4 noiembrie: 28 de ani de la asasinarea prim-ministrului israelian Yitzhak Rabin, laureat al Premiului Nobel pentru Pace
0Tot pe 4 noiembrie s-a născut omul politic român Barbu Știrbei, comunistul Lucrețiu Pătrășcanu și fostul președinte al României Traian Băsescu.
4 noiembrie 1869: Testamentul Gojdu
Un avocat bogat din Budapesta, Emanuil Gojdu, lăsa, în urmă cu 154 de ani, întreaga sa avere tinerilor români ortodocşi. Mii de bursieri şi-au datorat formarea intelectuală Fundaţiei care-i poartă numele. În prezent, statul ungar administrează de facto toate proprietăţile, în dispreţul voinţei testamentare a filantropului.
Emanuil Gojdu a fost o personalitate care a marcat viaţa socială şi politică din Transilvania şi Ungaria, la mijlocul anilor 1800. S-a născut la Oradea, oraş în care şi-a făcut primele studii şi unde există o stradă şi un liceu care-i poartă numele, dar şi o statuie. Şi-a continuat studiile universitare la Bratislava, Budapesta şi Viena.
Cel care avea să ajungă un mare filantrop se stabileşte la Budapesta. Este oraşul în care şi-a deschis un birou de avocatură şi de notar, activităţi ce-i vor aduce faimă şi o avere imensă. În anul 1832, începe clădirea imperiului mobiliar, cumpărând casa lui Wilhelm Sebastian, pe str. Kiraly, din Budapesta, unde va construi, ulterior, un şir întreg de imobile.
Înainte de moarte, filantropul îşi scrie şi Testamentul, pe care l-a autentificat la Budapesta, în ziua de 4 noiembrie 1869. Este documentul prin care s-a instituit şi Fundaţia care-i poartă numele.
Testament favorabil românilor
Din traducerea realizată de Mateiu Voileanu, în 1899, aflăm că prevederile documentului erau favorabile statului român. În testamentului lui Emanuil Gojdu se spune că:”….7). Întreagă averea mea, care va rămâne după solvirea datoriilor mele, după solvirea daniilor din punctele 1şi4şi după cheltuielile de înmormântare, care cheltuieli le-am restrâns prin dispoziţiunile din punctul 6, o las în întregul ei acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, care se ţine de legea răsăriteană ortodoxă. Din lăsământul acesta voiesc să se constituie o fundaţiune permanentă, care va purta numele “Fundaţiunea Gozsdu”; pentru administrarea şi destenaţiunea ei servească ca normă nestrămutabilă următoarele dispoziţiuni:
4 noiembrie 1872: S-a nascut Barbu Ştirbey, om politic român, preşedinte al Consiliului de Miniştri
Barbu A. Ştirbey a fost un personaj-cheie în istoria României, în timpul domniei lui Ferdinand şi în special în vremea Primului Război Mondial. A fost omul de încredere al cuplului regal, mâna dreaptă a regelui şi confidentul reginei.
„Nepot de Domn, frumos, iubit de femei, elegant, plin de farmec, de o neobişnuită distincţiune şi foarte bogat, legăturile lui Ştirbey cu curtea princiară dăinuiau de pe la 1907, din vremea însângeratelor răscoale“, scria I.G. Duca în „Amintiri politice“.
Omul politic liberal, cu un simţ acut al observaţiei, a realizat un portret în tuşe foarte subţiri a celui pe care l-a considerat „adevăratul suveran al României“ în timpul crizei neutralităţii şi apoi a intrării României în război de partea Antantei.
Barbu Ştirbey a intrat în cercurile regale în 1913, când regele Carol I l-a numit administratorul Domeniilor Coroanei, după moartea lui Ioan Kalinderu. Iar din 1914, după moartea bătrânului rege, a devenit cel mai influent om pe lângă cuplul regal. L-au ajutat calităţile personale, dar şi conjuctura a fost favorabilă: era cumnatul premierului Ionel Brătianu, care se căsătorise cu Eliza Ştirbey, şi câştigase încrederea nestrămutată a reginei Maria, încă dinainte de urcarea sa pe tron.
Barbu Ştirbey a rămas asul din mâneca regelui Ferdinand şi după 1918. Însă după moartea acestuia, în 1927, a înţeles că situaţia avea să se schimbe complet.
Opoziţia politică deja îi pusese gând rău, considerând că a fost păpuşarul care a dus la adoptarea actului de înlăturare de la moştenirea tronului a lui Carol al II-lea. În 1926, când era proclamat moştenitor principele Mihai, în Parlament s-a strigat: „Jos Brătianu! Jos Ştirbey!“, consemnează Ioan Scurtu. Iar când regele, grav bolnav, răpus de cancer, i-a cerut pe 4 ianuarie 1927 să formeze un guvern de uniune naţională, a acceptat imediat. Avea nevoie şi de o altfel de legitimitate publică decât cea de apropiat al cuplului regal. Însă cabinetul Ştirbey n-a avut viaţă lungă, în două săptămâni a fost înlocuit de Brătianu. Istoria a înregistrat totuşi: Barbu A. Ştirbey, preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Destinul i s-a schimbat radical după întoarcerea în ţară a lui Carol al II-lea în 1930. Hărţuit de noul suveran, Ştirbey a decis să se autoexileze în Elveţia. A participat însă în câteva probleme esenţiale ale României postbelice: în 1944 a fost însărcinat să poarte tratative la Cairo pentru încheierea unui armistiţiu cu Naţiunile Unite. De acolo, i-a telegrafiat lui Maniu, aflând că marile puteri deja hotărâseră la Teheran ca România să negocieze cu ruşii, nu cu Aliaţii: „Inventaţi de urgenţă un partid comunist!“. Înţelesese care era jocul ce venea de la Răsărit.
În 1945, se ceruse capul generalului Rădescu şi se vehicula numele lui Ştirbey pentru noua şefie a guvernului. Moscova a refuzat categoric. La scurt timp, Vîşinski a fost trimis să dea o recepţie la ambasada sovietică, la care a fost invitat cu insistenţă şi Barbu Ştirbey. Imediat ce a intrat pe uşa ambasadei, Vîşinski l-a întâmpinat amabil, cu o tavă cu băuturi, şampanie şi cocktailuri. I-a întins un cocktail şi şi-au dat bineţe. Coincidenţă ori ba, Barbu Ştirbey a murit subit a doua zi dimineaţa, scrie Ioan Scurtu. Diagnosticul a fost cancer hepatic.
4 noiembrie 1900: S-a născut Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre liderii Partidului Comunist Român
Lucreţiu Pătrăşcanu e primul ministru comunist în guvernele postbelice, persoana care controlează Justiţia timp de patru ani. În februarie 1948, e îndepărtat din funcţie, iar după şase ani de anchetă, în urma unui proces-spectacol, e luată decizia condamnării sale la moarte.
În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, la ora 03.00, intelectualul comunist e împuşcat.
Lucreţiu Pătrăşcanu, „comunist de salon”, e la 23 august 1944 unul dintre cei mai cunoscuţi membri ai minusculului Partid Comunist Român. E văzut ca politianul din rândul formaţiunii comuniste cu care se poate discuta, face politică.
La 24 august 1944 devine ministru interimar la Justiţie, iar după câteva luni ajunge ministru plin. E apreciat de adversarii politici, ovaţionat de mulţumimi, dar îşi atrage duşmănia colegilor de partid.
Notorietatea sa va conta decisiv la ostracizarea sa treptată. În urmă cu două decenii, în 1923, tânărul comunist îi mărturisea prietenei Anca: „În dragoste, ca şi în politică, trebuie să ştii unde să te opreşti“, potrivit unei scrisori citate de istoricul Lavinia Betea în volumul „Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist“.
Intelectualul comunist nu a ştiut să se retragă la timp. Va plăti cu propria viaţă. La 28 aprilie 1948, chemat telefonic, pleacă spre Ministerul de Justiţie. Bănuia ce urma să se întâmple şi este pregătit. Are asupra lui otravă, cusută în tivul pantalonilor. „Am purtat acest tub asupra mea până în vara anului 1949 când, din cauza căldurii şi a umezelei, otrava s-a descompus şi am aruncat-o“ , scrie la 5 aprilie 1950, într-o declaraţie dată anchetatorilor.
Va avea şi alte încercări de sinucidere în următorii ani. Şase ani durează anchetarea sa, iar probele concludente privind vinovăţia comunistului, lipsesc şi astăzi
La 14 aprilie 1954, Colegiul Militar al Tribunalului Suprem, cu unanimitate de voturi, prin sentinţa numărul 49, hotărăşte condamnarea lui Pătrăşcanu la moarte şi confiscarea averii. Era considerat vinovat de „crimă contra păcii“ şi „crimă de înaltă trădare“ . Condamnatul la moarte refuză să scrie o cerere de graţiere. Trei zile mai târziu, în noaptea de 16 spre 17 aprilie, la ora 3.00, Pătrăşcanu este executat cu un glonţ în ceafă.
4 noiembrie 1919: Primele alegeri universale din România
În perioada modernă a României, de până în Primul Război Mondial, votul era exercitat doar de o categorie redusă a populaţiei. Acesta era aşa numitul vot cenzitar, sistem electoral practicat pe scară largă înainte de instituirea votului universal.
În noiembrie 1919 însă au avut lor primele alegeri din România Mare, în urma procesului de unire a tuturor provinciilor româneşti. Aceste alegeri nu au fost uşor de organizat, întrucât autorităţile şi funcţionarii nu aveau o experienţă electorală, astfel că s-au înregistrat destule erori.
Scrutinul a fost organizat de Ministerul de Interne, iar campania electorală a fost extrem de intensă şi plină de tensiune. De altfel, campania electorală a durat aproape zece luni, întrucât alegerile au fost amânate de şase ori.
Şeful guvernului era generalul Arthur Văitoianu, a cărui principală misiune era aceea de a organiza primele alegeri generale parlamentare pe baza votului universal din istoria României.
Cu toate acestea, campania electorală a fost presărată de plângeri înaintate autorităţilor. Academicianul Simion Mehedinţi, el însuşi candidat în alegeri, i-a scris chiar Regelui Ferdinand despre neregulile dinainte de scrutin.
"Perceptorii şi alte organe administrative împrăştie prin sate foi neiscălite în care subsemnatul şi alţi candidaţi ai opoziţiei sunt clefetiţi în chipul cel mai vulgar. Cu durere constatăm că cele dintâiu alegeri din România Mare sunt pătate de o părtinire care aruncă întreaga ţară în braţele anarhiei. Rog pe Majestatea Voastră să asigure protecţia legilor tuturor celor care văd în politică o jertfă, nu un isvor de foloase personale", îi scria Simion Mehedinţi regelui.
Alţi candidaţi considerau că modul cum sunt organizate alegerile reprezintă o parodie girată de însuşi Regele Ferdinand.
"La nivel naţional, alegerile parlamentare din noiembrie 1919 au consemnat importante mutaţii în sistemul partidelor politice din România: partidele conservatoare au fost împinse spre periferia vieţii politice, liberalii, deşi au beneficiat de sprijinul aparatului de Stat, nu au putut câştiga alegerile. Un succes important a obţinut Partidul Ţărănesc înfiinţat în urmă cu mai puţin de un an (decembrie 1918). Partidele din teritoriile recent unite (Partidul Naţional Român din Transilvania, Partidul Ţărănesc din Basarabia şi Partidul Democrat al Unirii din Bucovina) au câştigat în mod detaşat mandatele din aceste provincii.
4 noiembrie 1922: Savantul englez Howard Carter a descoperit mormântul faraonului egiptean Tutankhamon.
Pe 4 noiembrie 1922, o echipă de arheologi condusă de Howard Carter a descoperit un indiciu spre intrarea în mormântul regelui Tutankamon.
Când mormântul însuşi a fost descoperit, după mai bine de 3.000 de ani în care nu fusese deschis mulţi au crezut că faraonul a declanşat un puternic blestem asupra tuturor celor care îndrăzneau să-i tulbure somnul veşnic
Tutankamon a fost faraon al Egiptului din dinastia a XVIII-a (1332-1323 i.en.), iar mormântul său a fost descoperit intact în anul 1922, de către arheologul Howard Carter şi lordul Georghe Herbert de Carnarvon, alături de un tezaur fabulos. Mormântul a fost jefuit în antichitate, însă doar obiecte neimportante au fost luate, ulterior fiind restaurat şi de atunci nimeni n-a mai putut intra.
Popularitatea faraonului a crescut după ce s-a răspândit mitul blestemului ce ar fi ucis diferite personalităţi care au intrat în contact cu mormântul şi au atins obiectele faraonului, ce trebuiau să-l însoţească în viaţa de apoi.
Lordul Carnarvon, de exemplu, a decedat la scurt timp după marea descoperire în urma unei ințepaturi de insecăa. Moartea altor 20 de persoane care au avut intr-un fel sau altul legatura cu mumia a fost pusa tot pe seama acestui blestem.
Carter a trait insa încă 17 ani, decedând la varsta de 65 de ani.
4 noiembrie 1948: Premiul Nobel pentru literatură este decernat scriitorului englez lui T. S. Eliot.
Thomas Stearns Eliot (n. 26 septembrie 1888 – d. 4 ianuarie 1965) a fost un poet anglo-american, dramaturg și teoretician literar, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1948). Prin arta sa remarcabilă, T.S.Eliot a revoluționat întreaga poezie modernă engleză.
„T.S. Eliot a fost un vizionar, dar a fost şi cât se poate de realist. Poemele lui păstrează aura misterului care e însăşi esenţa poeziei, dar, cu toate că uneori recurge la retorică, poezia sa e o poezie cu totul neretorică. Credinţele lui, chiar şi atunci când susţine lucruri pe care mulţi oameni le-ar considera incredibile, îşi au întotdeauna rădăcinile în raţiune", spunea despre Eliot scriitorul Stephen Spender.
4 noiembrie 1951: S-a născut Traian Băsescu, fostul președinte al României
Traian Băsescu împlineşte pe 4 noiembrie vârsta de 72 ani.
Născut la 4 noiembrie 1951, la Murfatlar (Basarabi), în judeţul Constanţa, Traian Băsescu, fiul lui Dumitru şi al Elenei, a absolvit la vârsta de 25 ani Institutul de Marină Civilă Mircea cel Bătrân din Constanţa, Facultatea de Navigaţie, secţia Comercială.
Defectul de la ochi ce l-ar fi făcut inapt medical pentru navigat - episod menţionat de profesorul Anton Jeflea la agapa de 35 ani de la Constanţa - nu l-a împiedicat pe Traian Băsescu să studieze într-o instituţie militarizată şi să iasă ofiţer de marină.
În numai 5 ani, gradatul Băsescu parcurge toate treptele ierarhiei marinăreşti şi ajunge în 1981 cel mai tânăr comandant de navă din istoria flotei. Primeşte inclusiv comanda celui mai mare mineralier, Biruinţa, nava-amiral al flotei comerciale româneşti.
În 1987, Traian Băsescu este trimis în străinătate ca şef al Agenţiei Navrom de la Anvers-Belgia. După Revoluţie, este desemnat director general al Inspectoratului de Stat al Navigaţiei Civile din Ministerul Transporturilor. Devine subsecretar de Stat la Transporturi Navale, iar în 1991 este numit ministru al Transporturilor.
După un mandat de deputat PD de Vaslui, din care şi-a dat demisia pentru a se pune la dispoziţie organelor de anchetă în dosarul Flota, Băsescu revine ca ministru la Transporturi. În 2000 câştigă Primăria Generală a Capitalei, iar în decembrie 2004 Traian Băsescu devine preşedinte al României. Avea să aibă cel mai zbuciumat mandat de la conducerea ţării, câştigat pe muchie de cuţit, cu suspendări, controverse şi referendumuri de demitere.
Finalul de mandat l-a găsit pe Traian Băsescu în cea mai delicată postură: fratele său Mircea Băsescu a fost arestat pentru trafic de influenţă în dosarul cumătrului său Sandu Anghel, zis Bercea Mondial.
4 noiembrie 1956: Invadarea Ungariei de către tancurile sovietice și instalarea guvernului contrarevoluționar condus de János Kádár.
La 4 noiembrie soldații sovietici au invadat capitala Ungariei și alte regiuni ale țării. Eroica rezistența ungară a cedat în final pe 10 noiembrie.
Revoluția Maghiară a făcut 3000 de victime. Imediat după înăbușirea revoluției, zeci de mii de maghiari au fost arestați;dintre aceștia, 26.000 au fost judecați. 22.000 de oameni au fost condamnați, dintre care 13.000 trimiși la închisoare și circa 300 executați.
Începută cu un protest studențesc desfășurat la Budapesta în data de 23 octombrie, Revoluția a evoluat într-o revoltă a muncitorilor din întreaga țară și s-a terminat pe 11 noiembrie odată cu proclamarea, de către Janos Kádár, omul sovieticilor, a înăbușirii revoluției.
Demonstrația pașnică a studenților din 23 octombrie, inspirată din mișcările protestatare din Polonia din vara aceluiași an, a atras rapid mii de oameni în marșul prin centrul Budapestei. Aceștia s-au îndreptat spre clădirea Radioului Budapesta pentru a se adresa, prin intermediul radioului, națiunii și pentru a-și face publice cererile.
Însă clădirea radioului era păzită de AVH, Poliția Secretă, care – atunci când demonstranții au încercat să forțeze intrarea în clădire – a deschis focul. Acest fapt a dus la escaladarea revoltei în capitală și, apoi, în toată țara. În capitală și în alte orașe importante simbolurile comunismului – cel mai cunoscut fiind statuia lui Stalin din Budapesta – au fost distruse. În acea noapte, Erno Gero, secretarul general al partidului, a cerut Uniunii Sovietice să intervină militar pentru înăbușirea revoltei.
4 noiembrie 1970: A murit Tudor Muşatescu, poet, prozator, dramaturg şi umorist
Tudor Mușatescu, cu siguranță cel mai îndrăgit dramaturg român, ale cărui piese sunt și astăzi mai mult decât actuale, s-a născut la 22 februarie 1903, la Câmpulung-Muscel. Mușatescu a studiat Literatura și Dreptul la București, absolvind cu succes ambele facultăți.
Cel care avea să devină celebru prin piesele pe care le-a scris a fost fiul avocatului Alexandru Mușatescu, decanul Baroului din Muscel, deputat și fost primar al orașului, și al profesoarei Elena Mușatescu. Cele mai cunoscute piese ale lui sunt „Titanic-Vals” și „…Escu”, dar la fel de prețuite sunt și „Visul unei nopți de iarnă”, „Țara fericirii”, „Madona”, „Profesorul de franceză” sau „Sosesc diseară”.
Mai toți actorii României au jucat în piesele lui Tudor Mușatescu, iar dramaturgul și-a continuat cariera artistică și după venirea comuniștilor la putere, datorită respectului și iubirii publicului. Tudor Mușatescu a murit la 4 noiembrie 1970, la București, la vârsta de 67 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Unicul său fiu, Bogdan Mușatescu, actor al Teatrului Național din București, a încetat din viață în anul 2016.
4 noiembrie 1995: A fost asasinat prim-ministrul israelian Yitzhak Rabin, laureat al Premiului Nobel pentru Pace
Yitzhak Rabin a fost unul dintre cei mai remarcabili premieri ai Israelului şi câştigător al Premiului Nobel pentru Pace în 1994, pentru munca asiduă în încercarea de a realiza un proces de pace real cu Autoritatea Palestiniană.
Născut în Ierusalim pe 1 martie 1922, Rabin şi-a început cariera militară ca voluntar, servind 27 de ani în forţele armate ale ţării sale. După retragerea sa din Armată, Yitzhak Rabin a fost numit ambasador al Israelului în Statele Unite.
La revenirea sa în ţară, în 1973, Rabin a început să se implice activ în activitatea sa politică din cadrul Partidului Muncii şi a devenit prim-ministru un an mai târziu,în 1974.
El a avut două mandate la conducerea ţării: primul între 1974-1977 şi cel de-al doilea din 1992 până la asasinarea sa în 1995.
Yitzhak Rabin a fost primul premier israelin născut în Israel. În 1993, o lume întreagă a fost suprinsă la aflarea veştii că Israelul şi vechiul său adversar, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) duceau negocieri secrete în Norvegia.
Pe 13 septembrie 1993, Rabim împreună cu liderul palestinian Yasser Arafat şi preşedinte american Bill Clinton au avut întâlnirea istorică din faţa Casei Albe, unde au semnat deschiderea procesului de pace israeliano-palestinian, cunoscut sub numele de „Procesul Oslo“.
În 1994, cei doi rivali de odinioară (alături de ministrul de Externe de atunci, astăzi preşedintele Shimon Peres), primeau cea mai înaltă distincţie a lumii, Premiul Nobel pentru Pace, pentru eforturile lor de a reconcilia cele două popoare.
Pe 4 noiembrie, Rabin a fost asasinat la un miting de către un extremist evreu.
Yigal Amir, asasinul lui Rabin, un extremist evreu ultrareligios care se opune procesului de pace cu palestinienii, nu şi-a exprimat niciodată regretele pentru fapta sa, pentru care ispăşeşte o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă.
Milioane de oameni din întreaga lume au plâns pierderea lui Yitzhak Rabin.
La înmormântarea lui, preşedintele Bill Clinton şi-a încheiat discursul prin câteva cuvinte în ebraică: „Shalom, chaver“ (adio, prietene). Fostul premier israelian rămâne un simbol al păcii, speranţei şi parteneriatului”.
4 noiembrie 2008: Primul candidat de culoare, democratul Barack Obama, a fost ales preşedinte al Statelor Unite ale Americii
Barack Hussein Obama al II-lea (n. 4 august 1961, Honolulu, Hawaii) al 44-lea Președinte al Statelor Unite a fost primul afro-american ales în această funcție, în urma alegerilor prezidențiale din 4 noiembrie 2008.
Se încarcă comentariile...
