I şi a monarhiei.

„Avem un oraş care face istorie avant la lettre. El are un avans considerabil în faţa celorlalte aşezări ale ţării. Acestea vor fi parte a unei republici, populare, apoi socialiste, 78 de ani mai târziu. Ploieştiul era «prima republică a ţării»! Şi, de ce nu, prima zonă secesionistă, un «Vatican» aflat în inima României!“, punctează această perspectivă istoricul ploieştean.

Din aceste motive, istoriografia noastră s-a raportat, mai mereu, la faptele din 8 august 1870, fie din perspectiva lui Caragiale, fie prin prisma angajamentelor partizane monarhice sau pro republicane. Frecvent, istoricii ploieşteni au făcut recurs la Caragiale, ori, în cel mai bun caz, doar la o istorie evenimenţială, unde au fost prezentate pas cu pas, în detaliu, întâmplările acelei zile.

La 146 de ani distanţă de la acel eveniment, Dorin Stănescu, profesor şi doctor în istorie, propune o nouă viziune asupra acestui episod în volumul „Republica de Ploieşti“, recent apărut. Istoricul a documentat în ultimii trei ani fenomenul şi din alte perspective decât clasice. A studiat date şi documente, inclusiv la Paris, dosare şi fonduri arhivistive, precum şi o serie de lucrări ale unor istorici străini şi români, date care nu au mai fost valorificate.  Istoricul crede că răspunsul pentru ceea ce a însemnat ziua de 8 august 1870 rezidă în contextul epocii. „Republica de la Ploieşti“ a fost „ultima manifestare a spiritului revoluţionar paşoptist“ şi o revoltă împotriva „agenţilor modernizării“.

Contextul epocii, determinat pentru „republică“

Potrivit istoricului Dorin Stănescu, România anului 1870 era o entitate statală aflată într-o zonă, cumva periferică, de intersecţie a două modele de civilizaţie. Pe de o parte, modelul otoman de tip feudal, încremenit în conservatorism, care încă se menţinea la noi, la nivel de mentalitate, după secole de dominaţie. Era o paradigmă la care societatea românească renunţase după anul 1848, dar care, formal, persista, prin dependenţa politică de Constantinopol, stânjenind dezvoltarea noastră. De cealaltă parte, era idealul occidental spre care tindea în special lumea urbană, orbită de mirajul produselor de lux aduse din vest, şi sedusă de ideile generoase ale revoluţiilor franceze. Elitele locale, de sorginte agrară, îmbrăţişau modelul Occidentului, privindu-l, pe bună dreptate, ca fiind singura cale prin care ţara putea progresa. 

Candiano Popescu, unul din personajele principale ale Republicii de la Ploieşti

„O educaţie economică solidă, poate i-ar fi făcut mai circumspecţi faţă de politicile expansioniste şi de multe ori înrobitoare ale capitalurilor speculative sosite aici. Ei au crezut că, peste noapte, printr-un salt, cu ajutorul unor împrumuturi şi al unor specialişti din Occident, vor construi căi ferate, fabrici, că se va dezvolta o industrie autohtonă, iar ţara va prospera. Istorici care au analizat fenomenul modernizării «periferiei europene» şi implicit a spaţiului românesc, din perspectiva economică, au ajuns la concluzia că aceasta a vizat integrarea zonei în sistemul economic european de tip capitalist, în beneficiul marilor puteri occidentale. Altfel spus, unul dintre mobilurile externe ale racordării noastre la tiparele civilizaţiei apusene a fost şi acela de a exploata resursele de materii prime aflate în abundenţă, de a folosi piaţa locală ca debuşeu pentru produsele industriale şi pentru exportul de capital», explică Dorin Stănescu.

Se ajunge chiar la o confruntare în spaţiul nostru a capitalurilor germane, franceze şi engleze, fenomen extrem de vizibil în dezbaterile publice, din anii 1860-1872, pentru concesionarea construcţiilor de căi ferate.

„Şi mai este un aspect de discutat: ce model de modernizare trebuia urmat? Cel de esenţă franceză, început de Alexandru Ioan Cuza, îmbrăţişat iniţial de către liberalii roşii (radicali - n.r.)? Modelul prusac susţinut de către Carol I? Între cele două să fie posibilă o variantă intermediară, românească, a modernizării, sintetizată, câţiva ani mai târziu, de formula «prin noi înşine»? Era un fel de model românesc de modernizare, care lua din toate câte ceva. Un fel de democraţie originală a lui Ion Iliescu din anii ‘90“, explică istoricul ploieştean.

Ploieştiul, exemplu de paradox

Ploieştiul, un oraş predominant comercial în epocă, devine un exemplu de paradox al acelor vremuuri: pe de o parte era deschis tehnologiei adusă de străini în oraş şi, pe de altă parte, „afişa“ o atitudine antisemită şi xenofobă faţă de noii-veniţi care, treptat, falimentau micii afacerişti locali şi îşi ridică clădiri frumoase care nu fac altceva decât să stârnească şi mai mult frustrările şi orgoliile locale.

„De departe, cei 2000-3000 de mici meseriaşi, negustori ploieşteni sunt oamenii cei mai ameninţaţi, dar şi motivaţi în a-şi conserva starea socială şi averile obţinute cu atâtea sacrificii. Ei sunt legaţi într-o încrengătură de interese comune pe care trebuie să şi le apere de «asaltul» agenţilor modernizării, noii veniţi, în ţară şi în oraş, iar acest lucru nu îl pot face pe cont propriu, ci doar uniţi. Formula «prin noi înşine» este cea care caracterizează cel mai bine starea de spirit a localnicilor, şi ea prinde rădăcini, oraşul devenind multă vreme fief liberal şi încă unul marcant, probabil cel mai însemnat după cel din Bucureşti“, explică Dorin Stănescu.

Ploieştiofobia

Pe de altă parte, Ploieştiul este, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, un oraş sensibil, un mic „butoi cu pulbere” al Munteniei. O dispută de aproape patru decenii între târgoveţi şi familia boierului grec Moruzi, de sorginte fanariotă, contribuie decisiv la formarea spiritului comunitar al ploieştenilor.

Primul moment al implicării ploieştenilor în politica mare este acela al luptei unioniste. Pe 24 ianuarie 1859, la Bucureşti, în dealul Mitropoliei, pentru a-i obliga pe cei care se împotriveau unirii principatelor şi nu doreau să-l aleagă pe Cuza, ca domn al Munteniei, au fost aduse grupuri de presiune prounioniste, unde se află şi numeroşi ploieşteni.

În noiembrie 1863, are loc o nouă revoltă locală, provocată de mărirea taxelor de către municipalitate: orăşenii devastează case, cârciumi, reşedinţa viceconsulului austriac. Doar armata, sosită pe seară de la Bucureşti, îi linişteşte pe protestatari.

La momentul 11 februarie 1866, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza este detronat, din complot face parte şi ofiţerul Alexandru Candiano-Popescu, conducătorul „Republicii de la Ploieşti“!

Nu în ultimul rând, între 1868-1869, gruparea liberală ploieşteană, alături de cele din Craiova şi Piteşti, se opune din răsputeri guvernelor ţării care, prin abuzuri scandaloase, folosind forţa, încearcă să-şi impună candidaţii. Bătăile, arestările, intimidările practicate de guvern nu-i conving pe liberalii radicali să renunţe la ideile şi credinţele lor. În ciuda faptului că Ploieştiul este un oraş sub asediu, majoritatea liberal-radicală având de partea ei garda civică, reuşeşte performanţa de a înfrânge guvernul în alegeri. 

Istoricul Dorin Stănescu FOTO Dana Mihai

„Toate aceste necontenite mişcări aveau să determine ca, în rândul guvernelor conservatoare ori moderate ale perioadei, să se declanşeze o reacţie, numită de ziarul «Românul», «Ploieştiofobia», adică teama de Ploieşti, de ploieştenii greu de mulţumit şi veşnic puşi pe revoluţii contra autorităţii, oricare ar fi aceasta.

„Seducţia“ revoluţiei

Episodul din 8 august 1870 poate fi privit şi din perspectiva mişcării revoluţionare din 1848, un eveniment cu un puternic impact în societatea românească. O aură romantică, întreţinută de o întreagă propagandă a revoluţiei, în general, şi a ideilor ei, seduce şi educă, în acelaşi timp, generaţia care se naşte între 1830-1848.

„Secolul al XIX-lea a fost catalogat, pe bună dreptate, ca fiind un „secol al naţionalităţilor, al naţiunilor”. Aşa s-a manifestat peste tot în spaţiul european. Nici pe noi nu ne-a ocolit. Ideea naţională, de stat naţional a fost prezentă în programul lui 1848. Aceasta i-a urmărit tot timpul pe protagonişti“, explică Dorin Stănescu.

Venirea domnitorului Carol în principate are ca efect accelerarea modernizării şi înlocuirea bruscă, vizibilă, a variantei ei franceze cu una de tip prusac. Acest fapt înseamnă şi exodul către „El Dorado-ul Balcanilor” a numeroşi străini, foarte mulţi nemţi şi evrei printre ei. Dintr-o dată, lumea românească se vede sufocată, iar visul naţional pare că se construieşte în beneficiul imediat al străinilor, al „lăcustelor“.

„Pe acest fundal şi din aceste considerente se pune la cale o nouă revoluţie. Scopul ei este înlăturarea instrumentelor politice ale modernizării, preluarea puterii şi continuarea modernizării, «prin forţe proprii» S-a dorit un nou 1848 sau, în orice caz, o reeditare a sa. Ce s-a întâmplat la Ploieşti a fost executarea impecabilă, ca la carte, a unor instrucţiuni ce făceau parte dintr-un plan al unei revoluţii naţionale, abandonată din cauza riscului enorm al acţiunii – desfiinţarea statului, a unirii, care, la 1848, nu existau. La Ploieşti a fost o interfaţă locală, singura declanşată şi vizibilă, a unei revoluţii care a fost dezamorsată, anulată in extremis în restul ţării. A fost, fără îndoială, ultima mare încercare de revoluţie românească în secolul al XIX-lea!“, crede Dorin Stănescu.

„A fost mişcare antidinastică? Mişcare republicană? În nici un caz. Putem spune că, la Ploieşti, a fost ultima manifestare a spiritului revoluţionar paşoptist, cu scopul de a duce mai departe procesul modernizării, dar românii să fie cei care înfăptuiesc acest lucru şi nu străinii. A fost o utopie, dovadă şi faptul că a eşuat, iar «agenţii modernizării» s-au dovedit mai pragmatici şi mai puternici decât au crezut liberalii rosii. Oricum, ar fi fost greu de crezut că România, un stat înconjurat de imperii, ar fi putut ajunge, la 1870, republică“, spune Dorin Stănescu.

Republica şi ploieştenii

Tradiţia „republicană“ este, la Ploieşti, o stare de spirit a oamenilor de aici. Trecerea timpului a făcut ca, între ploieşteni şi evenimentele anului 1870, să apară o legătură sentimentală, durabilă, solid hrănită în mentalul colectiv de nevoia acestora de a arăta lumii întregi o identitate, o istorie, poate, cum nu mai există nicăieri.

Particularităţile oraşului, patriotismul local, combinat cu un spirit permanent de frondă faţă de autorităţile centrale au făcut populară o afirmaţie care circulă de ani buni, atribuită de unii lui Caragiale, de alţii folclorului local, care spune că „Bucureştiul, capitala ţării, este doar un oraş aflat la marginea Ploieştiului“. 

În Ploieşti există o Statuie a Libertăţii, „patroana“ republicii şi a republicanilor din oraş

De ce? Poate şi pentru că, la 8 august 1870, Ploieştiul a fost locul unde a izbucnit revolta periferiei împotriva centrului, răzvrătirea provinciei împotriva capitalei, oricum s-ar numi ea. A fost ziua revoltei balcanice împotriva Occidentului. Pentru aceste fapte, oraşul şi locuitorii săi şi-au câştigat faima în istoriografia europeană şi nemurirea în literatură.

„Pentru ziua de 8 august 1870, Ploieştiul şi faptele oamenilor de aici au fost în atenţia presei din marile oraşe europene sau analizate în istoriile publicate în Occident la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Evenimentele din urbe sunt cel mai bun argument că, uneori, centrul lumii poate fi pretutindeni. Chiar şi la Ploieşti“, crede Dorin Stănescu.

Volumul „Republica de la Ploieşti“ al istoricului Dorin Stănescu a apărut în aprilie 2016 la Editura „Ploieşti – Mileniul III“.

Vă mai recomandăm şi alte articole despre Republica de la Ploieşti

„Republica de la Ploieşti“, prima revoluţie antimonarhică. Cine a vrut să-l alunge pe Carol I şi ce s-a ales de şeful revoltaţilor

Ce a fost „Republica de la Ploieşti“. Farsa istorică de tot râsul l-a inspirat pe Caragiale să scrie „D'ale carnavalului“

De unde vine denumirea „Republica de la Ploieşti”: revolta contra modernităţii

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările