Cum distruge lumea modernă una dintre cele mai frumoase legături sociale: „Se pierde cel mai solid argument de apartenenţă la familie, valori şi tradiţii“

Cum distruge lumea modernă una dintre cele mai frumoase legături sociale: „Se pierde cel mai solid argument de apartenenţă la familie, valori şi tradiţii“

Psihologul Ionuţ Ghiugan observă că „includerea bunicilor în viaţa copilului reprezintă cel mai solid argument de apartenenţă la familie, la valori şi tradiţii, legătura bunici-copil reprezentând, de fapt, conectarea copilului la trecutul părinţilor şi la devenirea lor ca adulţi”. FOTOGRAFII pinterest.com

Dincolo de nenumărate avantaje, schimbările aduse de lumea modernă în care trăim implică pierderi care cu greu pot fi suplinite de orice progres tehnologic, economic sau de orice altă natură. Printre aceste „victime colaterale” se numără distrugerea uneia dintre cele mai frumoase relaţii pe care familia s-a bazat dintotdeauna.

Ştiri pe aceeaşi temă

Realităţile lumii în care trăim privează din ce în ce mai mulţi copii de experienţa unei relaţii cu adevărat semnificative pentru orice familie, cea dintre nepoţi şi bunicii lor, a punctat doctorul Gillian Lockwood, directorul unei clinici de feritilitate din Marea Britanie, în cadrul unei conferinţe susţinute zilele trecute la Festivalul de Ştiinţă de la Cheltenham.    

Cuplurile amână tot mai mult momentul venirii pe lume al unui copil, în dorinţa de a avea o carieră şi o situaţie financiară stabile, obiective tot mai greu de atins şi de menţinut în zilele noastre.

Vârsta medie de 30 de ani este cea la care femeile aleg din ce în ce mai des să rămână însărcinate, iar tendinţa este ca acest prag să fie împins către 35 sau chiar 40 de ani, situaţie cu care se confruntă mare parte din ţările europene.

Conform statisticilor, 40% din româncele din mediul urban care au până în 30 de ani (29,5 ani pentru bucureştence) nu au încă un copil. La oraş, vârsta medie la care femeile devin mame a crescut cu zece ani faţă de cea a părinţilor lor. Dacă în anii '60, cele mai multe femei năşteau primul copil în jurul vârstei de 20 de ani, date recente arată că acest moment vine în prezent la 30 de ani sau chiar după această vârstă, conform datelor oferite de Institutul Naţional de Statistică, în 2014.

Odată cu înaintarea în vârstă apar şi dificultăţile legate de conceperea unui copil, dar şi un risc mai mare de probleme de sănătate pentru mamă şi copil. O femeie ajunge la apogeul fertilităţii între vârsta de 20 şi 24 de ani. La femeile cu vârsta cuprinsă între 35 şi 39 de ani, fertilitatea este la un sfert din capacitatea maximă, pentru ca în cazul celor cu vârsta între 40 şi 45, şansa de a deveni însărcinată să fie cu 95% mai mică decât a unei femei de 20-25 de ani.

“Încurajăm tinerii să facă o mulţime de lucruri, mai puţin să aibă copii"

Această schimbare de priorităţi adânceşte tot mai mult diferenţa de vârstă dintre generaţii, ceea ce înseamnă că cei care devin părinţi târziu se trezesc la 50 de ani împovăraţi de responsabilitatea creşterii copiilor adolescenţi, provocările unui loc de muncă, dar şi îngrijirea propriilor părinţi, ajunşi deja la o vârstă înaintată, la care nu-şi mai pot purta singuri de grijă.

Expertul în fertilizare in vitro Gillian Lockwood aduce aminte de vremurile în care nepoţii aveau o relaţie adevărată cu bunici tineri, încă în putere, capabili să facă faţă solicitărilor presupuse de îngrijirea unor urmaşi, dar mai ales de bunici fericiţi că încă le pot fi de folos propriilor copii.

Una dintre cele mai frumoase relaţii sociale pe care le avem este cea dintre bunici şi nepoţi, dar asta se poate întâmpla numai dacă bunicii sunt încă activi. Dacă au deja peste 70 de ani, devine foarte greu pentru ei să mai aibă o relaţie puternică, semnificativă şi plină de satisfacţii cu nepoţii, aşa cum au trăit generaţiile trecute. Aceasta este o parte minunată a structurii noastre sociale. Pe de altă parte, femeia modernă are tot mai multe responsabilităţi care o obligă să amâne conceperea unui copil: finalizarea studiilor universitare, construirea unei cariere, eventual cumpărarea unei casei, alături de un partener. Până ajung să se gândească şi la un copil, femeile se trezesc de multe ori că au trecut de 30 de ani, a explicat doctorul Lockwood, citat de publicaţia The Telegraph.

Nu în ultimul rând, expertul aduce aminte de impactul economic dezastruos pe care o implică această tendinţă de a face copii tot mai târziu, dar şi mai puţini, unul, cel mult doi. Fără a mai lua în calcul faptul că a crescut foarte mult şi numărul femeilor care aleg să nu mai aibă copii. 

“Încurajăm tinerii să facă o mulţime de lucruri, mai puţin să aibă copii, dar avem nevoie şi copii care să crească şi să plătească taxe, pentru că altfel ajungem în situaţia în care o mulţime de bătrâni nu vor avea din ce să se întreţină şi să supravieţuiască”, a reamintit acesta.

Legătura bunici-copil, cel mai solid argument de apartenenţă la familie, la valori şi tradiţii

Vorbind despre pierderea acestei relaţii, psihologul Ionuţ Ghiugan observă că „includerea bunicilor în viaţa copilului reprezintă cel mai solid argument de apartenenţă la familie, la valori şi tradiţii, legătura bunici-copil reprezentând, de fapt, conectarea copilului la trecutul părinţilor şi la devenirea lor ca adulţi”. 

Chiar dacă la prima vedere nu pare atât de relevant, relaţia copiilor cu bunicii poate aduce multe beneficii de ordin emoţional şi educativ pentru copil. Bineînţeles, acest lucru este posibil atunci când bunicii se bucură încă de o stare de sănătate bună şi de energie pentru a se putea implica într-o astfel de relaţie solicitantă. În acelaşi timp, diferenţa tot mai mare de vârstă între generaţia părinţilor şi a copiilor poate accentua posibilele conflicte între cele două tabere. Iar nepoţii se pot bucura de o relaţie împlinită, de pe urma căreia pot primi lecţii importante de viaţă, doar în condiţiile în care există o relaţie armonioasă de familie între părinţi şi bunici. De aceea, modul de a percepe autoritatea şi regulile pe care copilul trebuie să le respecte trebuie să fie identice, subliniază Ghiugan: „În lipsa unui acord, buncii se pot plasa într-o relaţie de conflict cu autoritatea părinţilor, iar copilul va alege în mod sigur varianta care este cea mai comodă pentru el.”

Pe de altă parte, cuplurile nu se mai grăbesc să aducă pe lume un copil şi pentru că au devenit mai preocupate de faptul că statutul de părinte implică limitarea libertăţii personale, dar şi creşterea responsabilităţilor în cuplu, două motive importante care duc la amânarea unui astfel de pas important. 

Astfel, cuplurile realizează că “apariţia unui copil le va îngrădi activităţile pe care obişnuiau să le facă înainte de venirea pe lume a bebeluşului: ieşirile în oraş cu prietenii, vacanţele şi plecările în concediu şi, în general, timpul rezervat pentru activităţile comune de cuplu sau individuale”, după cum subliniază psihoterapeutul.

La fel de important este că apariţia copilului sporeşte responsabilitatea fiecărui partener, apar noi activităţi şi nevoi legate de îngrijirea copilului, care sporesc presiunea în relaţia de cuplu. 

Prin apariţia copilului, relaţia capătă un nou sens, din perspectiva unui angajament pe viaţă în relaţia de cuplu şi statutului de părinte, ceea ce sporeşte teama şi nesiguranţa. În general, această modificare este privită diferit de cei doi parteneri. Femeia devenita mamă, are nevoie de atenţie, înţelegere şi ajutor din partea partenerului, de un mediu stabil emoţional şi securizat financiar pentru a-şi creşte copilul în bune condiţii. Bărbatul devenit tată trebuie să răspundă acestor schimbări, să tolereze această presiune şi să depună eforturi pentru a conştientiza şi accepta noua situaţie, detaliază psihologul.

Dovadă de imaturitate sau centrare excesivă asupra propriilor nevoi

Nu în ultimul rând, psihologul atrage atenţia că, în multe situaţii, refuzul de a avea copii poate fi privit ca o dovadă de imaturitate sau centrare excesivă asupra propriilor nevoi. 

În condiţiile în care momentul conceperii unui copil este evitat sistematic, deşi există toate condiţiile necesare acestui pas, atunci putem vorbi de cauze de ordin emoţional ce îşi au originea în experienţele noastre anterioare legate de modelul familial interiorizat, de educaţia primită în mediul în care am crescut şi ne-am dezvoltat, conchide psihologul Ionuţ Ghiugan. 

citeste totul despre: