Expertul în criminologie Dan Gabriel Rusu, la „Interviurile Adevărul”. Ce este „love bombing” și cum se poate cădea în capcana manipulărilor

Doctorul în criminologie Dan Gabriel Rusu, lector universitar în Marea Britanie, a fost invitat miercuri, 29 iulie, la „Interviurile Adevărul”, unde a vorbit despre relațiile abuzive, controlul coercitiv, factorii de risc ai femicidului și percepțiile toxice din societate cu privire la femei.

Adevărul: Despre relațiile toxice, cu siguranță ai văzut și tu că foarte multă lume vorbește despre asta și pe TikTok, și pe YouTube. E un subiect pe care abia acum începem să-l deslușim. 

Dan Gabriel Rusu: Da, și cred că ce este important de spus este că este văzut cumva unidimensional ce înseamnă violența domestică. În continuare este percepută printr-o lentilă dintr-asta, vizavi de lovituri. Adică, pentru a crede că cineva trăiește într-un context de violență domestică, așteptările sunt că ar trebui să se prezinte cu un ochi vânăt sau ar trebui, nu știu, să aibă o problemă vizibilă. Când știm că violența domestică, sau poate ar fi mai bine de spus abuzul domestic, pentru că dacă folosim cuvântul „abuz” mai degrabă decât cuvântul „violență”, atunci putem încadra mult mai multe acțiuni ca fiind abuzive. Deci nu vorbim doar de lovituri. O relație toxică este foarte folosită pe TikTok, cum ai spus și tu, în social media și așa mai departe.

Hai să ne gândim la o relație care, la început, între două persoane, poate fi inclusiv între rude, poate fi în cadrul familiei, între părinți și copii. Dar să ne gândim la relații, pentru că aici e teritoriul minat de foarte multe ori. La începutul unei relații, ce ar trebui să îți dea de gândit că poate nu e cea mai potrivită mișcare pentru tine sau că trebuie să lucrezi să comunici mai bine cu persoana respectivă?

E o întrebare foarte bună și m-a făcut să mă gândesc cumva și la formele grave de violență, cum vorbim de femicid intim și așa mai departe. Există un calendar al omuciderii, al femicidului intim, bazat pe opt pași. O profesoară din Marea Britanie a creat acest calendar și este foarte util și conversației noastre, pentru că până la pasul opt, care reprezintă, din păcate, uciderea victimei, avem alți șapte pași. Primul ar ține de backgroundul agresorului. Acum nu vreau să vorbesc doar despre bărbați, pot fi și femei, dar în general avem de-a face cu mult mai mulți bărbați care fac asta și avem de-a face cu un istoric de abuz domestic. Acum hai să mă întreb, probabil iartă-mă că o poziționez ca intervievator, dar mă întreb de unde putem ști?

Este o conversație destul de dificilă, pentru că posibil să nu ai informații vizavi de persoana cu care ești la o cafea. Poate vrei doar o cafea, să explorezi. Sau poate chiar te gândești că ai vrea să intri într-o relație. Ar fi util să ai ceva informații vizavi de background, pentru că, dacă știm un lucru, este că un istoric de abuz domestic, din păcate, este corelat cu un abuz viitor. Uite, în Marea Britanie, de exemplu, există Clare's Law. Nu știu dacă ai auzit de această lege, care îți dă dreptul să poți să întrebi dacă noul tău partener, adică să faci o cerere la poliție, ca să afli dacă noul tău partener sau potențialul partener are un astfel de istoric.

Dacă a fost, nu știu, raportat la poliție vreun incident în care să fie el implicat ca agresor, nu?

Bun, în calitate de criminolog, bineînțeles că mi se aprind câteva motoare și mă gândesc și la reabilitare și în ce măsură o astfel de măsură poate influența potențiala reabilitare a cuiva. Eu cred în capacitatea oamenilor de a se schimba, dar cred foarte mult și în protecția potențialelor victime. Deci, dacă putem afla despre potențialul de periculozitate al cuiva, există această lege, de exemplu, în Marea Britanie. Este poate cel mai predictibil lucru pe care îl poți afla vizavi de o potențială violență ulterioară.

Este foarte importantă necesitatea potențialului agresor sau a agresorului de a securiza un angajament din partea potențialei victime foarte, foarte repede. Poate am spus-o puțin academic. Ce înseamnă asta? Vrea să intre într-o relație extraordinar de repede. Adică, nu știu, ați ieșit la o cafea astăzi, poate te-ai dus mâine la un restaurant și a treia zi zice că ar fi bine să ne mutăm împreună.

Despre love bombing

Este un red flag, pentru că se încearcă o securizare a unui angajament foarte repede și cumva trădează și natura controlului persoanei respective, care se mișcă cumva invaziv. Bun, acum nu trebuie să generalizăm total, dar este totuși un lucru care ar trebui să dea de gândit: securizarea angajamentului. Mai putem să ne dăm seama de securizarea angajamentului prin ceea ce numim love bombing? Este foarte folosit acest termen pe TikTok. Să le explicăm oamenilor ce înseamnă love bombing, pentru că el apare foarte repede într-o relație.

Da, love bombing înseamnă că ți se fac declarații de dragoste foarte, foarte repede. Pot apărea și se spun sintagme, propoziții care aparent ar fi despre dragoste, dar de fapt sunt despre altceva. De exemplu, pe lângă declarația de dragoste: „Vom fi întotdeauna” sau „pentru totdeauna împreună”. Bun, acum putem să fim romantici, să considerăm că asta este o declarație de dragoste, dar totuși, în calitate de criminolog, aș vrea să subliniez altceva. Mai degrabă controlul din spate: „Vom fi întotdeauna împreună”, „De azi înainte ești a mea”. Deci aici este un discurs mai degrabă de control, care ar trebui să fie un red flag, chiar dacă poate suna pentru unele persoane cumva romantic. Tind să fiu ceva mai sceptic, dar love bombing asta înseamnă: declarații de dragoste foarte, foarte rapide, care încearcă securizarea unui angajament. Și după ce angajamentul este dat, începe imediat și controlul coercitiv.

E un cuvânt cu care nu suntem neapărat confortabili. Un cuvânt sau un comportament care nu este foarte cunoscut publicului din România. Un tip de comportament care a fost criminalizat în Anglia în 2015.

Loialitatea, dorința de a simți că partenerul îți este loial, e firească până la urmă într-o relație, dar una e să intervină și nevoia de control.

Da, și interesant că ai spus că este firesc. Nu vreau să patologizăm, cu siguranță, sau să dramatizăm, pentru că asta încercăm: să navigăm cumva unde stăm cu toată povestea asta. Codul loialității, ai spus foarte bine, are legătură cu acest cod al geloziei, iar el se referă la faptul că vei fi pusă în situația să trebuiască să alegi între partener și persoane din viața ta care sunt potențial critice la adresa agresorului. Adică: „Nu vezi că mama ta este împotriva relației noastre?”. Încet, încet te va izola de toate aceste persoane, pentru că aceste persoane pot dilua controlul, pentru că îți pot prezenta o narațiune nouă. Poți vedea lumea printr-o altă perspectivă și așa mai departe. Și atunci, prin ideea de loialitate, apare izolarea persoanei respective. „Prietenii tăi sunt împotriva noastră, nu mă plac.”

Ori te izolezi de ei, ori trebuie să joci teatru că totul e în regulă atunci când ieși cu ei. Există și o tipologie de agresor care este ceva mai sofisticată și nu te izolează total, dar este atât de intimidant și creează un context atât de dificil încât multe dintre aceste supraviețuitoare sunt puse în situația să nu vorbească despre asta atunci când se întâlnesc cu mama, atunci când se întâlnesc cu tatăl. Dar, în cele mai multe cazuri, apare această izolare și mai apare o serie de comportamente, o serie de ritualuri și reglementări. Adică, încet, încet, libertățile sunt luate atât de mult încât trebuie să respecți o serie de ritualuri în casă.

Dar de ce sunt importante aceste ritualuri? Uite, un profesor foarte important, care din păcate a murit, Evan Stark, a spus așa: dacă am putea să ne uităm în slow motion la relațiile abuzive, pur și simplu să oprim totul și să ne uităm în slow motion către aceste tipuri de comportamente, am vedea ceva grotesc. Și anume, am vedea de cele mai multe ori femei care caută spații de autonomie, chiar și în casă, în viață, și agresori, bărbați de cele mai multe ori, care caută să distrugă acele spații de autonomie. Dar acest sistem de control este atât de important, adică apar ritualuri care îți reglementează orice fel de aspect al vieții. Adică ai pus paharul în stânga și îl pui mereu în stânga. Dacă l-ai pus în dreapta, poate reprezenta pentru agresor o formă de rebeliune și este un sistem de alarmă că tu ai gânduri să te răzvrătești cumva.

Pentru că în cuplu poți să ai niște tabieturi, te-ai obișnuit, vorba ta, să pui paharul într-un anumit loc după ce îl folosești. În momentul în care faptul că tu folosești acel pahar sau îl pui în altă parte devine o problemă, atunci probabil ar trebui să îți pui o întrebare, să încerci să discuți cu partenerul/partenera. Probabil că diferența dintre o relație normală, care funcționează normal, și una care are potențial abuziv este că o astfel de discuție nu poate să ducă la o lămurire a subiectului. 

Într-adevăr atragi atenția că există și un comportament normal. Unii oameni au tabieturi, au ritualuri, asta nu e o problemă. Bineînțeles că nu e o problemă, doar că tabieturile și ritualurile țin de o reglementare continuă a comportamentului victimei. Deci este o modalitate de control în astfel de situații, pentru că s-a creat ca un sistem care anunță că ceva nu este în regulă, ca un fel de... nu știu la ce să mă gândesc... ca pe vremuri, la acele cazemate sau castele, ca și cum ai avea diferite niveluri de protecție impuse de către agresor, ca să se asigure că tu nu vei mișca în front.

Și atunci când eu ți-am spus să faci și tu nu ai făcut, sau ți-am spus să nu mai pui asta aici, ci să o pui aici și tu o faci a doua oară, înseamnă că tu începi să ai o voce sau începi să te răzvrătești cumva. Deci apare rebeliunea și ești într-un sistem de hipervizibilitate, adică este creat un sistem de hipervizibilitate. Până când să încerci tu să ieși din această relație, care este, mă rog, dacă mergem pe calendarul lui Jane Monckton Smith, triggerul, punctul declanșator, potențiala separare, și atunci pericolul este enorm în astfel de relații. Până atunci există acest sistem de supraveghere care te face hipervizibilă, pentru că dacă ai mișcat în front și n-ai respectat tabietul, atunci i se ridică un semn de întrebare dacă tu nu cumva vei începe să nu respecți și alte coduri impuse. Deci vorbim de un anumit tip de relații, care se mai numesc relații de control și coerciție. Nu vorbim de oameni care poate au niște tabieturi. Deci aici trebuie să ne uităm la tipar mai degrabă decât la incident. Asta ai întrebat: relații abuzive.

Și spuneai că ăsta ar fi cumva, dacă am calculat corect, al cincilea pas până la al optulea?

Pasul trei. Pasul unu ar fi fost background-ul, după care avem securizarea angajamentului și avem relația pe bază de control despre care discutăm. Perioada asta poate să fie și de 30 de ani. Sunt persoane... Apropo, știi întrebarea uzuală: „De ce nu pleacă?”. Profesorul Evan Stark spune că întrebarea corectă ar fi: „De ce creează el acest sistem de control?”. De cele mai multe ori, aceste persoane sunt atât de intimidate, atât de controlate, iar agresorii demonstrează atât de multă omnipotență, încât... Uite un alt citat interesant, care cred că este important. Cineva ar trebui să meargă să raporteze, deși se și raportează foarte des, dar nu se iau în seamă. E altă discuție. Sau se raportează, dar nu ascultă nimeni.

Dar, dacă nu se raportează, ar trebui ca încrederea în sistemul de justiție să fie mai mare decât frica de agresor. Adică, dacă ne gândim unde este frica față de agresor și unde este încrederea față de sistemul de justiție... Dacă frica față de agresor este mult, mult mai sus decât încrederea în instituții, atunci, în mod evident, ești într-o situație de control și coerciție, încât spațiul respectiv de autonomie despre care am vorbit este atât de limitat, iar tu știi că agresorul este capabil să-ți ia viața, încât este extraordinar de dificil să te duci să raportezi, mai ales în contextul în care vedem ce s-a întâmplat cu atât de multe femei. Deci eu nu spun că nu ar trebui. Din contră, mesajul nu este să nu se raporteze. Mesajul este cumva să ajutăm ca această încredere să crească, dar să crească pe baza profesionalismului unor instituții care pot ajuta cu adevărat aceste persoane.

Semnele controlului coercitiv pe care autoritățile trebuie să le recunoască

Dar, de cele mai multe ori, probabil că polițiștii la care trebuie să raporteze astfel de cazuri se așteaptă să fie însoțite aceste abuzuri și de, nu știu, nevoia de a-l verifica, acele mecanisme de verificare pe telefon, faptul că îți este verificat mailul, faptul că nu mai ai propriul telefon, faptul că nu mai ai actele de identitate. Cumva, probabil oamenii legii încearcă să bifeze mai multe căsuțe, mă gândesc.

Da, pe de o parte au o serie de căsuțe pe care le caută și, pe de altă parte, întrebarea este dacă lipsesc căsuțe de pe acolo. În ce măsură factorii de risc sunt cunoscuți de toți cei care lucrează în domeniul respectiv? Uite, ai spus foarte bine: monitorizarea, stalking-ul, cum este folosit, nu știu termenul în limba română, probabil hărțuire.

Abuzul financiar apare, apropo de momentele astea, de insulele de autonomie pe care le caută aceste femei și care sunt distruse. Păi, autonomia financiară este distrusă. „Lasă salariul să intre pe cardul meu, pentru că eu mă descurc mai bine cu banii decât tine.” Actele pe care nu le mai ai, poate nu te poți mișca, stima de sine care este distrusă. Plus că apar tot felul de comportamente. De exemplu, strangularea non-fatală, care este atât de folosită de agresori. Nu sunt medic legist, invit literatura de specialitate, dar poate să nu lase foarte multe urme, însă reprezintă un risc de femicid enorm, chiar de 18 ori mai mare, conform anumitor cercetări. Apar aceste comportamente de intimidare și agresiune care fac ca supraviețuitoarea să nu mai poată găsi soluții. Și atunci responsabilitatea ar trebui să fie mai mult pe umerii noștri, să putem să ajutăm.

Și cumva am ajuns la punctul al patrulea? Suntem la jumătate, da?

Punctul declanșator, de cele mai multe ori, ține de separația propriu-zisă, dar nu trebuie să apară separația. Poate să fie doar o amenințare că va pleca.

Din partea victimei, da? Victima încearcă, realizează că e ceva în neregulă și încearcă. Poate realizează de foarte mult timp.

Da, dar acum a apărut un context în care poate anunță că ar vrea să încheie relația sau că ar putea pleca.

Și atunci apare o escaladare a controlului, adică se încearcă revenirea la dinamica din trecut, returnarea la pasul trei, returnarea la relația bazată pe control coercitiv. Monitorizare crescută, dispozitive instalate pe telefon, intruziune în noua ta casă, dacă ai reușit să te muți undeva, sau dacă el a trebuit să plece ori are ordin de restricție. Intră în casă, îți ia documente, calculatorul și așa mai departe. Amenințările, apropo de factorii de risc, amenințarea cu moartea trebuie întotdeauna luată în serios, absolut. Inclusiv amenințarea cu suicidul, pentru că poate reprezenta și o formă de control.

Da, și asta apare: „Dacă pleci...”. Dar amenințarea cu suicidul, care bineînțeles trebuie luată în serios și din perspectiva asta, dar și din perspectiva unei potențiale amenințări voalate. De ce? Pentru că ne mutăm pe acest calendar și ajungem la schimbarea gândirii. Atunci când vorbim de persoane care amenință cu așa ceva, începem să ne gândim dacă nu cumva s-a schimbat ceva la nivel de gândire. Avem de-a face cu o gândire orientată spre finalitate și atunci trebuie luată în serios. Deci, ca să revin la întrebare, aici avem de-a face cu escaladarea controlului. Poate funcționa și, dacă funcționează, se întorc la pasul trei, o relație dominată de control coercitiv, deci de hipercontrol.

Încearcă să o aducă înapoi?

Da. Ori reușește separarea și atunci mergem la pasul următor. Avem un bărbat cu un istoric de control și abuz care e posibil să iasă la o altă cafea cu o altă potențială victimă. Sau a treia variantă: mergem către următorul pas. N-a funcționat escaladarea controlului și atunci apare schimbarea de gândire. Doi soți, o familie de cercetători foarte importanți în literatura de specialitate, Dobash și Dobash, au venit cu o sintagmă foarte bună. Aici poate apărea ceea ce au numit ei schimbarea proiectului, dintr-un proiect de menținere sau recăpătare a controlului într-un proiect de distrugere. Adică acea sintagmă pe care o vedem și noi în practică: „Dacă eu nu te voi avea, nu te va avea nimeni.” Acum proiectul meu nu mai este să te întorc într-o relație bazată pe control, ci îmi doresc să te distrug.

Și alți autori, precum Polk, în Australia, au scris despre posesia masculină. Adică, dacă eu nu te pot avea, nu o să te aibă nici un competitor. Și atunci apare schimbarea gândirii. Când apare schimbarea gândirii, spune profesorul Jane Monckton Smith, vedem și o schimbare de dinamică. De foarte multe ori devin foarte calmi. Se schimbă pe bune. Nu mai sunt la fel de agitați, pare că s-a luat o decizie. Mulți bărbați care apar și în cercetările profesionale purtau în portbagaj un kit: funie, lopată, mănuși și așa mai departe și așteptau oportunitatea. Este o schimbare de gândire către o finalitate. Aici poate apărea amenințarea cu moartea, amenințarea cu suicidul și apoi mergem mai departe către planificarea acelui omor.

Aici este o discuție. Noi intrăm în zona legală, ce înseamnă intenția și așa mai departe. Îi lăsăm pe avocați și pe juriști să facă asta. Dar în cercetarea din criminologie, planificarea poate dura de la câteva ore până la luni sau chiar ani. Apropo de cei care mergeau cu acel kit în portbagaj, sunt o serie de comportamente pe care noi le știm: își pregăteau un testament, sapă o groapă sau caută pe internet cum să ucidă, cum să scape și așa mai departe. Deci avem de-a face cu planificarea, acesta ar fi punctul șapte, iar ultimul ar fi omorul. Dar avem indicii că planificarea are loc și am avut și în cazurile pe care le-am mai discutat noi și în alte locuri multe indicii că acele femicide, acele omoruri, s-ar fi putut întâmpla.

Și dacă vorbim despre toți acești pași, pot să aibă loc într-un interval foarte scurt sau pot să aibă loc în timp. Este totuși corect să spunem că, în momentul în care a dat o palmă, atunci îți dai seama că nu mai e cale de întoarcere? Sau un om care a dat o palmă poate să fi acționat din impuls în momentul acela și: „Hai, mă, că e bine, hai să mai dau o șansă.” Cum trebuie să punem problema corect?

Da, cumva, dacă ne gândim la palme, mergem în dinamica violenței, într-o paradigmă a violenței fizice sau a unui incident. Cred că, mai degrabă, mesajul... Bineînțeles, o palmă e o problemă, normal că există o problemă, dar cred că ar fi mai important pentru mine să reamintesc că nu trebuie neapărat să dai o palmă ca supraviețuitoarea, ca victima, să fie intimidată. De multe ori amenințarea este suficientă. De multe ori îl vezi pe agresor că este atât de violent, încât nici măcar nu mai are nevoie să apeleze la violență fizică pentru a te băga într-o dinamică de control și coerciție. Dacă apelează și la comportament violent, în sensul în care spui tu, cu atât mai mult. Dar, cumva, mergem pe paradigma aceea. Mai degrabă aș reaminti că nu este neapărat necesar întotdeauna să existe o palmă ca să știm că există un pericol ridicat de femicid, chiar și în absența unei palme.

Despre gaslighting

Vorbim despre o victimă care automat nu mai poate să gândească limpede ce i se întâmplă. Și poate de asta să lămurim puțin câteva dintre elementele pe care trebuie să le identificăm. Acel gaslighting, de exemplu, e foarte la modă. Nu știu dacă există un echivalent, o traducere în românește, dar probabil că ar trebui să o explicăm. Este modul în care te face să crezi că tu ești cea nebună.

Să te îndoiești de propria ta realitate. Exact, ar fi poate o formulă apropiată. De ce se întâmplă să începi să te îndoiești de propria realitate? Dau un exemplu, poate undeva ridicol, deși nu e atât de ridicol pe cât pare. Să-ți ia 50 de lei din portofel. Tu spui că aveai cei 50 de lei în portofel și au dispărut, iar el îți replică că ești foarte obosită. Asta este o formă de gaslighting, deși el i-a luat și tu știi foarte bine că i-a luat. Deci începe să-ți influențeze modul în care percepi realitatea.

Știi și acei „bărbați cu butoane”, iar tu trebuie să fii foarte atentă să nu cumva să le apeși pe butoane, pentru că au foarte, foarte multe butoane și, cumva, întotdeauna responsabilitatea este de partea ta să nu le apeși. E foarte interesantă dinamica asta, pentru că, pe de o parte, când vorbim de masculinitate avem perspectiva asta că noi suntem foarte raționali, vorbim de stereotipuri, bineînțeles, dar, pe de altă parte, pierdem tot timpul controlul și întotdeauna alte persoane sunt responsabile pentru comportamentul nostru. Avem acești bărbați cu butoane, iar tu trebuie întotdeauna să fii atentă. Apropo de un interviu care a devenit viral pe TikTok și pe care l-am comentat și eu pe TikTok-ul meu.

Deci dinamica asta vizavi de butoane și faptul că tu trebuie să fii responsabilă pentru comportamentul acelui om amintește și de codul geloziei despre care am vorbit mai devreme. Dar gaslighting-ul este despre un mecanism prin care, încet, încet, începi să-ți pui propria realitate la îndoială. Dar de ce este important? Pentru că scade rezistența. Apropo de cei opt pași, avem gaslighting-ul în primii trei pași și are rolul de a scădea rezistența victimei, pentru că ea începe să se îndoiască.

Ce se întâmplă dacă tu ești la o cafea cu cineva și el se prezintă ca pâinea lui Dumnezeu? Este extraordinar la managementul impresiei și așa mai departe. Poți să înțelegi de ce, atunci când realitatea arată că această persoană nu este, de fapt, ceea ce se prezenta, începi să-ți pui niște semne de întrebare.

Poate am făcut eu ceva, pentru că uite ce fain era când am ieșit la cafea. Poate el... Oricum o să aibă grijă să pună toată responsabilitatea pe tine. Și atunci spui: „Da, totuși omul era ok, poate am făcut eu ceva.” Și începi să te îndoiești de propria ta realitate.

Deci gaslighting-ul este folosit. Mai este ceva foarte interesant. A ieșit recent un articol de la Institutul de Tehnologie din Cambridge. E adevărat, pe un eșantion mic de 18 supraviețuitoare care au fost în relații abuzive, dar care erau independente financiar, pentru că s-a încercat izolarea atașamentului de potențialele nevoi financiare. Nu intru în metodologia cercetării, dar era interesantă alternanța rece-cald. Știi la ce mă refer? Acum sunt foarte drăgăstos, dar oricând poate escalada în ceva foarte urât.

E tot o formă de manipulare.

E o formă de manipulare, deși cele două cercetătoare de la Cambridge spun că este o formă de condiționare. Adică este o condiționare a atașamentului, o chestie destul de complexă, poate puțin subțire teoretizată în articol, dar mi se pare interesantă. De ce? Pentru că mută responsabilitatea.

S-a vorbit atât de mult despre sindromul Stockholm. Bun de filme, nu? Sindromul Stockholm spune că este ceva în neregulă cu victima, că s-a îndrăgostit de abuzator. De asta cercetarea feministă vine și cu o contrareacție la această narațiune. În primul rând, psihiatrul care a venit cu ideea sindromului Stockholm nu a publicat o cercetare serioasă pe tema asta. Nu există niște criterii serioase, adică nu e chiar o treabă atât de solidă. De acolo s-a plecat apoi spre teoria trauma bonding.

Iar acum, mai nou, cercetarea de la Cambridge spune: hai, mai degrabă decât să patologizăm victima și să spunem că este ceva în neregulă cu ea, hai să vedem ce face totuși acest agresor. Pentru că atunci când ne uităm la ce face, vedem această alternanță rece-cald, care are de-a face cu o condiționare a sistemului de atașament.

Aceste femei, fiind o cercetare calitativă, vedem în scris cum se simțeau în relațiile respective și chiar după separare. Ele spuneau că emoțional există o parte din ele care și-ar dori să revină la momentele de căldură, dar rațional știu foarte bine că au de-a face cu această manipulare prin alternanța rece-cald. Deci se lucrează pe bază de atașament, ca un mecanism de manipulare, cum ai spus tu, pentru a ține victima într-o formă de control.

Deci, mai degrabă decât să ne întrebăm dacă este ceva în neregulă cu aceste victime, că apare trauma bonding, ar trebui să ne uităm la mecanismele de manipulare din spate, care țin de această alternanță rece-cald și care au o influență directă asupra sistemului de atașament.

Poate fi o persoană care nu a avut niciodată ieșiri violente în relațiile anterioare și, dintr-odată, întâlnindu-se cu o femeie care „apasă pe butoane”, apropo de formula folosită de tine mai devreme, să se dezvolte ceva ce nimeni nu și-ar fi imaginat la bărbatul respectiv și să devină un agresor? E posibil?

Bun, a apărut un raport din Australia care a vorbit despre o proporție foarte mică de bărbați. În eșantionul lor, cred că erau în jur de 10%, sper să nu greșesc că nu am raportul în față, dar oricum era cea mai mică categorie reprezentată. Era vorba despre o serie de bărbați care aveau un istoric cu tot felul de dificultăți ce țin de sănătatea mintală și așa mai departe, dar nu erau neapărat abuzivi în sensul în care l-am discutat noi. În contextul unor lucruri care s-au întâmplat în viața lor, în care au pierdut controlul, și-au ucis partenerele. Dar este o proporție relativ mică, spune raportul respectiv. În general, mai degrabă avem de-a face cu ceea ce am discutat noi până acum.

Depresie, poate? Sau o schimbare? Da, se poate întâmpla ca o persoană să treacă printr-un episod de boală psihică. Poate și așa să se explice schimbarea de comportament.

E adevărat, apare depresia. Câteodată chiar și alte tipologii de tulburări apar ca factori de risc. Pe de o parte, n-aș vrea totuși să patologizez, dar apare, ai dreptate. Pe de altă parte, nici n-aș vrea să se înțeleagă că persoanele care suferă de depresie sau de alte tulburări sunt fundamental periculoase, pentru că, de fapt, de cele mai multe ori ele sunt victime. Sunt persoane care suferă și trebuie susținute.

Pe de altă parte, nu putem să nu vedem că, într-un concurs de factori, și acești factori sunt regăsiți în literatura de specialitate. Poate exista, mai ales în cazurile bărbaților care își văd partenerele ca pe o extensie a propriului sine, în care apar relații simbiotice, în care omorul poate fi cumva, în psihologia lor, văzut ca un suicid extins.

Deci există și așa ceva, dar întotdeauna țin să spun că, dacă mergem pe un discurs medicalizant sau de patologizare, ce riscăm să pierdem din vedere sunt discursurile mai mari din societate. Ce vreau să spun cu asta? Există factori care contribuie la un potențial femicid. Dar faptul că tu consideri că partenera ta este proprietatea ta și îți poți permite să-i iei viața ține și de cultură, ține și de faptul că este acceptabil. Ține de faptul că poate vecinii n-au intervenit la timp sau au considerat că este o problemă de ordin domestic și „de ce să ne băgăm noi în treaba oamenilor?”.

Pentru că violența este o problemă a societății. Și atunci, eu, decât să spun doar că există acești factori, că putem vorbi despre copilăria lor, da, avem foarte mult de muncă pentru a ajuta copiii din timp să nu devină agresori, prin servicii de asistență socială serioase, prin consiliere. Dar trebuie să fim atenți și la discurs, pentru că acești bărbați, când stai de vorbă cu ei, au un anumit tip de misoginism. Și foarte mulți sunt influențați de aceste discursuri misogine din societate, că ei își pot permite să ia viața cuiva. Da, și atunci avem factori individuali, dar ei comunică și cu discursul din societate care spune că femeia este subordonată bărbatului, că este proprietatea ta și că poți să-i iei viața.

Sau că, atunci când un privilegiu îți este luat, pentru că există un privilegiu, îl simți ca pe o mare victimizare, pentru că ți s-a luat ceva care oricum era un privilegiu. Și aici să vezi că acești bărbați, fără să generalizez, se prezintă foarte des ca victime. Adică ei sunt cei care au comis femiciduri, iar ei sunt adevăratele victime. Și cum explică asta? Întotdeauna este despre ei, portretizându-se ca un fel de gardieni ai normelor sociale și ai normelor de gen. Adică victima nu și-a respectat norma de gen, n-a fost o mamă bună sau a fost infidelă, de multe ori doar în imaginația lor.

Ceea ce l-a îndreptățit pe el să ia viața, pentru că a fost atât de dereglant pentru el faptul că ea nu a fost femeia așa cum și-ar fi dorit. I-a afectat masculinitatea și a putut să acționeze cu violență letală. Deci da, avem factori individuali, dar avem și un discurs general care favorizează acest tip de comportament.

„Stalkingul este extrem de invaziv, este o formă de abuz”

E un film pe tema asta pe care știu că n-ai apucat să-l vezi. Știu că tu ești un specialist, cu siguranță l-ai vedea cu ochii specialistului. Acest film se numește „Obsession”, pentru că este, sau cel puțin așa mulți l-au văzut, ca fiind o reflecție a modului în care TikTok și alte rețele sociale romantizează ideea de obsesie într-o relație.

Da, și are legătură cumva cu ce am discutat aici. Avem de-a face cu discursuri, avem de-a face cu confuzii, cu modalități diferite de a vedea lucrurile, avem de-a face cu perspective rigide. Când vorbeai despre asta, îmi aminteam de stalkeri, pentru că în Anglia, dacă nu mă înșel, sunt patru caracteristici. Asta înseamnă să fii stalker.

Cele patru caracteristici.

Da. Trebuie să fii fixat, obsesiv, repetitiv și această atenție să fie nedorită. Când vorbim despre obsesie, asta m-a dus cu gândul la stalking. Iar stalkingul este extrem de invaziv, este o formă de abuz. Deci nu sunt, în general, pentru gândirea rigidă. Avem nevoie de capacitate de simbolizare. Avem nevoie să vedem viața așa cum este ea, poate gri de multe ori. Iar ce ai povestit tu mai devreme îmi amintește de o modalitate, cum spun psihanaliștii, clivată de a vedea lumea, adică în alb și negru, rigid. În general, nu cred că este cea mai bună modalitate de a trăi viața. Cred că trebuie să avem, din perspectivă psihologică, capacitate de ambivalență, adică să acceptăm că persoana respectivă este și bună, și rea, pentru că și noi suntem și buni, și răi.

Nu vreau să intru neapărat în psihologie, dar mi-a amintit de o potențială idealizare. Vedem pe cineva într-un mod idealizat, suntem obsedați, dar noi nu suntem perfecți. E bine să vedem omul și cu bune, și cu rele și să putem elabora aceste sentimente, pentru că altfel, cum văd în sistemul penitenciar, avem de foarte multe ori de-a face cu persoane care văd lumea în alb și negru. Încercăm să-i ajutăm pe acești oameni să vadă lumea poate într-un mod ceva mai nuanțat.

Și apropo de romantizare, crezi că literatura, cinematografia au romantizat cumva, din păcate, relația cu năbădăi, care este o relație toxică, și noi de asta am crescut cu acest tipar, că e bine și e interesant să ai o relație din asta în care oamenii se ceartă foarte des, în care își aruncă obiecte prin casă, iar lucrurile astea devin cumva ceva normal și dezirabil?

Interesant, pentru că, de fapt, ce întrebi tu, este în ce măsură spațiul mediatic, materialele la care ne uităm, filmele la care ne uităm construiesc un fel de ideal despre cum ar trebui să arate o relație și în ce măsură aceste idealuri sunt corecte.

Acum e interesant că ai menționat că sunt atât de mulți oameni în spațiul social media care se luptă să spună ce este normal. Mi se pare interesant, aici sunt forțe istorice și culturale care au influențat modul în care vedem noi o relație ideală. Uite, de exemplu, ieri am vorbit la un eveniment și am avut o conversație foarte interesantă cu o persoană care venea cu o perspectivă feministă istorică și spunea că femeile au fost învățate de sistemul patriarhal să vadă relația romantică într-un anumit fel, iar asta este o forță istorică.

Acum tu vorbești despre social media și, da, avem de-a face cu adevărate lupte culturale. Dar pentru mine cred că este important să putem comunica, să putem elabora, mai degrabă decât să aruncăm obiecte și așa mai departe. Acolo ar fi mai util să putem conversa, să putem analiza, să putem sta la masă și să comunicăm. Adică mecanismul să fie mai degrabă de elaborare decât, cum ar spune psihanaliștii, de punere în act a unor emoții. Cred că, pentru mine, tot acolo revenim: avem nevoie de elaborare. Bun, dar relațiile despre care am vorbit la începutul conversației noastre sunt total diferite. Acolo nu mai există spațiu de mijloc.

Poți să ai, sau mai bine spus, e o utopie să crezi că prin comunicare eficientă poți să schimbi un om care are deja niște...

Bun. Deci, dacă vorbim de situația de la începutul conversației noastre, am pune cumva foarte multă responsabilitate pe supraviețuitoare, că ar fi trebuit să comunice. Nu, nu sunt de acord cu asta. Acolo avem de-a face cu persoane care au obsesii vizavi de control, au un anumit nivel de periculozitate și nu sunt convinse. Aceste persoane au nevoie de suportul nostru, au nevoie de încrederea noastră, au nevoie de suport din partea statului, au nevoie de susținere financiară, de case bine puse la punct care să le găzduiască atunci când este necesar. Avem nevoie de abordări din partea statului, să lucrăm și cu agresorii, pentru că acolo este, de fapt...

Uite, interesant că ai spus asta, pentru că merită menționat cumva. Dacă vedem femicidul intim prin lentila crimei pasionale, care este foarte la modă și pe care eu vreau să o demitizez în România, atunci înțelegem că violența este un conflict spontan între parteneri și cumva amândoi au ceva. Cam așa ar fi: s-a întâmplat între voi, cumva violența respectivă sau abuzul a ieșit din interacțiunea aceea, din elementul relațional și atunci nu prea ai ce să-i faci sau să o prevezi, pentru că s-a întâmplat între cei doi. Asta spune discursul crimei pasionale.

Dar dacă mergem prin literatura controlului coercitiv, încercăm să vedem exact. Apropo, ți-am zis de primul pas: vedem că acel bărbat va intra într-o dinamică de control și cu următoarea parteneră.

Adică nu mai vedem abuzul ca fiind emanat dintr-o dinamică dintre cei doi, ci atunci începem să înțelegem că este ceva în legătură cu omul acesta care, atunci când se va duce într-o nouă relație, de cele mai multe ori, dacă nu a fost reabilitat — iar despre reabilitare este o altă discuție — se va întâmpla din nou. Dacă nu o mai vedem prin prisma crimei pasionale, începem să înțelegem că omul acesta, când va intra în noi relații, reprezintă un potențial pericol, iar victima sau supraviețuitoarea nu a avut de-a face cu situaația respectivă. Și atunci, apropo de conversația asta despre o comunicare mai bună, am pune, cred, mult prea multă presiune pe acea supraviețuitoare care și-a căutat modalități de a supraviețui.

Ce poate face o persoană aflată într-o relație abuzivă

Ce poți să faci? Asta este ultima întrebare. Ce poți să faci ca persoană care este într-o relație abuzivă și care este în pericol?

E o întrebare foarte bună și dificilă. Se discută foarte mult despre asta, Irina. Unele voci care lucrează clinic cu supraviețuitoare spun că cel mai bine ar fi să fim acolo și să nu luăm mai mult din controlul supraviețuitoarelor, adică să nu le luăm din autonomie, dar să fim acolo pentru aceste persoane.

Cred că, în calitate de bărbat, mesajul meu pentru noi, bărbații, este că și noi avem ceva de făcut, și anume să contracarăm discursurile din societate care sunt potențial facilitatoare pentru violența domestică. Adică și noi, bărbații, când ne mai întâlnim la o bere unii cu alții, să nu mai acceptăm că femeile sunt sau ar trebui să fie subordonate. Să vorbim tot mai des despre bărbații din societatea noastră care își construiesc masculinitatea pe considerente diferite față de cele mai toxice.

Să nu ne mai uităm la frații Tate ca la idealuri de masculinitate și să înțelegem că avem mai multe tipuri de masculinitate, nu doar una singură, și că fiecare dintre noi poate scădea incidența violenței domestice din societate dacă combate misoginismul pe care îl vede, dacă combate sexismul atunci când îl vede și dacă devenim modele reale pentru comunitățile noastre, modele de masculinitate care se bazează pe valori precum întrajutorarea, munca, perseverența și inteligența emoțională. Pentru că, pe undeva, foarte mulți dintre noi, ca bărbați, am fost învățați că pentru a deveni bărbat trebuie să renunțăm la inteligența noastră emoțională. Iar asta nu ne face bine nici nouă și nu face bine absolut nimănui. Cred că asta avem de făcut.