O dată la 20 de ani, alegătorul american are dreptul la acest spectacol de teatru gratuit şi instructiv pentru modul în care funcţionează democraţia, în general, cea concepută de „părinţii fondatori”, în special. Punerea în scenă cere o regie complexă, juraţii sunt acolo, dezbaterea nu ocoleşte niciun aspect important dar totul se finalizează cu un vot care, în general, nu schimbă lucrurile.

În niciunul din cazurile anterioare nu s-a ajuns la punerea cu adevărat sub acuzare, un proces care, oricât de teatral ar fi, se încheie atunci când părţile revin pe solul unei simple numărători a voturilor pro sau contra. Iar când evoluţiile au fost cu adevărat grave, ca în cazul lui Nixon, nu a fost nevoie să se ajungă la vot.

Stilul personal şi impredictibil al lui Trump, înfrângerea neaşteptată şi, după numărul de voturi, nemeritată, din 2016, toate duceau către o reacţie democrată care să-l pedepsească pe preşedintele ales. Iar momentele nu au lipsit, Trump a oferit de-a lungul timpului destule motive pentru a începe o acţiune de punere sub acuzare. Această procedură are însă nevoie de un glonte de argint pentru a reuşi. Nu rişti aşa ceva dacă nu sunt şanse de a scoate un maximum de rezultate.

Aşa cum se întâmplă uneori cu ţările din regiunea noastră, pentru că oricât am dori noi să fim central-europeni, rămânem, chiar ne comportăm est-european, Ucraina, vecina noastră, cu preşedintele ei cu tot, a căzut acolo unde este, la mijloc. Are nevoie de un lobby la Washington care să o ajute să ţină, cât de cât, piept vecinului acaparator de la est? Desigur că da. Ca să-l obţină, indiferent de cine e preşedinte la Kiev, va face „gesturi”. Le cerere, de multe ori, din obedienţă, de alte ori. Establishmentul conformist de peste Ocean se va face, la rândul lui, că se uită la o procedură obişnuită. Cât de normal poate fi ca fiul vicepreşedintelui să primească un post la o companie ucraineană, fără să treacă vreodată Atlanticul pentru a îndeplini ceva din fişa de serviciu? Cât de corect este ca, peste câţiva ani, noul preşedinte să condiţioneze sprijinul militar pentru Ucraina de deschiderea (de fapt, doar de declaraţia că se va întâmpla acest lucru) unei anchete care să vizeze exact compania în cauză şi pe respectivul tânăr fiu de politician de vârf.

Întâmplător, fostul vicepreşedinte şi actualul preşedinte sunt şi candidaţi la nişte alegeri prezidenţiale de anul viitor.

La momentul când s-a produs acea intervenţie de „condiţionare” a sprijinului pentru Ucraina, Biden părea a fi un concurent adevărat pentru Trump. Probabil, exista o temere reală în tabăra republicană şi în echipa lui Trump că democraţii au un loz câştigător. În aceste zile, gafând aproape la fiecare intervenţie publică, fostul vicepreşedinte mai speră doar ca spectacolul din  Camera Reprezentanţilor să-l repropulseze în cursa electorală.

Acum să te ţii: totul a fost declanşat de un raport făcut de un locotenent-colonel american cu gene biologice ucrainene (trei ani de comunism, nici nu a apucat să zică „Nataşa are mere, Vanea are pere”), membru în staff-ul de securitate naţională care are dreptul să asculte convorbirile telefonice ale preşedintelui. Ofiţerul american, educat în litera legii, neştiind că aceasta are şi un spirit, care se poate îndepărta din când în când de miezul presupus, a ascultat o convorbire telefonică între preşedinţii Trump şi Zelinski, nu i-a plăcut ce a auzit şi a făcut, conform procedurii, un raport. Din cauza procedurilor s-a ajuns aici. Şeful lui nu le-a putut ignora, altcineva, mai legat de fosta administraţie, a bătut toba şi, uite-aşa, suntem la audieri în Camera Reprezentanţilor.

Iar aici, fiecare joacă în alt film.

Diplomaţii de cariera, ce domni finuţi, se plâng că s-au folosit canale de comunicare paralele, că principiile diplomatice au cam fost încălcate şi că există un cetăţean, un particular pe nume Rudy Giuliani, care a preluat, cu dezlegare de la preşedinte, dosarele ucrainene, cel puţin pe unul dintre ele direct la subţioară.

Juraţii democraţi sunt scurţi şi la obiect: „Vi s-a părut că sunteţi sub presiune?” Da” Aţi mai întâlnit aşa ceva în cariera dumneavoastră, atât de lungă şi fructuoasă?” Nu.”

Cei republicani sunt şi ei insistenţi: „Este compania Burisma suspectată de corupţie?” Da.” Trebuie să lupte Ucraina cu fenomenul corupţiei?” Da.” E preşedintele un om rău?” Al nostru? Nici gând.”

Dincolo de Donbas, prin  crenelul de la Turnu Spasski, Putin se uită mulţumit, spectacolul este gratuit nu are nevoie de nicio regie ca să îi iasă cum doreşte. Gîndul că Valentina Matvienko, preşedintele Consiliului Federaţiei Ruse, ar putea să-l întrebe vreodată ce a discutat cu prietenul Erdogan, în sauna de la Soci, îi smulge un zâmbet.

Şi aşteaptă ziua de mâine, când vor fi alţi invitaţi, alte întrebări, alte dezvăluiri.

Singurul lucru pozitiv – greşesc aici, poate sunt mai multe - în această competiţie mediatică şi procedurală ce se desfăşoară la Washington, în care nu se ştie cine corupe pe cine şi dacă mai există inocenţi, este că, oricât şi-ar pune poalele în cap democraţia americană, totul se discută, totul se dezbate. Cu public de milioane de telespectatori, după reguli stricte, cu ochii la ceas, să nu se lungească audierile şi să se apropie ora de vârf când e atât de greu de ieşit din Washington D.C. către suburbii.

Democraţia merge înainte.