Evident, importanţa Mării Caspice (considerată uneori un „lac interior“ cu o suprafaţă de 370.000 km. pătraţi) este dată în primul rând de rezervele de petrol şi gaze estimate la 50 milliarde barili de petrol şi aproape 300.000 milliarde m3 de gaz natural.

Dar, politic vorbind, până în acest moment, plutea un mare semn de întrebare determinat de pachetului de probleme pe care le punea statutul juridic al Caspicii. De reamintit, foarte pe scurt, că statele sale riverane sunt Rusia, Iran, Kazahstan, Turkmenistan şi Azerbaidjan iar relaţii dintre aceste state erau mereu tensionate prin faptul că, din motive interne sau externe, se punea periodic în discuţie apartenenţa rezervelor respective, definiţia limitelor teritoriale de uz exclusiv etc. Asta deoarece, până în acest moment, statutul juridic al Mării Caspice era definit doar de un singur tratat, cel sovieto-iranian din 1929, cel în termenii căruia se încheia dominaţia absolută pe care Rusia o exercita în zonă începând cu secolul al XVII-lea şi care dăduse doar drept de navigaţie pentru vasele comerciale persane (1828, Tratatul de la Turmanchi). Noul tratat permitea iranienilor să posede propria lor flotă, iar un tratat sovieto-iranian din 1940 definea Marea Caspică drept „mare sovietică şi iraniană“.

Foarte mult timp, URSS, apoi Rusia, au apărat principiul că Marea Caspică ar fi, de fapt, doar un „lac interior“ deoarece este un sistem închis, fără legătură cu o altă mare sau ocean şi, în consecinţă, nu i s-ar aplica decât prevederile unor acorduri bi sau multilaterale şi nu dreptul internaţional privind mările şi oceanele.

Dar acesta fusese doar raţionamentul circulat în cancelarii diplomatice, el suprapunându-se pe lupta nemiloasă a foarte multor state puternice, din zona proximă şi nu numai, de a căpăta un acces protejat la viitoarea hartă de putere şi, astfel, să capete (sau să-şi păstreze) marile privilegii pentru companiile naţionale de exploatare a petrolului şi gazelor, cele devenite aproape stăpâne absolute în zonă în anii care au urmat prăbuşirii URSS, îndepărtate sau izolate acum de noua generaţie de lideri naţionali care a învăţat să mânuiască la nivel profesionist arma resurselor energetice.

Dar, de fapt, problema fundamentală era că nimeni nu ştia cum aveau să evolueze tratativele între statele riverane Mării Caspice,. Context în care multora chiar le convenea menţinerea unui statut de incertitudine. A unui „status quo al incertitudii“ cum a fost definită, cu ironie foarte interesată, situaţia din zona Caspicii, cea care împiedica rescrierea unui nou tip de hartă a puterii.

Miniştrii de Externe din cele 5 ţări riverane Mării Caspice, la reuniunea de ieri în pregătirea Summitului de azi cu participarea Preşedinţilor statelor respective.

Asta se schimbă de azi, atunci când, reuniţi în portul Aktau din Kazahstan, liderii politici din ţările riverane Mării Caspice vor semna un acord privind statutul Caspicii ce va beneficia de o definiţie specială, nefiind nici mare, nici lac, ieşind deci din prevederile legislaţiilor internaţionale pentru cele două cazuri. Vor exista zone de exploatare rezervate sub control naţional şi, în cea mai mare parte, resursele vor fi partajate (resurse marine/drept de pescuit şi resursele submarine).

Source: regard-est.com

Sigur că deja au început discuţiile pe tema ţările care au cel mai mult de câştigat din acest acord, dar este evident că, pentru Federaţia Rusă, marele câştig este că a putut determina semnarea unui asemenea acord şi că, astfel, devine broker din putere recunoscut în regiune. Chestiune deloc neglijabilă deoarece, dacă suntem de acord că acest acord rescrie regulile definirii spaţiului de putere, situaţia ar putea fi repetabilă în Orientul Apropiat. Asta este, pe fond, marea nouă ambiţie a ruşilor, acţionând acolo cu pârghiile turcă şi iraniană, anunţând un acord pentru Siria la care Erdogan vrea să asocieze Germania şi Franţa, evident excluzând SUA.

Numai atât? Nu, căci este probabil ca premierul Netanayahu să-i fi cerut ajutorul lui Putin pentru ajungerea la o soluţie negociată cu Hamasul şi liniştirea situaţiei din Banda Gaza, în acest moment Egiptul fiind ţara care încearcă o asemenea performanţă. Dar este evident că orice soluţie de pace trebuie să fie dublată de asigurarea liniştii în Siria şi Liban, ceea ce ruşii s-ar fi oferit să garanteze, parte a unor aranjamente discute la Helsinki între Putin şi Trump.

Am amintit de toate acestea deoarece mi se pare limpede că ţesătura noului demers geo-politic al Kremlinului foloseşte din ce în ce mai mult fire ce duc înspre această idee a formulării de noi tratate ce să definească mai bine cine şi ce stăpâneşte cu adevărat într-o regiune sau alte, dintre cele care interesează Rusia în extensia sa prezentă sau viitoare. Iar extensiile acestea, ca şi marea construcţie în sine, se bazează pe controlul accesului, exploatării şi distribuţiei resurselor. Şi nu numai a celor energetice.

Şi, în acest sens, foarte interesantă şi deosebit de semnificativă îmi pare o specificaţie expresă din Tratatul ce se semnează azi: este interzis ca terţe state să posede baze militare în zona caspică, mişcare cu o valoare absolut enormă din punct de vedere militar şi argument strategic dintre cele mai puternice în favoarea (sau în defavoarea) celor care au visat mult timp să implanteze asemenea baze pentru susţinerea unor operaţiuni complexe de desant la mare distanţă.

Deocamdată, Rusia înregistrează o victorie de etapă. Să vedem la ce-o va folosi în continuare.