Dar dacă asta totuşi se întâmplă, înseamnă că situaţia este nu numai tensionată, caracteristică a cotidianului din zonă, dar că ameninţarea imediată este foarte mare, cu un risc iminent de explozie.

Iată de ce discursul susţinut de Abdullah al II-lea, regele Iordaniei (foto), în Parlamentul European, a captat pe deplin atenţia observatorilor din mai multe sfere instituţionale, nu numai europene. Cu toţii se aşteptau la o analiză a poziţiilor iordaniene în cazul situaţiei din Orientul Mijlociu, întotdeauna interesantă datorită poziţiei şi importanţei excepţionale pe care această ţară o are în păstrarea unui canal de dialog între lumile şi popoarele aflate altfel în dezechilibru conflictual. Dar, de data asta, acest discurs regal a fost cu mult mai mult. A fost un disperat semnal de alarmă venit din mijlocul zonei de război, despre războiul care se pregăteşte. 

Un conflict între Iran şi SUA va aduce “un haos indescriptibil”, a spus regele iordanian, întrebându-se ce se va întâmpla dacă “data viitoare, niciuna dintre tabere nu va face un pas în spate, aducându-ne pe toţi în mijlocul unui haos indescriptibil?...Un război total pune în primejdie stabilitatea întregii regiuni. În afară de asta, riscă să perturbe masiv întreaga economie mondială...dar să şi provoace o renaştere a mişcărilor teroriste din întreaga lume...Ceea ce se petrece acum în Orientul Mijlociu se repercutează peste tot în lume...Şi dacă Siria va rămâne prizoniera rivalităţilor internaţionale şi va fi din nou victima unui nou război civil? Şi dacă asistăm la o renaştere a Statului Islamic, Siria devenind baza lor pentru atacuri împotriva restului lumii? ...Ce se va întâmpla dacă Libia ar deveni teatrul unui război total şi, în ultimă instanţă, ar deveni un stat eşuat? Dacă Libia s-ar transforma într-o nouă Sirie, doar mult mai aproape de continentul pe care-l numiţi casa dumneavoastră?”.

Monarhul iordanian, cel care poartă titlul ereditar de “custode” al locurilor sfinte musulmane şi creştine din Ierusalim, mai identifica şi un alt element care, provocând o explozie cu relevanţă religioasă în regiune, va putea fi motivul unei internaţionalizări rapide de tensiuni majore şi nu numai numai. El a subliniat, în acest context, pericolul pe care-l reprezintă poziţia israeliană, adică impunerea unei soluţii “de neimaginat” pentru palestinieni în momentul în care par să dispară ultimele speranţe privitoare la implementarea “soluţiei celor două state” susţinută de comunitatea internaţională. Astfel, monarhul iordanian a spus că acţiunea Israelului de a permite construcţii în teritoriul palestinian ocupat “în dispreţul total al legislaţiei internaţionale” poate fi descrisă drept cea “a unui stat care întoarce spatele vecinilor, perpetuează diviziunile între popoarele şi credinţele de pe glob”.  Referirea, în acest caz, este la decizia lui Trump de a recunoaşte legalitatea implantărilor israeliene în teritoriile ocupate şi, ca atare, apartenenţa zonelor respective la Israel. Cu perspectiva unei poziţionări negative faţă de mult-aşteptata “componentă politică” a planului american pentru pace în Orientul Apropiat.

Avertismentul regelui iordanian are de ce să dea fiori reci pentru că nu se limitează la analiza expozitivă a unui spaţiu de conflict sau a unei relaţii conflictuale anume, ci prezintă valenţele unei crize conjugate în spaţiul larg care îmbină hărţile Orientului Mijlociu şi Maghrebului. Acolo unde se conjugă acum cei doi factori majori ai posibilului conflict viitor.

În primul rând, în ciuda tuturor afirmaţiilor despre vctoria americană sau a coaliţiei mondiale împotriva terorismului asupra al-Qaeda şi ISIS, organizaţiile respective şi-au refăcut deja structurile, le-au adaptat noilor condiţii de globalizare intensivă şi, ca atare, se pune acum problema să cuprindă şi alte state, perspectivă dezolantă dacă vorbim de Libia, ţara cu cel mai mare potenţial de a găzdui noul focar de explozie şi să-i exporte rapid consecinţele în Europa şi Africa. Pe de altă parte, în consonanţă cu o parte dintre construcţiile subsecvente din arhitectura al-Qaeda şi Daesh, este extrem de posibil să vedem cum se articulează răspunsul ofensiv promis de Iran împreună cu cei din Hezbollah, Hamas şi din organizaţiile lor anexe din Maghreb şi Africa neagră.

Acest tip de perspectivă justifică discursul dramatic al monarhului iordanian care ştie foarte bine care sunt capacităţile reale de luptă ale miliţiilor acţionând în zonă, fie din motivaţie ideologică, fie ca unităţi super-perfomante de mercenari care au la activ participări (de o parte şi de alta a baricadei) la multe dintre conflictele din regiune, fie ca unităţi de securitate ale unor state (sau organizări de tip statal) aflate pe punctul de disoluţie, cum se întâmplă acum în Libia, cu militari aflaţi în căutare de noi structuri în care să se integreze. Sigur că Libia poate deveni o a doua Sirie deoarece, în ambele cazuri, multiple le-au fost prieteniile şi drumurile ciudate înspre diverse orizonturi.

Iată un exemplu pentru ilustrarea acestei afirmaţii. În fotografia alăturată îl aveţi pe celebrul Abdelhakim Belhadj întâlnindu-se cu lideri ai Congresului american în 2011, în respectabila sa calitate de lider al LIFG (Libyan Islamic Fighter Group), fost membru al-Qaeda, mai târziu devenit şef al ramurii libiene a ISIS, piesă cheie în scenariul răsturnării de la putere a regimului Gaddafi. Conflictul de acum readuce la suprafaţă vechile legături şi regăseşte participanţi de demult în cele mai diferite tabere, dar reînnoind călătoria pe drumul care a pompat fonduri uriaşe către “stăpânii războiului” din zonă, şefii triburilor şi clanurilor. Câte fonduri au fost vărsate, oare, nu numai de americani, ci şi de toate statele occidental europene sau de Rusia către puzderia de lideri locali, toţi fanatici, adevăraţii eroi ai tuturor construcţiilor de putere, din Afganistan până în Sahel şi Africa de Vest?

Cu siguranţă, da, în această zonă poate să izbucnească oricând un conflict nimicitor în care, fie că vor vrea sau nu, toate marile puteri sunt deja implicate şi se comportă ca atare. Uitaţi-vă cum Turcia trimite trupe în Libia, cum pleacă spre Tripoli unităţi siriene sau cum cei din organizaţiile paramilitare islamice din Ciad sau Sudan merg înspre Benghazi pentru a susţine asaltul rebelilor.

Dar, înainte de a vorbi toate astea, dacă vrem să înţelegem substratul discursului liderului iordanian, ar trebui să avem un răspuns exact asupra responsabilităţii Occidentului în a trimite, decenii de-a rândul, cantităţi uriaşe de arme în zonă odată cu un număr impresionant de misiuni militare de pregătire pentru opricine era considerat ca având un “potenţial interesant” în menţinerea la putere sau înlocuirea unui guvern sau unui lider oarecare. Cum ar fi supravieţuit oare Gaddafi, Saddam Hussein şi toţi ceilalţi?

Acum ne apropiem de momentul în care structurile de obedienţă create de occidentali în Orientul Apropiat şi Maghreb să intre în vrie deoarece, pentru prima dată la o asemenea dimensiune, s-au accentuat divergenţele în spaţiul occidental între americani şi europeni, trimiţând mesaje ambigue sau neclare foştilor şi actualilor aliaţi, încercând să-i atragă în noi formule de alianţe. Un nou război în zonă, tragic în sine, ar putea ca în premieră, să aducă pe metereze diferite aceste alianţe care sunt acum în curs de negociere.  Avertismentul transmis la Strasbourg este că o asemenea încleştare este posibilă şi rezultatul său va fi “un haos indecriptibil”.

Dar, cu toate astea, nimeni nu pare să facă un pas înapoi. De aici, din punctul meu de vedere, actualitatea dureroasă a mesajului transmis la Strasbourg unor europeni concentraţi acum doar asupra Conferinţei de pace pentru Libia de dumincă de la Berlin. O conferinţă pe care toată lumea o vrea, dar nimeni nu pare să fie sigur că ştie ce să facă cu ea. Între timp, ceilalţi ştiu ce să facă cu partitura pe care au memorat-o perfect: distrugerea Occidentului cu tot ceea ce reprezintă ea. N-au renunţat la Marele Jihad şi nici n-o vor face vreodată.