Dar mai este un citat interesant, poate la fel de celebru, cel pe care J.Hector St.John de Crevencour în cartea sa „Letters from an American farmer" îl anunţă a fi şi deviza emigranţilor de pretutindeni: „Ubi panis, ibi patria!" (Acolo unde este pâine, acolo este şi patria mea!)

Daca referinţa iniţială era la perioada colonizării Vestului Sălbatic, este posibil ca aceasta atât de cinică dar cumplit de adevărata remarca să mai poată fi valabilă în contextul lumii contemporane? Cu siguranţă că da. Şi nu numai în formula mai veche a „furtului de creiere" care a marcat ultima jumătate a secolului XX şi a dus la exodul unor specialişti străluciţi în domenii de vârf în acele ţări care-şi puteau permite să intre în competiţia pentru ouăle de aur din noua Grădina a Hesperidelor: inovaţia tehnologică, civilă sau militară.

Ce se petrece acum, fenomen amplicat exponenţial din cauza crizelor succesive, este transformarea unui fenomen care viza exclusiv elitele într-un fenomen al migraţiei de masă.

La nivel global, contrar tuturor previziunilor optimiste ale anilor '60-'70, au continuat să se aprofundeze şi să se agraveze clivajele între ţările bogate şi cele sărace, cu mult în defavoarea ţărilor sărace deoarece, spre supriza multora, ţări cu dezvoltare medie au început să sărăcească, iar din grupul celor bogate au început să se desprindă din ce în ce mai multe care au alunecat încetul cu încetul în categoria celor cu probleme. În plus, în ultimii ani, fenomenul s-a intensificat brusc odată cu momentul în care generaţia „baby boom" a ajuns la termenul activităţii productive, suprasolicitând brutal sistemele de asigurări sociale. 

În paralel însă, a apărut, ca un dar providenţial pentru pieţele acestea, oferta de tip nou care vine în proporţie de masă din ţările estului european sau din Africa, Asia şi America de Sud: oameni bine pregătiţi, din ce în ce mai mult cu un CV realmente impresionant, care sunt gata să lucreze în sistem de dumping, la negru, cu salarii foarte mici, fără asigurări sociale....

Ceea ce la noi s-a numit „fenomenul căpşunarilor" sau al muncitorilor în construcţii, sclavi pe plantatie în ţări din Europa occidentală sau din Orientul Apropiat, pentru alţii a fost identificat cu exodul masiv de instalatori, electricieni sau mici meşteşugari de toate felurile. În spatele lor, într-un val şi mai masiv, au venit absolvenţii de studii universitare care căutau cu disperare o portiţa de ieşire, cât de mică, pentru a scăpa de lipsa de orizont de acasă.

Nu mai e vorba de geniile clasei, ci de întreaga clasă, întreaga şcoală sau întreaga universitate. Şi asta permite reformularea unei foarte interesante viziuni de viitor pentru statele bogate care pot să-şi revizuiască liniştite, în scădere, mediile naţionale pentru venitul minim garantat, ba chiar să regândească modurile de concepere a sistemelor sociale şi structurii individuale de participare, la nivelul salariatului sau patronului. Interesant pentru ei acest fenomen şi fiindcă le aduce dintr-o dată pe piaţa muncii indivizi a căror scolarizare nu a fost suportată de ţara de destinaţie, dar şi vine să umple un gol demografic uneori important şi să asigure o perspectivă stabilă în acest sens.

Vor urma migraţii şi mai importante? Nu, fiindcă piaţa poate să regleze prin propriile mecanisme un răspuns coerent în funcţie de necesităţile reale. Dar, pentru noi, important este ca piaţa noastră naţională are de suferit şi, în mod cert, acestea sunt şi perspectivele negative de viitor în condiţiile unui sistem de învăţământ necorelat cu realităţile pieţei şi producând cu nonşalanţă valori la export. Şi asta deja de două decenii, jumătate a unei generaţii...

Vestul european, SUA, ţările bogate ale acestei lumi, au acum programe naţionale pentru a gera în mod optim acest fenomen, preţuind elementele puternice, sănătoase, tinere şi cu perspectivă, folosind din plin oportunităţile pe care le oferă, pentru ei, legiferarea liberei circulaţii a persoanelor. Nu am auzit însă de o dezbatere românească privind modul în care, prin decizie politică asumată prin consens, să se constituie un cadru legal care să permită ofertarea naţională competitivă a valorilor. În mod stupid, mai multe şanse de inserţie socială o au muncitorii cu cârcă din construcţii, băieţii de şantier fără perspectiva de a fi vreodată altceva, decât olimpicii care-şi inşiră medaliile fără ca un sistem românesc de selecţie şi ofertă să-i poată identifica din timp şi prelua în locuri de muncă pe măsura inteligenţei lor. Rămânem cu băieţii de şantier. Rămânem cu băieţii (şi fetele) de fiţe care se mişcă natural în lumea lor de Addidas Torsion.    

Ceilalţi pleacă dintr-o ţară indiferentă, plictisită, bolnavă de politică şi trăind în spaţiul scandalurilor, bârfelor şi intoleranţei. Din păcate, o ţară intoleranţă faţă de sine însăşi şi scârbită de tot şi de toate...Pierdem pe mâna noastră şi parcă nici nu ne pasă. Demolăm cu mâna noastră şi, instantaneu, ne apucă jelania şi începem să căutăm vinovaţii care, întotdeauna în spiritul Fanarului, trebuie să fie neaparat „ceilalţi", şi aşa o ducem într-o bălăcăreala naţională  care nu mai ţine demult nici de pâine şi nici de circ...